Pamuk I martie 31, 2009

Nu cred că o să îmi explic vreodată felul în care Mă numesc Roşu a ajuns un best-seller pe toate tarabele din lume. Aş vrea să stau de vorbă cu fiecare cititor în parte şi să-l întreb, după ce va fi terminat de citit şi după ce voi fi terminat eu de citit cartea, ce a înţeles, pe scurt, din ea. Cu ce rămîne un cititor, să zicem neexperimentat după ce citeşte Mă numesc Roşu. Eu cred că un asemenea cititor este foarte posibil să nu rămînă cu nimic. Eu cred cu tărie că această carte nu are cum să fie citită fară o instrucţie riguroasă în tot ceea ce înseamnă artă, credinţă, istorie a Islamului şi (o să mă hazardez acum) pînă la urma istorie a civilizaţiilor orientale.
Inevitabil, şi eu am căzut în plasa cu pricina. Norocul meu că m-am prins în timp util cam care este faza. Norocul şi mai mare îl reprezintă faptul că momentan, citind în paralel cîteva alte cărţi despre cele amintite mai sus, descopăr noi şi noi chestii care mă năucesc de-a dreptul.
Nu l-am terminat încă de citit. Esta a doua oară cînd îmi reiau lectura din motive evidente, şi ceva îmi spune că e o carte pe care o s-o citesc de foarte multe ori. Sper s-o citesc de atîtea ori, încît să o învăţ pe de rost. Pentru că fară doar şi poate, este una dintre cele mai bune cărţi scrise în ultima vreme, poate una dintre cele mai bune cărţi ever (uau, o canonizez eu în mod direct şi hotărît, înaintea oricui).
În plus, aviz amatorilor, are o strategie subtilă de structurare şi de organizare a materiei să-i spunem narative. Asta dacă se poate vorbi despre o naraţiune, cred că doar prin convenţie pentru ca e foarte greu de urmărit şi de extras un fir narativ coerent (el există, nu zic nu). De fapt nici nu ma pot hotărî cît anume conteaza asta.
Altă chestie, e un roman ekphrastic. În ultima vreme am impresia că interesul scriitorilor pentru romanele ekphrastice concurează cu interesul cercetătorilor pentru mişcările de avangardă (ceea ce e minunat, aproape că era să mă atingă şi pe mine teoria post-avangardistă într-o epocă de glorie asupra intelectului meu pe care am decis s-o numesc simplu Boris Vian).
Tot din ciclul romane ekphrastice si ekphrastica în momentul actual, cred că trebuie să scriu cîteva posturi special pe tema asta.
Revenind la ce mă interesează acum, mi se pare (sper să mi se şi confirme în final) că această carte e la nivel macro o enciclopedie de cultură orientală care prin notorietatea ei nu face decît să focuseze atenţia colectivă înspre tot ceea ce a însemnat şi înseamnă Orient. În plus mi se mai pare că e o carte scrisă subtil pentru europeni, pentru a pune indirect în discuţie diferenţele dintre arta orientală, stilizată, simbolică (e de-ajuns să ne gîndim la industria caligrafiei) şi arta occidentală, figurativă, care întotdeauna, începînd chiar din Antichitate a avut ambiţia de a intra în concurenţă cu realitatea vizuală.
Toate astea duc şi la anunţul pe care-l am de făcut… în mai puţin de două luni am de scris o lucrare pertinentă şi la nivelul conţinutului şi la nivelul numărului de pagini despre problema asta.
Dacă-mi iese aşa cum vreau, o vărs şi pe blog.

Pamuk şi Kundera martie 27, 2009

Azi în metrou, un copil micuţ, tuns frumos, îmbrăcat frumos dar cu hainele murdare cerea un leu în stînga şi în dreapta. Un tip s-a aplecat spre el, şi-a dat jos ghiozdanul şi a scos dinăuntru trei eugenii şi un măr. După ce le-a luat şi a mulţumit, faţa i s-a destins şi s-a transformat într-un zîmbet. Instantaneu, cu eugeniile într-o mînă şi mărul în cealaltă a luat-o la goană înspre capătul metroului, lăsînd să plutească în urma lui cinci hîrtii de un leu ca cinci fulgi.

Voiam de fapt să scriu ceva simpatic despre personajele feminine din romanele lui Kundera (şi-aşa blogul ăsta e o lălăială, ce-ar fi să mă străduiesc să nu mai fie?) sau despre relaţia dintre text şi imagine în Evul Mediu oriental (aplicat grosolan pe Pamuk… he he…) dar o las pe altă dată.

balene ucigase si Eraserhead martie 25, 2009

Daca cineva-si inchipuia ca o sa imi ia mult timp pina la urmatorul cosmar…
Pe linga faptul ca ieri am avut o zi groaznica, nici nu am putut sa dorm pina pe la ora 5 dimineata (atit arata ceasul cind m-am uitat ultima oara). De cind am adormit insa a inceput distractia…
Eram undeva intr-o tabara de fizica (!?) cu multi fosti colegi de generala. Tin minte ca nu fusesem la ceea ce se predase, asa ca am venit doar la lucrarea finala de laborator. Cind am ajuns, laboratorul era sinistru, nu erau becuri, numai luminari aprinse ca sa avem lumina. Imi amintesc ca m-am asezat intr-o banca. Nu aveam foi, nu aveam nimic la mine. A venit intr-un tirziu si profesorul. Era un om mic de statura, cu parul alb, cu ochelari si grasut un pic. Se uita ciudat la mine pentru ca nu ma mai vazuse. Eu imi uitasem parfumul acasa si cind l-am vazut l-am intrebat “nu va suparati, puteti sa-mi imprumutati si mie parfumul dumneavoastra? eu l-am uitat pe-al meu acasa”. Asa ca tipul se duce intr-o camera din spatele laboratorului si vine cu o sticla maricica de forma cilindrica. In sticla era parfum care avea culoarea cognacului. L-am luat si am inceput sa-mi parfumez foile de examen de care intre timp facusem rost. Dupa ce l-am inapoiat, exact linga mine a aparut parfumul meu, moment in care toata sala a inceput sa urle si sa ma faca mincinoasa… Intr-un final s-au calmat, au venit subiectele. Am rugat pe cineva sa-mi explice mai inainte ce aveam de facut pentru ca nu stiam exact… Erau vreo 4 formule cu ajutorul carora determinai niste LITERE cu care mai apoi trebuia sa rezolvi un REBUS… Eu am prins repede mecanismul si am inceput sa rezolv subiectele numai ca la un momentdat mi-a dat ceva de genul “nu trebuie sa te gindesti mereu la moarte” si a fost freaky, m-am speriat, am inceput sa pling, m-am ridicat si am spus ca eu nu pot sa rezolv mai departe pentru ca simt ca voi afla niste lucruri ingrozitoare.
M-am ridicat si am iesit afara. “Afara” era undeva pe malul marii iar in fata mea era o barca si multi oameni se indreptau spre ea pentru a merge sa viziteze un monument. M-am suit si eu in barca, barca a plecat in larg, foarte departe, pina la o statuie care se afla de fapt pe fundul marii, iar din apa nu iesea altceva decit o mina de barbat cu niste linii fine. Toti din barca s-au pozat iar apoi barca s-a intors pe alta ruta. Fara sa-mi dau seama, barca facea turul statiunilor sudice si eu trebuia sa ajung in Costinesti unde ma astepta Radu. Numai ca m-am dat jos unde nu trebuia, adica in Vama. Dupa ce am pus piciorul pe nisip mi-am dat seama ca nu sint unde trebuie, numai ca nu ma mai puteam intoarce in apa. Marea devenise agitata si exact in stinga mea, la tarm, printre valuri se zbatea o balena ucigasa dintr-aceea colorata in alb si negru. Se zbatea foarte tare si mi se facuse foarte frica, nu puteam sa intru in apa pentru ca stiam sigur ca m-ar fi omorit pe loc. La un momentdat un val mare a ridicat-o la orizontala si a izbit-o de nisip, pe burta. Mie imi era frica sa nu cada peste mine si sa ma striveasca. Imediat dupa ce a cazut, a deschis gura larg, i-am vazut dintii si a fost pe punctul de a inhatza de picior un copilas mic, blond, care mergea dezorientat pe plaja. Eu l-am luat in brate repede si am inceput sa fug cu el pe nisip, in directia opusa balenei, pina cind mi-a iesit in cale un domn care mi-a luat baietelul din brate si mi-a multumit.
Am decis sa ma intorc la balena, se strinsese foarte multa lume in jur, si o auzeam (cel mai cumplit sunet din viata mea…) cum respira cu greutate. Aproape ca ma innebunea respiratia aia greoaie, cind a inceput sa urle, urletele ei erau ca un plins sinistru de copil mic… Am inceput si eu sa urlu si sa pling si sa-i rog pe oameni s-o omoare cineva pentru ca nu mai pot. Apoi am plecat de pe plaja, l-am sunat pe Radu, l-am intebat unde este, mi-a spus ca e “la semafor”. L-am intrebat in cit timp ajunge si el mi-a amintit ca nu sint in Costinesti, ci in Vama si ca trebuie sa ma duc la statia de microbuze sa vad daca mai circula ceva pina in Costinesti. Era noapte deja, pe drumul catre statie numai ciudati… Am ajuns intr-un final, m-am urcat in microbuz si am stat de vorba cu soferul, rugindu-l sa ma atentioneze cind ajungem in Costinesti pentru ca e noapte, sint dezorientata si m-am mai dat o data jos unde nu trebuia…
Iar astazi nu fac nimic, nu cursuri nu nimic. Ordine in camera si daca am timp ma duc la BCU.

UAT DA FAC??!?! martie 22, 2009

culmea idioteniei: mi-am lasat laptopul la camin (DA STIU sint de autoimpuscat!!!) si cind am venit (plecat-am vineri seara si intorsu-m-am duminica seara) am gasit placa audio fututa. adica totul se aude ca si cind laptopul ar fi undeva in fundul unei fintini…
in situatia asta sint atit de dezorientata incit nu stiu pe cine sa iau la pumni mai intii. pe mine ca mi-am permis sa cred ca n-o sa se intimple nimic special sau pe vinovatii in cauza…
si pentru ca dracii mei de data asta dau pe-afara precum cafeaua dintr-un ibric uitat pe foc, o sa fur o leapsa de la Svastik (deci nici macar nu mi s-a dat, pur si simplu incerc sa ma calmez asa “on line”):
Sunt : nevrotica
Aş vrea : o pisica pufoasa si lenesa
Păstrez : felicitari, biletele din generala, scrisori, poze, flori presate, carnete de note
Mi-aş dori : sa dorm
Nu-mi place : cascavalul
Mă tem : de mine
Aud : ce trebuie
Îmi pare rău : ca traiesc in epoca asta experimentala
Îmi place : sa dansez
Nu sunt: toleranta cu ceea ce mi se pare a fi prostie
Cânt : citeodata
Niciodată : nu-mi menajez prietenii
Rar : ma tund
Plâng : foarte usor
Nu sunt multumita : de nimic, in general
Sunt confuză : rar
Am nevoie : de afectiune
Ar trebui : sa plantez un copac
Familie – importanta
Greşeli majore – fara
Hobby – n-am timp
Intimitate – cvasi-inexistenta
Jeans – au schimbat cursul istoriei intr-un mod radical
Kitsch – o arta
Lucruri interzise – nu exista
Machiaj – ocazional
Niciodată nu ai face/spune/purta… injectii/ secrete care se termina in “sa nu mai spui nimanui”/ blanuri naturale
Original – Depeche Mode
Parfumul preferat – 1881 by Cerruti
Reguli – mereu incalcate
Shopping – relaxant
Teatrul – groaznic @ Ro.
Tentaţii – putine
Ţinuta preferată – orice ma face sa ma simt bine
Vacanţa perfectă – oriunde, vacanta sa fie
Ziua de naştere – 11 dec ‘88

leapsa tzopaie la gagici

un post neobisnuit de lung care sper sa va enerveze pe toti martie 21, 2009

Cotrobaind maica-mea prin casa a gasit o felicitare primita de ziua mea de 16 ani.
E cu un urs pufos care se sprijina pe o cutie mare de bomboane in forma de inima. In mina tine 5 trandafiri rosii si deasupra lui sint doua inimioare unite printr-o linie curba.
Inauntrul ei multi mi-au scris chestii dragute, cineva mi-a lasat un mesaj codat extraordinar de dubios: “! @ * ? $ “.
Acum, daca il intreb pe respectivul, care sint sansele sa-si mai aminteasca ce-a vrut sa spuna atunci si cum imi va schimba mie asta viata?

*brainstorming*
Eram foarte mica si mergeam cu maica-mea in Tabacariei intr-o vara. Ne-am suit in tramvai, eu eram imbracata intr-o rochita roz pal cu un guler foarte simpatic si in picioare aveam niste sandalute albe cu talpa foarte subtire. Am coborit in Tomis 3, nu-mi amintesc exact de ce, si am zis sa mergem pe jos. Eu cum am ajuns pe trotuar am inceput sa alerg, am alunecat, am cazut si m-am julit foarte urit. Am inceput sa pling, maica-mea m-a suit la loc in tramvaiul din sens invers si am ajuns acasa. Stiu si de ce am alunecat, pentru ca era o portiune de trotuar “pavata” cu niste pietre mari, patratzoase si alunecoase. Faza amuzanta e ca pietrele mai sunt si azi acolo. Daca aveti copii mici nu-i incaltati in sandale alunecoase si mai ales, nu-i lasati sa alerge pe-acolo.

Eram (din nou, ce surpriza) foarte mica si mergeam cu tata la cofetarie sa maninc o prajitura si sa beau brifcor (cine-si inchipuie ca noi astia nascuti cam in jurul anului de gratie ‘89 n-am prins brifcor, cucurucu si alte timpenii se inseala). Tin minte doar ca la un momentdat am trecut pe linga o cladire cu un gard foarte dubios, cu stilpi mari din piatra si cu bare de metal verzi. L-am intrebat pe tata ce-i aia si mi-a zis ca ala e un “liceu”. Mult timp n-am fost in stare sa asociez cuvintului un referent clar. “Liceul” a insemnat multa vreme un gard de piatra si de fier vopsit in verde.

Eram la sfirsitul clasei a doua, in prima mea tabara, la Ciucea (aproximativ in celalalt colt al tarii la propriu). Tin minte ca pe tren am innebunit, simteam ca nu se mai termina drumul, dormeam in compartiment unii peste altii, altii pe bagaje si tot asa, claie peste gramada. Imi placea de un vecin de bloc, era (si inca mai este) cu doi ani mai mare decit mine si fiind la aceeasi scoala, ne-am si pomenit plecind impreuna in tabara. Aveam un treining mov pe care scria “Assos” si seara la discoteca asteptam sa ma invite la dans. Nu m-a invitat niciodata pentru ca era prea rusinos, desi il vedeam straduindu-se. Tot din seria “garderoba de 9 ani”, aveam o pereche de colanti turcoaz si un tricou galben cu franjuri. Combinatie letala.

Tot intr-o tabara, de data asta in clasa a treia, m-am spalat pe cap cu Johnsons cu PH 5.5 . Nu aveam dusuri, era doar un dus afara linga o piscina in paragina care era dincolo de perimetrul taberei, la care curgea apa sloi. Nici pina-n ziua de azi nu reusesc sa realizez cum de n-am racit.

Am inotat cred ca de trei ori toata viata mea intr-un riu. Prima oara in Cris (cred ca cel Repede–> nu va speriati, avea un debit foarte mic spre aproape secat, pe alocuri gaseam potiuni in care apa era mai serioasa), a doua oara in Turda si a fost cel mai bestial scaldat din viata mea, era foarte foarte cald si apa era miloasa si imi venea pina la bust, eu ma invatasem sa-mi iau in fiecare tabara costumul de baie cu mine, eventual PE mine cind plecam in excursii si there i was feeling good ).
A treia oara cred ca in Aries, iar dupa ce am venit, dirginta mea din 5-8 m-a luat de-o parte si mi-a zis “Sint foarte dezamagita de tine Denisa”. Vai, tragic.

Am cazut intr-o canalizare in timp ce ma jucam cu o bucata de banda de caseta prinsa de o crenguta de pom. Eram eu si o fata din bloc, turcoaica si ne jucam de-a “gimnastica ritmica” (ca sa intelegeti, topaiam imitindu-le pe fetitele cu panglica). Iar eu eram atit de concentrata incit am picat in canalizare. Noroc ca am avut inspiratia sa ma proptesc in miini inainte sa pic cu totul.

Am jucat in generala “Un pedagog de scoala noua” (haha, ce sinistru, in rolul pedagogului) si am avut un succes dement. Am cintat si in cor.

Acum mi-e lene sa mai scriu altele.
Imi amintesc de o discutie mult prea putin generoasa (contextul e neimportant) despre o oarecare polemica care a rasarit la un momentdat intre Maiorescu si Gherea. Maiorescu sustinea primatul esteticului, Gherea sustinea ca arta ar trebui sa aiba o anumita functie. Intrebarea era cu cine simpatizam si surprinzator, persoane de la care nu m-as fi asteptat i-au dat credite lui Maiorescu. Pentru ca arta cu “o anume functie ar trebui sa fie un soi de manifest”.
Iar eu acum ma intreb, raportat fix la secunda asta, cum poti sa mai crezi in “l’art pour l’art”? Cind se intimpla ce se-ntimpla, cind ai o minima constiinta a realitatii si observi ca economicul, socialul, politicul si culturalul sint mai legate ca niciodata? (Era sa zic si mai influente dar n-o sa zic asta).
Adica desigur, e posibil sa fiu absolut nebuna, dar eu nu pot sa apreciez pe cineva care inca mai sustine credo-ul asta.
Un manifest? Sigur, oricind.
Ceea ce nimeni n-a zis (nu stiu daca din lipsa de curaj sau de inspiratie, amindoua mi se par la fel de grave) e ca in general manifestele sint paradoxale prin natura lor. Pentru ca practica e una si teoria e alta. Ta-daaaaa. Dupa aceasta simpla demonstratie pot sa conchid ca da, nu stiu inca daca arta ar trebui sau nu sa aiba o functie, dar stiu nu poate sa nu aiba una.

Pina una-alta, o melodie de discoteca romineasca nouazecista care imi va aminti pe veci de casetofonul vecinului de la 5 care avea doua boxe cu beculete rosii si verzi. Beculetele mereu pilpiau fantastic de misto la melodia asta.