Prince Vince iulie 10, 2009

Am văzut Buffalo ’66 în sfîrşit… Recunosc că am mai avut o tentativă să-mi fac rost de film, după-aia pur şi simplu am uitat de el pînă acum cîteva zile cînd am dat de cd-ul cu Brown Bunny şi mi-am zis că probabil mai am ceva bun de văzut de la Gallo.
E sub Brown Bunny, culmea, pentru că ratingu’ e taman pe dos. Whateva’, ratingu’ e o chestie imbecilă sau gusturile mele sînt şuie…
Faza cea mai mişto în filmele lui Gallo este expresia unităţii de timp. Chiar stăteam şi mă gîndeam că şi în cimatografie e aproximativ ca în literatură, doar că e mai intrigant. Pentru mine cel puţin, să comprimi o porţiune de timp mult mai mare în aproximativ 2 ore de imagini care se succed e aproape mind-blowing. De-aia evit să meditez asupra problemei ăsteia.
So… Avem filme în care se comprimă viaţa unui personaj de la naştere pînă la moarte, filme în care se comprimă doar o parte din viaţa unui personaj, filme în care se comprima doar o zi şi avem şi filmele lui Gallo în care senzaţia e că nu se comprimă mai nimic.
Din Buffalo ’66 se ajunge cam greu la efectul ăsta. De asta mi se pare mai slab, e primul lui film, se vede că asta a vrut, nu i-a ieşit pentru că a vrut şi personaje, şi dialog şi fir narativ palpabil. De-asta zic că nu înţeleg de ce e mai bine cotat (ba înţeleg dar nu vreau să cred), ba chiar un pic prea bine cotat…
Brown Bunny, indubitabil şi indiscutabil underrated (chestie care chiar mă oftică, pentru că nu i se dă cezarului ce-i al lui ) -unul dintre cele mai proaste filme ever (cică) care a intrat în competiţie la Cannes- e de mare clasă tocmai prin ce-am zis mai sus… şi anume sentimentul că nu te uiţi la o bucată de timp comprimată în imagini succesive. De-aia pare în slow motion, de aia pare plictisitor, de aia de aia de aia… Numiţi-l timp subiectiv, numiţi-l cum vreţi, eu n-am chef să-i dau nicio denumire pentru că oricum aş vorbi de o unitate virtuală- timpul- aplicată pe altă chestie virtuală- cinematografia-.
Cît despre activitatea lui Gallo ca regizor, sînt supercurioasă dacă o să mai scoată vreodată ceva. Dacă da, atunci sper să fie cît mai tîrziu cu putinţă. Dacă nu, atunci he’s very very very smart.

VREAU! iulie 7, 2009

să alerg pînă la gară, să mă urc în primu’ tren care pleacă şi să mă duuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuc… oriunde mai puţin Bucureşti, într-un alt oraş, cît mai departe de-aici… vreau să plec, aş face asta în orice moment.
Totuşi nu ştiu ce mă mai ţine acum pe canapea… nu pot să-mi dau seama…
Iar nu sînt unde trebuie.

eu, patetica iulie 1, 2009

îmi place să stau şi să mă gîndesc intens, mai ales de cînd am ajuns în golul ăsta (we all go there, în derularea perfidă a existenţei trebuie să existe un scurtcircuit, o întrerupere, o defecţiune pe care ne place să o ştim de ordin tehnic numai pentru calitatea ei remediabilă, declanşatoare de speranţe că o să găsim şi oameni capabili sa deal with this things în locul nostru) la pulsul slab spre inexistent al manifestărilor de ordin palpabil care îmi aduc aminte că lumea asta e totuşi la un nivel rudimentar o lume a materiei, deşi şi ideea asta pare deja o glumă de care îţi poţi permite să rîzi cu poftă, deschis, sonor, fără niciun fel de reţinere, manifestări pe care mi-ar fi greu să le înşir din cauza ambiguităţii în care se scaldă…cu sau fără ele, pe tronsonul ăsta cinic, printre reţele de dureri de cap împînzite all over am început să alunec cu un bagaj în care zac înghesuite imagini de pe vremea liceului (fruntea netedă de-atunci şi privirea plină de certitudini nu anunţau nimic din toate astea), regrete, decizii greşite, greşite rău de tot dar ale mele prin excelenţă, singurele care îmi aparţin întru totul, singurele care pot oricînd să demitizeze singurătatea asta acută de care poate o să mă auziţi că mă plîng, toate aste şi multe altele, oboseala, nopţile de uzură pierdute prin cămin, zilele pierdute prin ratb şi pe băncile facultăţii (toate astea ca să ajung cu un morman de diplome în braţe pe care mereu visez să le ard într-o ceremonie intimă şi secretă- doar eu şi hîrtiile nenorocite undeva pe malul malul mării- pentru că nu mi le-am dorit niciodată, din contră, mereu am vrut fericirea oamenilor pe care limitele îi îmbrăţişează cu o candoare maternă ) toate astea şi încă ceva în plus, peste care înainte de a trage fermoarul se aşterne dorinţa asta cumplită de a mă arunca în braţele cuiva, aşa cum m-aş arunca într-un atentat sinucigaş care ştiu sigur că o să eşueze, pentru că ironia sorţii o să-mi arunce mereu o saltea moale sub geam, dorinţa de a plonja într-o nouă problemă cu promisiunea categorică şi niciodată respectată ca va fi ultima dată cînd se mai întîmplă chestii de genul ăsta…

the ’60s iunie 29, 2009

Ce bine le-o fi fost ălora, mereu relaxaţi –cel puţin în cîntece sigur- într-o perioadă în care timpul avea răbdare, şi nu că avea el răbdare de la sine ci oamenii îl făceau.
În noaptea asta simţeam nevoia să mă dau pe ’60s, ie-te aşa, pentru că mereu îmi inspiră o viaţă simplă şi sinceră şi şi şi şi (culmea) într-o continuă conservare a inocenţei.
Adică, ce bine mi-ar fi fost mie, să am un magazin de nimicuri, să mă îmbrac simplu, fără machiaj, fără tîmpenii, fără etichete stupide de respectat şi canoane sociale şi alte cîcaturi… să stau de dimineaţa pînă seara acolo şi să zîmbesc şi aşa mai departe, pînă la adînci bătrîneţi…
Depresiile… ce inveţie de cîcat a creierului…

Adiţă iunie 27, 2009

Eram în vara dintr-a cincea spre a şasea, în tabără la Arieşeni. A fost poate prima dar cu siguranţă ultima tabără în care a mers şi diriginta mea din V-VIII. Ţin minte că dormea cu noi în cameră, nici pînă-n ziua de azi n-am înţeles de ce… ideea e că ne stricase gaşca de fete cu care mergeam din clasa a doua şi aproape că reuşise să strice toată semnificaţia şi atmosfera taberei în general prin prezenţa ei în dormitorul nostru. Trecînd peste asta, a fost una dintre cele mai faine tabere în care-am fost. Am înotat în rîu, la cascadă. Teoretic n-aveam voie să ieşim din perimetrul taberei care era împrejmuit, daaaar cineva a descoperit repede o gaură în gard şi pe-acolo am început s-o tăiem la scăldat. Tot în tabăra asta au mers şi cîteva colege de clasă outsidere care se ţineau toată ziua după diriga. Eu golăneam.
Din chestiile picante, îmi plăcea de un băiat Adi, care trecea a opta. Stăteam de dimineaţă pînă seara pe lîngă el, rîdeam mereu şi îi imprumutam gel de păr (gelatinele alea colorate în cutii rotunde) ca să-şi facă ţepi. Aveam nişte pantaloni galbeni foarte largi şi nişte pantofi cu platforma uriaşi, plus alte haine inedite cărate special pentru dicotecă. Într-o seară m-a invitat la dans, şi în timp ce dansam într-un mare stil (adica mega-emotivi, toată lumea de obicei se uita la toată lumea cînd erau “blues”-urile, era o vînătoare de priviri teribilă care se termina în ochii profesoarelor), în loc să cooperez eram ocupată să îl fac pe Adi atent la cum dansează Roxana cu altcinva, evident.
După ce m-am întors acasă am fost extraordinar de tristă, mi-am luat un cd cu Taxi, am ascultat melodia asta over and over again şi am plîns.
În toamnă cînd ne-am întors cu toţii la şcoală m-a oprit în curtea şcolii o colegă de clasă de-ale lui Adi, Ramona, să mă întrebe dacă eu sînt “aia care-l place pe Adiţă”. Bingo, eu eram aia care-l plăcea pe Adiţă.
Adiţă cu care cred că m-am intersectat o singură dată în anul ăla în curtea şcolii. L-am salutat şi atîta tot. După ce-a dat capacitatea am fost la şcoală singură, special să mă uit după el pe liste.
După aia nu l-am mai văzut niciodată…