Grozav. Doar ce am intrat într-o pasă pe care aş numi-o simplu “nu-fac-nimic-altceva-toată-ziua-decît-să-mă-uit-la-filme”, ceea ce nu e rău, căci mă culturalizez din plin dar în egală măsură nu e neapărat bine, căci am examene pentru care nu citesc. O, da!!!!
Sînt o ignorantă. Nu mă interesează faptul că o să ratez şansa vieţii mele, aceea de a produce nişte cuvinte grozave, măreţe, impresionante pe un cîcat de foaie despre literatura franceză din secolul nouăşpe. O nu, să fim lucizi. Cum, cum să mai trăieşti dacă nu ai citit cele 1000000 de mii de cărţi pe care ar fi trebuit să le fi citit pînă acum? Cum?! Cum să nu-ţi pui ştreangul la gît, mustind de remuşcări???
Mă rog, lăsînd bolile universitare, azi am văzut două filme superbe.
Primul este un film pe care îl tot caut de cînd eram în liceu (fascinant, ce-mi place cronologia asta schizoidă. “De cînd bla bla?” “Oh de cînd eram în liceu!”) şi pe care în sfîrşit, ieri, prin bunăvoinţa youtube-ului l-am văzut.
Se numeşte Sayat Nova, a apărut în 1968 şi a stîrnit un puhoi de controverse, a fost cenzurat iar regizorul, Serghei Paradjanov a fost închis. Pentru cei care se pregătesc să îl vadă, nu e nimic din ceea ce aţi văzut pînă acum în materie de film, după cum nu este nimic din ceea ce veţi vedea vreodată în viitor (cred eu).
Filmul este un colaj de scene care prezintă viaţa poetului armean Sayat Nova. De departe, este unul dintre cele mai frumoase filme din lume. Cadrele sînt statice, decorul este stilizat. Mişcarea actorilor e aproape o coregrafie. De fapt, ceea ce mă înnebuneşte este faptul că tot filmul este o demonstaţie de perfecţiune în tot ceea ce înseamnă formă, culoare, mişcare, perspectivă. Nu ştiu în ce măsură a fost căutată şi studiată pînă în măduvă, înainte să iasă produsul finit, pentru că nu sînt în posesia informaţiilor ăstora preţioase (încă). Dar spectacolul vizual este unic. Coloana sonoră la fel. Nu cred că are sens să mai lungesc povestea, pentru că am senzaţia că ea poate fi lungită la infinit. Cred ca Sayat Nova este unul din puţinele filme depre care ai putea să vorbeşti o viaţă întreagă în fiecare epocă fără să epuizezi vreodată subiectul. Faza cea mai mişto este că te face să-ţi pui nişte întrebări generale şi controversate.
Cum ar fi banala “ce este cinematografia?” Este ea strict imagine? Este imagine + alceva? Este de fapt pictură+muzică+literatură? Şi dacă da, care primează dintre astea trei? Desigur, e în funcţie de fiecare regizor, de fiecare film în parte… Dar totuşi în mod universal şi absolut, nu primează oare componenta picturală? Imaginea, adică? Şi dacă imaginea primează, atunci care este diferenţa dintre a viziona un film şi a viziona o galerie de artă. Mă rog… ceea ce voiam să spun este că ceea ce face Paradjanov în Sayat Nova este după umila mea părere o încercare de a îmbina domeniile astea 3 într-un echilibru perfect. Chiar s-ar putea să cred cu tărie că intenţia asta a fost. Am şi argumente, dar acum nu am timp să le expun, deşi ipoteza este una super mişto şi tentantă în acelaşi timp.
So, repet: pictură+muzică+literatură în cantităţi egale. Şi problema chiar este de studiat.
Să dăm şi o mostră:
A, dacă sînteţi curioşi am citit şi un articol apărut pe liternet care porneşte de la o idee interesantă dar care evident deviază în alceva (interpretare de simboluri- care nu zic că nu ar fi interesantă dar e o muncă de nebun. În plus dacă tot o porneşti ar fi frumos să o sistematizezi bine şi să o duci pînă la capăt).
The end, că mă aşteaptă G.
Ah, al doilea film era prima parte din Ivan Grozny, despre care aş putea să zic pe fugă următoarele: că actorul Nikolai Cherkasov este realmente un bărbat frumos în prima parte a filmului, că filmul în sine l-am privit gîndindu-mă la Stalin şi încercînd să înţeleg acestă latură de porno-intelectual care a deviat din relaţia cu personajul istoric amintit (să ne gîndim doar la secvenţele în care Nikolai Cherkasov, cu ochii lui negri si mari priveşte în gol urlînd “O singură Rusie! O a treia Romă” -> citatul e aproximativ) şi că genele false chiar creează atmosferă.
Yeah!
De ce sîntem unde sîntem, part 2 ianuarie 26, 2010
Tags: cîcat, cămin, căminele bucureştene, de trei ori silă, facultate, foarte multă silă, modernismul romînesc, nervi, silă, silă silă silă, studenţie, unibuc
Anul trecut duşurile din cămin erau mizerabile, erau înfundate, erau cum erau dar erau. Anul ăsta buda din căminul în care stau depăşeşte cu success imaginaţia oricui.
Nu am cerut (şi cred că prost am făcut) nimănui un jacuzzi cu virbomasaj. Nu. Înţeleg că nu se poate. E ok. Pot să mă obişnuiesc cu faptul că stau într-o cameră de 2 pe 2 în care mă sufoc la propriu zilnic. Pot să mă obişnuiesc cu faptul că deşi sînt studentă şi jobu’ meu este încă unul singur şi anume acela de a studia, nu am un birou la care să-mi desfăşor activitatea. În fine, tot ce voiam să spun e că minimul de civilizaţie pentru mine este un duş şi apă caldă. Povestea cîntecului: vreau o budă normală şi un duş cît de cît. Dumnezeule, vreau să mă spal. Vreau să mă spăl ca un om normal. Apă caldă este. Duş nu există. Sînt 4 cabine de duş şi doar una singură funcţionabilă, asta daca şi numai dacă ai în cameră un furtun şi o pară de duş. Doar aşa te poţi spăla. Asta nu-i nimic, dar toate pînă la statul la coadă pentru igiena personală. Asta e deja prea de tot. Situaţia s-ar rezova simplu. Cu un instalator care ar veni măcar să demonteze duşurile defecte.
Gen: nu merg, uite nene eu scot banul din buzunar, îmi cumpăr duş da’ măcar să am unde să îl montez.
Şi nu mă deranjează absurdul situaţiei pe cît mă scoate din minţi indiferenţa celor din jur. Nu, nu mă scoate din minţi, mă omoară de-a binelea. Dar eu cred că absolut toţi locuitorii de pe palierul ăsta au o plăcere bolnavă în a-şi cumpăra duşuri şi în a sta la coadă pentru a le folosi. Cîcat! Poate am nimerit pe un palier de sectanţi care proslăvesc aceste două mari activităţi. Şi uite cum eu mîine le voi tulbura accesul spre absolutul imbecilism…
I give up…
Încă o pastiluţă umoristică, de data asta de la facultate.
Nu e de mirare că la licenţă nu voi trata absolut nimic care să aibă vreo tangenţă cu literature romînă. În trei ani de zile mi-am dat seama ca nu mi-a fost dat să găsesc un professor care să fie măcar un pic pe aceeaşi lungime de undă cu mine cînd vine vorba de acest subiect. Anacronismul la putere!
Şi asta n-ar fi chiar atît de grav, dar îmi amintesc despre ce ne vorbea un ilustru cadru didactic la unul din ultimele cursuri despre modernismul romînesc. Domnul ne ţinea o frumoasă pledoarie despre ceea ce înseamnă să fii student. Vai, cîtă libertate. Este cea mai frumoasă perioadă a vieţii, în care eşti liber să faci ce vrei şi eşti liber să vrei să faci orice. Poţi să mai chiuleşti de la un curs, poţi sa tralala. Dar vai, studenţia la litere, ce frumoasă este. Adică oricum, ceea ce facem noi aici este aşa, ultra-general. Modernismul romînesc însumează mai mulţi autori. De unii dintre ei nici n-aţi auzit .
Păi bai nene!!!!!!! De asta eşti tu la catedră, fă-mă să aud, la dracu’!!!!
Nu, nu am auzi nimic. Nici măcar chestiile pe care deja le ştiam. Cu un discurs ca ăsta, domnul profesor m-ar fi cucerit în clasa a noua. Adică în primul an de liceu. Acum nu. Acum am cît de cît o bază. Pot să port o discuţie despre modernismul romînesc chiar şi în afara cursului imbecil. Am nişte noţiuni elementare. De ce insistă unii oameni să mă compare cu o tabula rasa?!? E absurd! De ce trebuie să fiu băgată într-o gaşcă de puberi instinctuali? De ce trebuie să fiu veşnicul neiniţiat? De ce? Am mai vorbit eu despre pubertatea pe care genraţia asta refuză să o depăşeasca… oh god, este mai tragic decît credeam!!!!