am vazut in sfarsit project blair witch.
foarte misto, nu ma intereseaza carcotelile voastre. de fapt nu ma intereseaza carcotelile nimanui in general. carcotelile nu inseamna nimic, sint o pierdere de timp si de energie, o pierdere pe care nu mi-o mai permit, asa ca o sa trec peste.
cred ca o sa ma mai uit la el de vreo cateva ori. ceea ce imi aduce aminte de minunatele filme pe care le-am revazut obsesiv. parca sa zic ca sint doua la numar. beauty and the beast varianta disney si the virgin suicides. si nu, nu am un motiv pentru care in momentul in care vreau sa revad un film e obigatoriu unul din astea doua si nimic altceva.
in rest, maine am examen dar acum am o intrebare. oare toti oamenii aia se vor duce in iad?
dar eu… daca o sa ajung ca ei o sa ma duc si eu in iad?
oare merita sa faci asta stiind ca o sa te duci in iad?
nu inteleg ceva… niciodata nu mi-a placut lingvistica. nici-o-da-ta. poate doar aia generala. dar aia particulara, si in mod si mai particular aia romaneasca e dureroasa. in plus, nu inteleg. nu inteleg de ce ai face asta? de ce te-ai preta la inventii ciudate de care nici tu esti sigur si pe care NU LE POTI EXPLICITA!
pur si simplu… de ce?
don’t tell me ca limba este intr-o continua transformare si ca avem nevoie de oameni care sa inventarieze asta. pentru ca ei nu inventariaza.
ei transforma.
ei nascocesc.
ei se razboiesc in teorii si in idei diametral opuse.
ei imi manaca ficatii, nervii, energia, buna dispozitie prin pretentiile caraghioase pe car ele emit.
si mai iau si bani pentru asta.
sinteti niste caraghiosi si o sa va intoarceti de unde ati venit!!
da da da!!
the 2 o’clock sarcasm :X ianuarie 29, 2009
incoerentza maxima ianuarie 27, 2009
plecasem de acasa intr-un oras mic. aveam un cort la mine si cateva haine si eram scaldata de sentimentul ca sint singura intr-o lume imensa, desi eram intr-un oras mic. mergeam pe o sosea, de pe sosea urca o carare pe munte, printre copaci. am urcat pe-acolo, am ajuns intr-un punct in care panta devena aproape inexistenta iar printre copaci si iarba erau o multime de oameni cu corturile. un fel de camping improvizat in the middle of nowhere. eram foarte trista. mi-am montat cortul undeva la margine, mai izolat si am asteptat. la un momentdat au venit vreo 3 baieti sa se bage in seama. mi-au cerut un casetofon si m-au intrebat daca sint singura. le-am raspuns ca n-am si ca da. unul dintre ei avea parul lung si barba. apoi a trebuit sa strang totul in viteza. nu mai stiu de ce, dar am coborit si m-am urcat intr-un tren cu care trebuia sa ajung la camin. trenul trecea pe langa mare. era foarte ciudat si aveam un sentiment de panica acut, ca de fiecare data. imi era frica, ma coplesea senzatia de infinit, de nesfarsit. era zi si pe malul marii puteam sa vad doua monumente extrem de ciudate. erau construite pe un fel de peninsule artificiale care inaintau in mare. pe primul nu mi-l amintesc cu exactitate. semana cu un dom cu o cupola inalta si cu coloane inalte. al doilea mi-l amintesc perfect. in jur de 5 sau 6 tuburi mari de orga lipite intre ele. la baza se terminau in clape de pian iar in jurul acestei constructii se incolacea un portativ cu note muzicale. totul era aureolat si stralucea, iar cand am privit monumentul mi-a disparut intreaga senzatie de teama, am zambit si m-am gandit ca mi-ar fi placut sa ajung acolo. desi nu imi amintesc acum, atunci stiam perfect de ce era construit acolo, ce simboliza (era ceva foarte cunoscut si foarte foarte puternic).
trenul s-a oprit si am ajuns in camin. caminul nu era un camin propriu-zis, era un castel mare cu un salon imens si o scara interioara orizontala si apoi cirulara care impartea castelul in doua. intr-o aripa erau dormitoarele fetelor iar in cealalta erau cele ale baietilor. imi amintesc ca deja se innoptase si ma ratacisem, ajunsesem in partea cu dormitoarele baietilor si am cerut indicatii. nu puteam sa-mi explic ce se intampla, de ce sint atat de dezorientata… toti au inceput sa rada de mine, mai putin o figura cunoscuta care mi-a zambit si m-a imbratisat.
apoi am iesit afara, in curtea caminului. surprinzator era zi si el pleca. eu trebuia de asemenea sa plec. imi amintesc ca a incercat sa se apropie de mine si n-am vrut, asa ca mi-a intors spatele. ne-am despartit si m-am trezit plangand pe strada. nu era un plans melodramatic si sfasietor, era doar un plans necesar si foarte limpede. am pus mana pe telefon si am sunat. am fost intrebata ce vreau de fapt si am bagat un pretext imbecil, dupa care am marturisit ca singurul lucru pe care il vroiam este sa aud o anumita voce, care imi lipseste.
dupa care m-am trezit.
sweet dreams ianuarie 23, 2009
i dreamed last night i wuz killing my room-mates by punching them in the head with green apples.
deci da, a fost absolut minunat, aveam un cos de mere verzi cu care pur si simplu loveam la tinta. dupa ce nimeream, merele se spargeau intr-un mod superb si cadeau pe podeaua camerei. in final my room-mates were not si pe jos erau numai bucati de mere verzi si un miros proaspat in aer…
ah, heaven…
the painful flashback i get after one dream ianuarie 20, 2009
exercitiu stilistic uitat undeva printr-o agenda:
“In fond nu vreau nimic nimic nimic altceva decat sa ma intalnesc cu un necunoscut din intamplare dar oarecum sa stim unul de celalalt sa stim ce va urma si sa ne comportam ca in filmul cel mai patetic cu putinta, sa alerg spre el si sa ma tina in brate, nu conteaza unde; poate sa fie intr-o camera goala, la o petrecere, in varful muntelui, in holul facultatii sau in piata romana, nu ma intereseaza si nu asta conteaza, conteaza numai sa isi intre cat mai bine in rol, sa se prefaca ca ii pasa, ca simte totul, ca stie ca intre noi doi a ramas ceva neconsumat chiar si acum, dupa niste intalniri putine si vagi de care niciunul dintre noi nu e sigur dar care parca sint totusi acolo, sa ma tina in brate si sa se prefaca atat de bine incat sa-l pot crede pe cuvant, sa ma simt in sfarsit linistita si atat, iar apoi sa ne despartim ca si cand nimic nu s-a intamplat si sa ne continuam vietile pana cand un eveniment important ne va da peste cap si vom constientiza brusc existenta celuilalt care isi continua cursul in paralel si la care am atentat vag manifestandu-ne un interes slab care in cele din urma a fost pur si simplu dizolvat de timp si sa ne dorim cu o disperare si cu o incrancenare furibunda sa ne mai privim ochii unul altuia fara sa ne dam seama ca au aceeasi culoare si fara sa ne dam seama ca nimic, absolut nimic nu mai este posibil acum…”
from the depths of hell ianuarie 20, 2009
… i write to you.
sint in sesiune si ca sa respect traditia mi-am zis ca de data asta o sa fac exces de filme cu daniel day-lewis si o sa recitesc cel mai iubit dintre pamanteni (dupa umila mea parere unul dintre foarte putinele romane bune scrise la noi).
din seria de vise ciudate, azinoapte am visat un barbat cu care nu stiu daca m-am intalnit de 3 ori in the real life… am visat ca ma plimbam cu el prin parc. era toamna, erau multe frunze pe jos, cer innorat si totusi cald afara. ii povesteam despre ce mai facusem in ultima vreme si despre unele probleme, in fond vorbeam despre nimicuri si era bine, aveam un sentiment de siguranta si de liniste.
apoi m-am trezit in pat si am deschis calculatorul (needless to say, asta face parte tot din vis), am intrat pe net si i-am spus repede ca am visat ca ma plimbam cu el prin parc si ca ii povesteam tot felul de nimicuri. am vorbit si a ramas sa ne intalnim la o cafea. am iesit din casa. ne dadusem intalnire la marginea unei paduri. tot toamna, tot frunze. pe-acolo am gasit un baruletz, rustic, frumos. ca al munte. cand am intrat inauntru mesele erau foarte ciudate, un dreptunghi ingust cocotzat destul de sus, ca sa ajungi la ele trebuia sa te urci cu o scara pe niste scaune inalte. ne-am urcat acolo si am ajuns fata in fata. el a scos dintr-o sacosa de piele o sticla ciudata de vin alb, cu o eticheta aurie pe care era o pictura de epoca. am stat, am ras, am povestit si in final m-am trezit cu un sentiment de nostalgie ACUT…
anyway, i know you’re there, watching me…
