Are you shittin’ me tanti Ro.? iulie 25, 2008

Citeam zilele trecute în Cotidianul un articol despre Iliescu.

De fapt despre ce-a mai rămas din el şi despre cum se coc timpuri noi, în care numele lui va fi numai şi numai o amintire.

Nu-mi place politica, am o conştiinţă şi o coloană vertebrală prea puternice dar nu poţi să fugi de inevitabil în cele din urmă.

De ce existenţa acestui personaj îmi tumefiază din cînd în cînd creierul? Pentru că există o dilemă atît de mare, încît de fiecare dată cînd mă gîndesc la ea ajung la concluzia: ‘ţi baţi joc de mine, tanti Ro.?

Episodul 1: Iliescu la teveu într-o zi de decembrie acum cîţiva ani. Imagini din arhive. Iliescu zîmbeşte pînă la urechi şi strînge mîna tovarăşului Ceauşescu, care îl decorează şi zîmbeşte şi el. Ocupînd tot ecranul JVC-ului meu, cei doi păreau identici.

Atenţie!!! Aici se vorbeşte despre Ceauşescul ăla abstract. Imaginea lui este cu greu reconstituită o dată sau de două ori pe an, mulţumită arhivelor şi teveului. De fapt, nu e vorba de Ceauşescu, e vorba de Povestea Ceauşescu (îmi permit să-l numesc aşa de  ori de cîte ori va fi nevoie), pentru că Ceauşescu, pentru mine şi pentru mulţi alţii de vîrsta mea e doar o poveste.

Episodul 2: Iliescu de două ori preşedinte după revoluţie.

Are you shittin’ me, tanti Ro.? Because I think you are.

Cine mama dracului este atît de imbecil încît să vadă un om decorat de Povestea Ceauşescu, să vadă fix acelaşi om la puţină vreme după asta vorbind de democraţie şi să-i dea crezare? Ba să-l numească de DOUĂ ORI “domnu’ preşedinte”!

Are you shittin’ me? Are you? Are you? Are you?

Nu mi-ar fi lehamite dacă n-aş fi trăit un melanj dezgustător de “doamna educatoare” şi reziduuri comuniste care trebuiau epuizate, numit copilărie. (napolitane Cucurucu, gumă Minti, ursuleţi Haribo, ciocolată Kiss cu banane sau căpşune, reviste Bamse)

Şi întrebarea aia tembelă care făcea parte din ciclul celor 5-6 de cultură generala la o vîrstă  fragedă: “Cine-i preşedintele ţării?” “Ion Iliescu!”

So, are you?

Oricum, articolul se încheia absolut divin. Pentru copiii mei, şi Povestea Ceauşescu şi Iliescu vor fi un film la televizor de două ori pe an.

festival songs iulie 24, 2008

Unii oameni poartă cu ei lumi întregi, alţii le devoreaza flămînzi ca pe nişte colţuri de pine caldă.

Mă întreb eu din ce gintă fac parte…

În rest, totul ok. M-au părăsit coşmarurile cu bărci si ape de netrecut, cel puţin aparent. (Ultimul a fost cu tramvaiul 102 în care m-am urcat şi care îşi schimbase traseul şi mă purta spre pierzanie…) Azi am deschis geamul seara, şiiiiiiiiiiiiiiii, stupoare: pe geam a intrat Divina Răcoare, care lately mi-a lipsit mult. La noapte o să pot să dorm, în sfîrşit. Mă cuprind emoţiile numai cînd mă gîndesc…

Apropos, am mai spus vreodată că în ciuda lipsei Divinei Răcori, Vara este preferata mea? Mi-ar plăcea să ţină vreo trei anotimpuri.

Pentru că defulările mă fac mai frumoasă, ca o pictură de Klimt iulie 12, 2008

Sînt o snoabă literată, o inadaptată şi o inadaptabilă. Pe zi ce trece cultiv un ideal blonăvicios. Mi-am impus nişte standarde alergenice, parcă într-adins pentru a-mi complica viaţa gratuit. Orice ochi exterior ar putea acum să privească o fetiţă-femeie cu o paiaţă în braţe, făcînd pe serioasa.

Niciodată n-o să găsesc ceea ce caut, şi nimeni n-o să mă găsească pe mine aşa cum sînt. De-aici ţîşneşte caleidoscopul tristeţilor mele. Vă invit să-l admiraţi.

Acum mi-e foarte somn, pentru că sînt după 8 ore de împărţit fluturaşi, dar singurul lucru după care tînjesc e fericirea omului simplu, aşezat la casa lui, cu rate la bancă, socri-hienă, bibliotecă modestă şi mulţi prieteni…

pod peste mare iulie 2, 2008

 

 

 

 

 

 

Nu sînt un om care să aibă coşmaruri regulate. Nu pot să mă laud cu faptul că visez măceluri şi chestii abominabile noapte de noapte. Nu sînt psihotică. Nu.

Am însă o predilecţie pentru visele acvatice. Fie că visez bărcuţe, rîuri sau marea, scăldat în ele şi în special uber-clişeul înecului care e mai mult un pseudo-înec (mereu ies la suprafaţă).

Există un sigur motiv în visele mele acvatice, care se repetă de cînd eram foarte mică: podul peste mare de dincolo de Năvodari.

Există un pod construit peste mare, la stînga fix de intrarea în Năvodari. E cît o autostradă, luminat excesiv, cu foarte multe faruri de-o parte şi de alta. Niciodată nu am ştiut unde duce exact. De multe ori credeam că nu e terminat. Cîteodată ştiam că duce într-un loc frumos unde ne-ar plăcea tuturor să fim.

Prima dată l-am visat cînd eram foarte mică. Nu-mi mai amintesc ce se întampla, îmi amintesc doar imaginea podului (descrisă mai sus). Eram cu ai mei în maşină şi mergeam spre locul ăla frumos de care v-am zis. N-am mai  ajuns la destinaţie, pentru că m-am trezit prea devreme.

A doua oară l-am visat de curînd, exact aceeaşi imagine. Nu-mi mai amintesc nici atunci cum a fost, cert este că după ce m-am trezit puteam să jur ca podul ăsta chiar există, şi dacă nu exista atunci axioma zice ca el trebuie să fi existat.

În accesul ăsta de nebunie chiar i-am întrebat pe ai mei dacă nu s-a încercat vreodată construirea unui pod peste mare, spre Năvodari. Ei s-au uitat ciudat şi au zis, evident, că nu!

Azinoapte a apărut din nou.

Eram cu maşina lu’ taică-meu, singură la volan, fara permis de conducere. Nu-mi amintesc unde trebuia să mă duc, dar am ajuns pe lînga Năvodari, într-o intersecţie foarte mare plină de poliţişti care dirijau circulaţia. Înainte de intersecţie am tras pe dreapta, am oprit maşina şi l-am sunat pe taică-meu să vină de la muncă, să se urce el la volan şi să mă ducă acasă, pentru că e plin de poliţişti şi mi-e frică. Taică-meu mi-a zis la telefon că n-am decît să mă descurc singură, că nu-l interesează.

Ok, mă urc eu înapoi în maşină, pornesc şi ajung în intersecţie. În faţa mea, două indicatoare. Unul spre stînga, care ducea fix pe podul cu pricina şi pe care scria “Constanţa” şi altul spre dreapta pe care nu-mi amintesc ce scria. Oricum neinteresant, pentru că eu trebuia să ajung acasă.

Mi s-a părut ciudat indicatorul pentru că ştiam ca nu pe-acolo ajung la Constanţa.

So, iată-mă pe pod, conducînd cu viteza şi fara carnet. Brusc, podul se termină şi maşina sare direct spre mare. Acum, cred că într-un acces de frică lucidă, în timp ce eram în maşină plonjînd spre moarte mă gîndeam (în vis) dacă merită să mă salvez sau nu. Într-un final am zis că da, şi în timpul “zborului” am deschis portiera şi am sărit din maşină. Maşina a căzut în mare şi la fel şi eu. Apa era foarte foarte limpede şi, as usual, nu m-am înecat ci am ieşit la aer fară să păţesc nimic…

 

Acum, additional notes:

-         pînă la 4 ani am locuit în Năvodari

-         nu am permis de conducere

-         niciodată nu m-aş urca la volan fără el, nici dacă mi-ar pune cineva pistolul la tîmplă

-         niciodată nu m-ar lăsa ai mei să fac asta

-         n-am ştiut pînă acum că există într-adevăr un pod peste mare (China, foto sus)

-         nici acum nu mi-e foarte clar dacă podul din vis există sau nu

-          

În încheiere, ştiu că interpretările unui astfel de vis sînt la mintea cocoşului, însă nu asta contează. Contează că mereu visele cu podul de peste mare sînt obsesive şi îngrijorător de reale. În plus am senzaţia că e sufocant să mergi cu o maşina mică pe un astfel de pod. Orice mişcare greşită înseamnă moarte garantată.

În fine, pot să spun că visul ăsta e o mostră de pure-horror în cel mai autentic stil, pînă la urmă, în spatele oricărei fobii e doar frica de moarte…