Zen

Citesc cutremurătorul Zen al lui Cărtărescu, după un an în care m-am plictisit de moarte, tot citind în franceză feluriţi scriitori italieni, ca Tabucchi şi Calvino. Plictisitoarele lor romane-enigmă, aceste polare ale literaţilor, m-au scos din minţi. Ce plăcere ludică pe capul meu, să subliniez şi să fac felurite schiţe, să mă gândesc la planuri, la naratori, autori, naratari, personaje, perspectivă narativă, oare ce-ar fi zis Genette despre asta sau ce-ar fi zis Durand despre ailaltă şi altele. Chiţibuşeli cretine şi situaţii în care mă trezeam în postura de Sherlock la vânătoare de artificii narative, o pierdere de vreme cumplită dar cu o satisfacţie uluitoare, ca rezolvarea unui careu de rebus sau rezultatul unei integrale după pagini şi pagini de lupte, când despre literatură se poate scrie fermecător în mod direct, ca în Zen-ul cărtărescian…

EU

Eu una sînt o persoană de o sinceritate de-a dreptul stupidă de pe urma căreia tot sufăr decepţii cu de-a valma. Trăiesc în Franţa de un an şi încer să promovez aici cum pot cultura şi în special literatura noastră, un fel de muncă de furnică solitară pe care mi-o asum cu cele bune şi mai ales cu căruţa de rele. Ei, dar când tu îmi zici că despre scriitorul X parcă n-ar fi interesant să scriem, ‘’că doar n-a murit încă’’, de parcă numai Moartea îl poate încununa pe artist cu gloria şi cu recunoaşterea care i s-ar cuveni încă de pe-ACUM, mie îmi vine să plâng.
Îmi vine să sap o groapă adâncă şi să sar în ea.
Îmi vine să trăiesc ca un pustnic departe de toţi.
Îmi vine să şterg cu hărnicie fiecare urmă pe care am putut-o lăsa oriunde, şi să mă dau dispărută.
Îmi vine să-mi iau câmpii.
Atât.

Toţi anii ăştia de văicăreli şi de războaie vor trece aiurea, mă vor obosi. La sfârşit voi fi plictisită şi singură, ca de obicei, şi nimic nu va mai conta, şi Moartea o să vină şi pentru mine şi o să mă scalde într-o aureolă de martir pe care eu nu voi da nici măcar doi bani, ca şi scriitorul X, de altfel…

Tăcerea

Pe cine mai miră acum, în ceasul al 2012-lea, criza profundă în care s-a afundat politica românească ? Lipsa de credibilitate a politicianului român de orice culoare, lipsa lui de profesionalism, amatorismul care se vede cu ochiul liber de la mari distanţe precum şi lipsa unei alternative sunt tulburător de alarmante. Faptul că niciun politician nu mai găseşte nicio armă cu care să stea în picioare mă face să zâmbesc cam cu tristeţe.
Un singur respect n-a ştiut politicianul român să şi-l câştige în toţi aceşti ani de tranziţie : respectul pentru discursul rostit, singurul inviolabil. Una dintre cele mai importante arme pe care orice politician le are la îndemână, absolut ştearsă din conştiinţa tuturor, pare-mi-se, rămâne limbajul.

De când sînt în Franţa asist cu multă plăcere la un fenomen inexistent la noi : discursurile preşedintelui francez Sarkozy, un exerciţiu de retorică impecabil. Le-am urmărit de fiecaredată în contexte total diferite, printre oameni cu orientări politice diferite, de vârste diferite. Mai în glumă, mai în serios, la sfârşit cu toţii ajungeau la aceeaşi concluzie : ‘’Ei, nu poţi să zici că nu vorbeşte bine’’.

Daţi-mi un singur nume de politician post-decembrist care s-a impus în mod autentic la noi prin puterea discursului.

Această ‘’ars bene dicendi’’ a lui Quintilian, uitată în mod absurd pe meleagurile noastre are consecinţe uluitoare. Într-o situaţie reală în care oamenii ies în stradă şi strigă, politica românească răspunde prin tăcere. Normal, devreme ce discursul ei a dispărut complet.

Maman la Vermine

Iaca cu ce îi încântă Mirel Bran, corespondentul de la Bucureşti al jurnalului francez ‘Le Monde’ pe stimaţii locuitori ai Hexagonului :

http://www.lemonde.fr/cgi-bin/ACHATS/acheter.cgi?offre=ARCHIVES&type_item=ART_ARCH_30J&objet_id=1178884

Normal, încerc să văd România cu ochii francezului : romi, câini vagabonzi a căror eutanasiere e anticonstituţională, Dracula, tiranul Ceauşescu şi, mai nou, vânătoarea de vrăjitoare. Un tărâm de un exotism extraordinar, care trăieşte după vechi legi ancestrale, într-un timp în care Sacrul şi Profanul îşi dau mâna. Un vis cu parfum de Est…

Calaful, califul şi pilaful

Când eram mai mică, aveam şi eu, ca mulţi alţii, pick-up şi viniluri cu poveşti. Ei, când ascultam « Lampa lui Aladin » gândul îmi zbura aiurea la tot felul de bunătăţi de mâncare, la prăjituri delicioase, la fructe zemoase şi la minunatul pilaf cu pui al maică-mii. Pilaful ăsta mă cam urmărea într-o veselie, de la începutul poveştii până la sfârşit.

Acum, după ani şi ani, când am regăsit gurmanda poveste pe internet, numai ascultând primele replici, iar mă gândesc numai la baclavale şi la alte nebunii. Normal, de vreme ce actorii ăia minunaţi vorbesc ca şi când ar fi cu toţii la un maaaaare ospăţ, şi printre două trei îmbucături şi gâturi de cine ştie ce lichior-limonadă mai bagă şi câte o vorbă despre Aladin. O tortură !
Ia poftiţi la poveşti !