first love, first kiss, first camp, first school day, first high-school day, first college day, first bad mark, first night out, first time, first poem, first-time-crying-for-an-idiot-that-never-deserved-it, first cheat, first flowers, first cigarette, first period, first marriage proposal, first booze, first i-love-you, first love letter, first suicidal thoughts, first big disappointment, first novel…
Azi am reusit aproape imposibilul si am revazut Solyaris de Tarkovsky.
De obicei nu obisnuiesc sa revad filme, nu obisnuiesc sa recitesc carti. Ma enerveaza si mi se pare inutil. In plus, nu am rabdarea necesara.
En fin, azi cred ca m-au coplesit mai multe.
Solyaris e genu’ de film pe care sint ferm convinsa ca o sa-l mai revad de vreo 10 ori in viitorul apropiat.
Nu din vreo manie anume, ci pur si simplu pentru ca ma copleseste.
Un mare mare mare mare MARE plus pentru peisajele alea efectiv demente. Ok, grozav, mi-am descoperit si slabiciunea nr. 1 in ceea ce priveste filmele. I’m not hunting landscapes for nothing. Nu degeaba mi-a placut si Tideland, film nu extraordinar, dar misto la capitolul asta.
N-am de gand sa fac acum teoria simbolurilor, dar obsesia aia pentru apa si tot ce implica ea (apa din vazele cu flori, apa varsata in lighean pentru spalatul mainilor, ploaia, zapada, lacul, pana si ideea ciudata de alta planeta pe post de ocean) este superb definita.
De mare finete este si sunetul. Calculat pana in cele mai mici detalii, de la sunetul apei curgand, la ciripitul pasarilor, la sunetul ploii pana la sunetul pasilor pe iarba. Super spectaculoasa faza, iar coloana sonora este de-a dreptul obsedanta, chiar citisem ca e inspirata din nush ce bucata de Bach.
Pe de alta parte, contrastul dintre exteriorul planetei noastre (chipurile… e cu schepsis faza) si interiorul statiei spatiale e foarte misto realizat si foarte usor de simtit.
Mi-au mai placut la nebunie cadrele filmate de sus pe autostrazile alea ciudate care se suprapun si se intersecteaza.
Din punctul meu de vedere, calitatea de SF a filmului e si nu prea e.
In sensul ca nu poate fi ignorata, evident, dar clar nu constituie ‘greul’ din film. E mai cu seama un SF atipic, genul ‘ala’ de SF-uri fara extraterestri si fara OZN-uri. J
Vreau sa evit sa scriu ceva despre latura filosofica a filmului, atata timp cat este o ecranizare dupa un roman (de Stanislaw Lem; n-am citit/auzit nimic de/despre el).
Esential ar fi sa citesc si cartea, e un must pe termen lung. Nu-mi plac SF-urile in general, dar tocmai pentru ca daca e cum ziceam, un SF atipic si chiar mai mult de-atat, imi spun ca merita. Mai ales pentru ca mi-a placut ce-am vazut.
Deci da, foarte tare… sint innebunita dupa filmele care ma termina vizualmente.
Apropos de asta, am reusit FINALLY sa-mi iau VIVA LA MUERTE.
Este un film de care sint obsedata avant de le voir. (nu va intrebati cum e posibil asa ceva, la mine orice e posibil)
M-am hotarat sa schimb si tema, acum mai trebuie doar sa ma prind care-i in realitate faza cu wordpressu’, si sa imi formatez texetele calumea, eventual sa pun si diacritice.
Acum cateva zile am aterizat printr-un supermarket si pe langa multe tampenii cu multe euri (nu, nu sint obsedata de euri…) am ochit si noile oo kinder.Pentru ca eram cu ai mei, am zis sa profit, asa ca mi-am luat vreo 3.
Intrebarea e simpla: unde dreq sint ouale kinder de alta data?
Cand eram mica eram disperata, aveam o punga intreaga de jucarii super misto.
Acum mi-au cazut 3 caricaturi din guma, sau un fel de plastic imbecil, cu care nu pot sa fac nimic. Si nici macar nu sint haioase.Ma intreb ce cred copiii din ziua de azi despre hidoseniile alea de jucarii.
Unde naiba sint ouale alea invelite in folie de staniol, pe care le deschideai greu si care de multe ori iti crapau in mana si se faceau tandari?
Unde naiba sint toate jucariile alea de colectie, pictate de mana?
Adica let us be sirius, unde sint leii, hipopotamii, pinguinii, rechinii? (ai mei sint intr-o punga pe sifonier, dar totusi…) Si daca mai tineti minte, erau tot felul de nebunii care trebuiau construite. Erau si avioane misto, si soldatei din fier sau ma rog, un material de genu’ asta. Ba erau chiar si puzzle-uri in miniatura, cu strumfi si flinstones. Acum s-au prostit de tot.
OK, o sa zic tot acum cat inca mai e proaspat in memoria mea.Traiesc intr-un Haos grozav, parca din ce in ce mai evident, care ia locul realitatii din ce in ce mai repede. (draci, o fi vreun soi cretin de depresie post-adolescentina…)
So, iata cateva franturi din visul meu de azinoapte care s-a desfasurat pe cel putin 3 planuri, daca nu mai multe. 3 le mai retin inca.
Treaba era ciudata. In sensul ca timpul o luase razna, iar acum ma aflam in copilaria mea, cu fostii prieteni din copilarie care da, erau la varsta aia de la 13-14 ani in jos. Eu pe de alta parte eram mai in varsta decat sint acum. So… ei erau mai tineri ca in realitate, eu mai batrana ca in realitate. Cu toate astea nimeni nu parea sa observe ceva ciudat. Adica era un lucru absolut normal. Ne adunasem in fata blocului, eu si vreo 3 baieti, si trebuia sa mai chemam pe unii si pe altii, asa ca incepusem sa sunam la interfon. Tot ma chinuiam sa dau de Oana, ea care era mereu prima la joaca, si cu toate astea nu reuseam sa dau de ea.
Totusi sunam la interfon si imi raspundea mereu mama ei zicand “Oana n-a venit inca. Cand vine ii spun sa coboare”. Eram trista si in tot visul nu am reusit s-o vad pe Oana, cred ca pana la urma nu s-a mai intors…
Cred ca e de prisos sa spun ca n-am ma vazut-o pe Oana de ani intregi si ca nu mai stiu nimic de ea…
In tot timpul desfasurarii planului astuia, eu caram cu mine in brate un pui de pisica. Absolut peste tot. Se opreau trecatorii de pe strada si il mangaiau si ma felicitau pentru ca am asa o pisica.
Pana intr-un anumit punct, cand pisica dispare din bratele mele, dar cu toate astea eu sint ferm convinsa ca ea este acolo. Nu stiu cum sa descriu senzatia, absurda cred ca e putin spus. Ma uitam la mine in brate, nu vedeam nimic, si cu toate ca nu vedeam nimic stiam ca acolo este pisica. Veneau prietenii mei si ma intrebau “Hei ce-ai facut cu pisica?” si eu le raspundeam “Cum ce-am facut, nu vezi, e chiar aici”.Cand reactualizez totul ma sperii in ultimul hal.
Nu stiu cum se numeste asta in termeni medicali… unul din efectele unei boli psihice. Desi nu, nu era asta… nu stiu cum sa va explic, dar desi pisica nenorocita nu mai era acolo, parca era invizibila. Nici eu nu o vedeam, dar stiam de existenta ei.
Uatevar, as vrea sa-mi dea cineva o explicatie pentru faza asta care m-a speriat la maximum.
Baietii se jucau cu mingea. Dar nu era un joc normal. Mingea avea o gaura cat un pumn in ea, si cu toate astea sarea. Mai putin ca de obicei, dar sarea. Iar baietii, ca s-o faca sa sara si mai tare, nu dadeau in ea cu piciorul, ci isi contorsionau trupul intr-un fel de neexplicat, faceau un salt inalt rau si o izbeau cu fruntea. Era un fel de intrecere cretina. Cine da cu sfecla in minge mai tare o face sa sara si mai tare…
Dupa fazele astea, venise fratele mai mic al unui prieten, caruia ii placea de mine, si care avea o problema ciudata, in sensul ca nu mai mancase de ani de zile. Copilul ala era un necunoscut in realitatea curenta. Era blond si avea niste ochi albastri fosforescenti. Oricum, spooky. In fata blocului scosesem o masa si mamele noastre se apucasera sa faca mancare pentru noi. L-am luat pe copil, care era un nazdravan si nu asculta de nimeni si l-am pus la masa langa mine si am inceput sa-i dau sa manace, si copilul a inceput sa manance. Si toti se asezasera in jurul meu sa asiste la spectacol.La felul in care copilul manca din mana mea.
Apoi dupa ce a mancat si maica-sa a venit la mine si mi-a multumit, copilul a venit la mine cu un carnetel rosu legat cu fundite. Pe prima pagina imi scrisese o poezie. Era o poezie clasica cu catrene si rima. Imi pare rau ca nu-mi mai amintesc absolute niciun vers.
In alt plan, eram cu fostii colegi de generala si ne adunaseram la mine in fata blocului. Era iarna si era multa zapada in jur. Si parca incercam sa ii impact pe doi dintre ei care se cuplasera si totusi se certasera. Si totul s-a terminat intr-o bataie cu zapada d-aia ca la carte, in parcarea din lateralul blocului meu.
In alt plan, o luasem inspre plaja, prin Mamaia, pe la Perla. Desi stiu foarte bine cum arata si acum locul, in vis arata cu totul altfel.
Erau umbrelute de paie sub care nu mai statea nimeni, ci numai munti intregi de gunoaie si sticle de plastic. Gunoaiele erau si in apa,se vedeau plutind in dreptul umbrelutelor. La dreapta, mai departe de umbrelute, era un prag foarte inalt de nisip pe care il urcai si la un nivel superior era o terasa foarte ceausista, cam ca terasa aia pe care inca o mai vad langa Hotelul Tineretului, undeva prin peninsula.
In sensul ca erau scaunele alea rosii si albe din fier cu spatar de plastic rotund si mese patrate cu fete de masa din panza in carouri roze si albastre. (iak iak iak. Imi amintesc ca pe la 2 ani sau mai putin fusesem cu tata intr-o cofetarie care arata asa, cu mesele si scaunele alea tipice si bausem brifcor nu portocaliu, ci negru. Cacat, acum ma gandesc daca nu cumva brifcoru’ era acelasi, doar sticlele erau mai inchise sau mai deshise. Si da cred ca asa era…)
In partea asta de plaja era mai curat, desi erau multe alge pe mal. Marea era curata. Aveam un prosop verde si mi l-am intins ca sa stau pe el sis a ma uit la mare, eram singura si era pustiu in jur. Deodata doi barbati vin inspre mine. Erau burtosi si ciocolatii si nu aveau nicio expresie distincta a fetei. Unul m-a luat de-un brat si celaltal de celalalt brat si apoi au inceput efectiv sa urle “AM GASIT VINOVATUL!!!!!!”.Si ma strangeau tare de maini, ca si cand se asteptau s-o iau la goana si li se parea foarte firesc sa fac asta, desi eu habar n-aveam de ce ar fi trebuit sa fug si pentru ce sunt vinovata.
Vine primavara si parca simt cum plesneste carnea si cum plesnesc venele si cum plesneste tot ce e verde si rosu si proaspat.Am sentimentul ca sint inconjurata de cruditati. Incepand cu salate si ridichi si terminand cu chestii mai grave. Ceva ce scartaie intre dinti si scoate sunetul ala crud crud crud.Fresh. Cool. Caldura. Florile. Zilele.
Ah, the golden spring ages (Prietenii stiu de ce. Sau daca nu stiu de ce, pot macar sa ghiceasca. Sau pot sa-si bata capul si sa nu se prinda. Prin urmare pot sa se oftice. Si sa ma intrebe. Uite, tu care citesti acum asta, nu-i asa ca te-ar interesa sa stii ce-i cu the golden spring ages? Nu-i asa ca esti un pic curios. Uite-te la tine. Si gandeste-te la mine. Si la motivele pentru care continui sa citesti ce-am scris aici…).
In afara de asta… am citit niste Bukowski. Si niste Murakami. Si acum servesc niste Eco.Si m-am uitat la desene animate.
La naiba cu Eliot care zice ca april is the cruellest month.
Ok, ziceam ca o sa revin cu un smashing post bla-bla. Singurul lucru smashing pentru mine e ca No Country For Old Men a ras cam ce eram mai important. Inclusiv oscaru’ pentru cea mai buna regie.Ok. Nu mi-a placut filmul asta. Pentru ca nu mi-a placut. Per total, sper sa fie doar sentimentul meu de cinefil neavizat. Oricum am vazut ca filmul e uber bine vazut. Ok, nu pot decat sa spun ca poate sint un pic frustrata. Poate e intr-adevar un film al naibii de bun. Dar totusi nu ma face sa nu ma gandesc la modul aproape frenetic in care fiecare cadru e calculat (la dracu’ , mi se pare munca de orezar aproape… e calculat pana in panzele albe, aproape cu fanatism) la faptul ca da, tensiunea psihologica e acolo dar totusi astepti si tot astepti sa se intample ceva concret si parca niciodata nu vine momentul ala. M-am gandit si la posibilitatea aia perfida in care filmul asta e facut ca sa se joace cu mintea ta… e un soi de masochism acolo. Parca ma si vad injurand cat timp se fugaresc aia doi de zor si nu se mai prind odata si parca il si vad pe regizor satisfacut ca a obtinut ce si-a dorit. Da, ok, filmu asta parca a fost facut special ca sa ma necajeasca. E subtil, trebuie sa recunosc. Al naibii de subtil dar parca totusi… a da, tare tipul in rolul psihopatului.Lasand la o parte mica mea frustrare legata de NCFOM, ideea, sau ideile… stau in felul urmator: o chestie pe care-o remarc e ca peisajele din mai toate filmele noi sint absolute dementiale. Nu exista asa ceva in viata reala. Pur si simplu nu exista. Asa ceva iti imaginezi tu doar, sau poate poti sa pictezi. Da! Asta e cuvantu’ . Totul e pastelat la maxim, un cer ca ala din The assassination bla bla nu exista. Imi plac la nebunie efectele vizuale dar pe de alta parte ma enerveaza, pentru ca pe undeva suprima ceea ce este verosimil. Bineinteles ce nevoie avem de verosimilitate daca vorbim de cinema?Mi se pare ca da, si hai ca o spun cu ocazia asta, cinematograful tinde sa devina din ce in ce mai plastic. Pe de-o parte jos palaria, de asta e cinematograf, de asta e filmat, de asta primeaza IMAGINEA, ca sa-ti incante ochiul si odata cu el sufletul, sau pana mea… dar ma intreb daca nu cumva se transforma totul incet-incet intr-o goana nebuna dupa perfectiunea imaginii. Eu nu cred in goanna asta. Nu vreau sa vad nimic perfect, imi pare rau. Pentru ca s-ar putea sa ma deprim groaznic. Inca o data repet,,, nu ma intereseaza sa vad nimic perfect.Ma rog, probabil ca sooner or later toata nebunia asta pentru culori si peisaje o sa se transforme intr-un soi de neosuprarealism. (btw, si in literatura vad ca au luat-o toate razna… acum ies carti despre suprarealism ca ciupercile dupa o ploaie d-aia dumnezeiasca… ma rog).Cand zic de imagine si de felul in care tehnologia asta ma dispera nu pot sa nu amintesc si de Sweeney Todd, care e superb si e un pas inainte tot pe felia asta. Pacat ca n-a luat JD oscarul, bla, poate nu merita, eu tot sper la ziua de aur in care JD o sa ia… da-da-da…Am vazut si Elizabeth printre altele… o Doamne ce n-as da si eu pentru o asemenea rochie… inca o data mi se demonstreaza ca exista o atentie nebuan pentru detalii si imagine…Ok m-am plictisit sa tot scriu spunand aceleasi lucruri. Inca mai am de vazut cateva filme, si btw, poate imi explica si mie cineva care naiba-i faza cu trendu asta new-western? Sau e doar un accident? Ca daca e un accident, nu ma prea satisface.Deci nu!… to be continued …
In sfarsit, dupa 5 ore de mers trilu-lilu singura cuc cu trenuletzu’ imbecil care pleaca din gara de nord si aterizeaza in Constangeles.
A fost una dinte cele mai infecte calatorii cu trenu’ de pana acum, pentru ca:
-eram singura in tot compartimentul, deci ceva nu era asa cum ar fi trebuit sa fie
-singura fiind, se intampla urmatoarele:
a) mori de plictiseala, pt ca n-ai cu cine sa socializezi.
b) mori de somn dar totusi nu te culci pentru ca trebuie sa ai grija de bagaje in cazul in care o haita de bullies da buzna in compartiment si iti fura obiectele valoroase.
c) ai laptop, care ti-ar putea curma suferinta cu cel putin doua ore constructive de urmarit un film bun (sau prost, my favourite) dar nu-l scoti tot din frica de bullies.
-putinii oameni care intra totusi in compartiment ies repede, ca si cand ai fi un monstru intimidant.
(& asta e doar inceputul unui sir lung de ‘navete’ de genu’ asta.)
Totusi, sint acasa. Asta inseamna ca:
a)ma cac pe mine de frig, pentru ca AS USUAL, prind o vreme de tot rahatul cand ar trebui sa fie frumos si sa ma pot duce la plimbarele prin port si pe malul marii.
b)mananc in prostie. aproape orice. ciocolata. prajituri. prajeli. seminte. Si mostly, MANCARE. (adica pur si simplu mancare… cum as putea sa descriu ce inseamna mancarea gatita de acasa… nu cred ca n-as putea. paradisul e prea sarac pentru asta)
c)zac pe net. cu orele.
d)fac tone de vizite (placute & neplacute).
Oricum, revenind la oile noastre… respectiv ale mele, ma bucur ca a trecut sesiunea. Prima sesiune, mai ales. Acum in sfarsit sint cu cateva kg mai slaba, mai lipsita de vlaga, mai apatica, mai obosita, mai dezamagita.
TOTUSI!
Sesiunea nu m-a impiedicat sa citesc Colectionarul de Folwes.
Nu pot sa zic ca e o carte minunata. In cel mai rau caz o sa zic ca e geniala, pentru ca oricum i have no words. O poveste narata din doua perspective, la al carei final ramai prost. Ma rog, poate doar eu am fost coplesita, poate m-am entuziasmat prea mult… oricum n-am sa ezit niciodata sa zic ca e unul dintre cele mai bune romane ever.
In plus, stiu ca mereu tendinta e sa te identifici cu personajul principal, dar Miranda avea prea mult din mine… sau poate eu aveam prea mult din ea. Sau poate Miranda e o alta tipologie in care femeile ca mine se incadreaza. Poate Miranda e sefa. Miranda e mentorul. Pana si obsesivul ei GP care apare in relatarile din jurnal… pana si asta se potrivea atat de bine. Un pic cam prea bine, daca ma uit in trecut. (sau in ceea ce o viata de 19 ani ar putea sa accepte drept “trecut”).
In final mereu este intrebarea sacaitoare, care ma tortureaza si acum de cateva ori.
De ce a lasat-o sa moara?
Explicatiile alea psihologice pe care oricine le poate deduce nu ma multumesc. Sincer, cred ca e ceva mai mult de-atat.
Oricum, primul impuls a fost sa urasc personajul cu porecla Caliban. Dar analizand problema la rece, nu poti sa-l urasti… pur si simplu, prinnatura lui, poate sa-ti inspire mila, cateodata teama, cateodata un soi de admiratie pe care ai vrea s-o renegi.
Da, da, da.
Cititi cartea asta.
In plus, fac un uber anunt, ca am inceput sa ma uit la filmele nominalizate la oscar si ca am sa revin cu un smashing post, sper eu pana la decernarea maaaaarilor si stupidelor premii (o sa zic si de ce le consider stupide).
Pana acum am vazut doar doua, nu zic care, dar mi se pare mie sau se poarta…hmmm… hai sa le zic “new-western”-urile?!?!?!?!?!
Faza e un pic cam… hm…
Posted in ghivece on februarie 3, 2008 by lechevalblanc
Da, in sesiune e minunat. Mai ales prima. Prima sesiune e una dintre putinele experiente pe care nu le vei uita niciodata.Mai am doua examene, dupa care imi voi lua zborul spre Constangeles. Zilele astea mi-am amintit de liceu. De cat de frumosi au fost anii aia, si de cat de cat de tare i-am urat cat timp erau in plina desfasurare. Sincer acum n-as mai vrea sa fac 5 ore pe saptamana de matematica (sau ar trebui sa-mi fie indiferent, asa cum ar fi trebuit sa-mi fie si in liceu cand oricum eram tufa de Venetia la materia asta) DAR as vrea sa mai ies la fumat in pauze si sa ma feresc de profi, sa chiulesc (vai, chiulul din liceu de pana in clasa a 12 avea un statut asa de impozant de blasfemie, de sacrilegiu, de breaking za law) si sa-mi fac mustrari de constiinta si asa mai departe. Ah da, si cel mai dor imi e (cred) de prietenii mei si de perioada majoratelor si a chefurilor pe banda rulanta si de plecarile in tabere si la munte. Si de statutul de “minora”.Whatever, trecand la lucruri mai lumesti, citesc Colectionarul de Fowles, carte foarte misto, poate scriu ceva despre ea mai incolo cand o s-o termin, deocamdata trebuie sa mai citesc si antologia de teorie literara de anul I. Btw, materia asta e superba, citesc si retin pur si simplu din placere… e minunat.Ce pacat ca sint futureless… cu tot cu teoriile mele literare si cu literatura mea si cartile mele cu tot. Oricum, vorba-ceea… carpe diem. Daca vrei sa fii cult nu trebuie sa stii sa rezolvi diferentiale. Eu cred un singur lucru. Ca un om care s-ar lasa de scoala si s-ar apuca de citit individual ce vrea muschiu’ lui in materie de literatura si nu numai, ar fi de n-spe mii de ori mai castigat decat un nefericit integrat in “sistem”.De asta, in forma mea de organizare teritoriala ideala, care va beneficia de o forma de guvernare ideala (pentru mine desigur) voi interzice scolile si voi introduce lectura obligatorie ca principal mijloc de culturalizare si educare. Adica biblioteci la greu, intretinute bine (nu rebuturile de la noi din tara) si acces tuturor. Ah da, si posibilitatea de a alege. Adica cine nu vrea sa citeasca sa nu citeasca, sa faca orice altceva. Sa piarda vremea cu gratie. Desigur de aiciar deriva o tona de alte probleme si rasturnari de situatie care ar periclita o dezvoltare normala a populatiei din forma mea de organizare teritoriala ideala. Dar nu in ultimul rand, asta ramane cea mai dulce dintre toate utopiile mele de pana acum. (ei bine nici chiar, dar pe aproape).Apropos, am mai zis oare ca sistemul de invataman actual e de tot cacatul? Si ca il urasc sincer? Si ca probabil aici o sa-mi putrezeasca oasele?Vai de mine si de copii mei si de viitorii mei elevi.De fapt nu. Mi-am propus sa fiu o profa neconventionala, sa tin numai ore minunate in care copiii sa vina de drag la scoala, in care copiii sa citeasca de drag carti si nu de nevoie si mai ales mi-am propus sa pun capat modului astuia cretin de percepere a orelor de romana din liceu ca pe un chin suprem pus in carca saracilor elevi.I have my secret plan.Ah da, peseu: si o sa fac proiecte de optionale si de cursuri practice LA GREU.Care sper sa imi fie si aprobate.Uh, ce cariera MONSTRUOASA la propriu o sa am.Alt peseu: vine primavara. As vrea sa imi iau bocancei de munte si o gecuta de piele pana in talie care sa imi stea foarte bine si in care sa arat foarte foarte trendy. Da, cred ca asta mi-as dori cel mai tare. Bocancei de muntecool si geaca de piele cool. Si sa nu mi se mai rupa unghiile ca sa pot sa ma dau cu oja. Welcome to my world… Ramaneti aproape…. revin eu intr-o zi, in trasmisiune “direeeecta” din Constangeles sper.
