Pentru că nu pot să-mi explic ce poate fi mai mişto fix acum decît părul lui prin care bate vîntul aşa cum cad în ruină pereţii, aşa cum înfloresc salcîmii.
Superb!
Asta aşa, ca să vedeţi că mai citesc şi chestii mişto-pe care le şi împart- , nu numai prostioare.
Obiectele suav eteroclite, nasturele, vinele, o mustaţă, o chitară, un fulger, pianul aruncat pe fereastră, o pălărie din care o foarte frumoasă femeie consumă macaroane, cîteva degete, un ac de cravată, o canapea pe care putrezeşte un pat, o perdea sub lună, o caisă muşcată, un săpun de rufe lîngă o bijuterie, un păianjen lîngă o furculiţă şi mitologia partuzei capătă o semnificaţie voluptos modernă, întîlnirea dintre obiecte împrumutînd catifelatul nebunoasei şi catastrofalul unei întîlniri de planete, sunt flăcări care se întîlnesc cu apa, sunt voci care îşi întîlnesc ecoul, întîlniri amoroase unde paralizia e trăsătură de caracter şi crispatul mod de a trăi feroce, liniştit, mineral, asist la această monstruoasă împerechere de obiecte cu sentimentul că particip ca spectator-actor la amorul dintre dorinţă şi plăcere într-o lume de vis şi de viciu, respire erotismul acestor îmbrăţişări metalice, ascult urletele pasionante pe care mi le comunică atomii, îmi înfig dinţii pînă la singe în lemn de piatră, în hîrtie, în cîrpe, eu însumi o cîrpă printre aceste obiecte de carne în care-mi înăbuş plînsul mai mult aluziv decît real, impersonal, ideal, iată cuţitul acesta indiscutabil pe care se prelinge single meu incert, iată costumul mei viu de catifea sub care palpită un spectru, o arătare, mă plimb printre aceste obiecte în plină erecţie, în plină certitudine, aud respiraţia lor accelerată de voluptate, sîngele lor înroşit de spasm ca o crimă, iată scaunul acesta de pluş muşcînd o garoafă artificială, sobindu-I buzele şi limba, zvîrcolindu-se pe covorul acesta de păr din care se ridică un abur, pieptenele muşcînd oglinda, oglinda sărutînd pe dinţi surîsul aceste păpuşi de celuloid pe care i-o transmite pudriera, partuză majusculă pe marginea amorului, la graniţa visului, la periferia leşinului, împerechere halucinatorie şi posibilităţi şi fenomene, de dorinţi într-o permanentă stare de disponibilitate, unde tensiunile nu dispar odată cu realizarea lor, tensiunile devin mai înalte cu o flacără după fiecare satisfacţie a plăcerii, o stare de încordare, de crispare şi de urlet, urletul tăcut al obiectelor care fac amor cu vinele lor de lemn sau de sticlă umflate gata să crape, cu dinţii lor de brumă şi de iarbă gata să crape, patul în care se consumă dragostea fiind acum de dimensiunea universului sau a camerei mele, nebunul de şah nu mai e o piesă de ospiciu, el îşi iubeşte regina cu mîna pe inimă, cu trandafirul în dinţii iubitei, dinţii iubitei fiind acum o ploaie de stele în părul lui nepieptănat şi negru, părul lui prin care bate vîntul aşa cum cad în ruină pereţii, aşa cum înfloresc salcîmii, amorul scăpat din închisoarea umană cîntă acum liber pe o gamă inventată de dorinţi în delir, de dorinţi sticloase şi reci ca un fulger, pe suprafaţa lumii sau a camerei mele amorul ieşit din om, acest compromis, pătrunde pe uşa ca mai fierbinte înăuntrul obiectelor coapte, aceste mirese, obiecte ciufulite, carnivore, sanguine, obiectele magice care mă înconjoară îşi divulgă secretele unul după altul, aceste femei cu număr nelimitat de sxe în care misterul poartă o mască de cruzime împietrită, de avalanşă virtuală în care zăpada e de vid, o mască automată, un scaun automat, o floare automata răspîndind într-o cameră automată un miros automat, Heron din Alexandria, Bacon, Van Helmont şi toţi acei geniali constructori de automate la care mă gîndesc de ori cîte ori privesc un obiect din afară ca şi cum ar fi dinăuntru, de ori cîte ori privesc o uşă, un dulap cu oglindă, un ac de cravată, o păpuşă de ceară în mod automat le automatizez, ele capătă o viaţă proprie (pe care cretinismul fabulistic al unui Esop sau La Fontaine a încercat să o compromită didactic, o individualitate singură cu mers halucinant şi mecanic care îmi complectează călătoriile şi spaima, care îmi umple visul şi veghea cu o lume de zgomote, de culori, de voaluri si coafuri despletite, golemi tenebroşi şi sublime descoperiţi înăuntrul obiectelor celor mai oarecari, cele mai indiferente, ating o furculiţă şi declanşez o întreagă reţea de posibilităţi, o maşină foarte complicată e pusă în funcţiune ca şi cum furculiţa ar fi o uzină de întrebări, de impulsiuni şi de spectre, înăuntrul ei o uşă se deschide spre un culuar în fundul căruia o oglindă mă reflectă răsturnat în costumul meu medieval, o altă uşă duce spre camera de fosfor a copilăriei unde prinţesa adormită mă aşteaptă de o sută de ani ca să nu se mai trezească niciodată, o altă uşă duce spre o fereastră sau spre fundul unei fîntîni, această furculiţă adormită de privirea mea magnetică, de ochiul meu sticlos traversează încăperea cu un pas somnambulic, atinge soneriile şi pereţii, mă sărută pe frunte cu dinţii ei lungi de rinocer, mă traversează, mă visează, furculiţa sau luna sau un pahar cu apă, aceste obiecte inoffensive explodînd în mîna ma ca un nasture cu care se joacă un copil pînă îl înghite, se întîlnesc, se miros, se respiră ele se salută şi se ucid reciproc cu o puşcă de vînătoare, ele se separă purtînd în inimă sîngerînd o baionetă sau o privighetoare, la primul colţ sticla de lampă fumegînd va mîngîia pielea de antilopă a unui rid crescut pe fruntea acestei fete de 14 ani sau va face dragoste cu frunzele, sticla de lampă poate deveni o maşină infernală în mîna mea dacă în loc să o stropesc ca pe o grădină o pun pe buze lîngă fulger, automatele trec pe lîngă mine sau prin mine, mă frec de ele cu braţele sau cu ţesuturile, mă ascund în spatele uşii ca să num ă vadă masa, mă ascund sub masă ca să nu mă caute briceagul, la acest joc tandru între nu şi nu participă şi padurea şi elementele şi cele patru păsări de pradă dintre care cea mai feroce e singurătatea, participă şi colierul meu de perle, mănuşile negre, paloarea şi ecoul, clitorisul voluptos al acestui ecou îmi luminează încăperea ca o lampă şi ca o agonie, o tavă din argint căzînd din dulap pe podea şi de pe podea trecînd direct în neant ca şi cum nimic n-ar fi fost, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, îmi aminteşte de mişcările acelei vrăjitoare care m-a descîntat în copilărie vindecîndu-mă de epilepsie cu două fire de mătură şi cîteva grame de plumb, în loc să cadă pe covor scrumul ţigări pe care o fumez în întuneric urcă, el e un arbore vibrant în care cîntă o pasăre de cenuşă, din vocea ei se desprind bucăţi mari de asfalt ca dintr-un oraş dezgropat, cu o lupă sub ochi urmăresc microbul acestei voci, mişcările lui de fiară topită, zbaterea lui pe marginea realului nedecisă, palpitantă, revenirea lui la flacără, microbul acestei flăcări, alunecările de tren din chibrit: murdăria oprită a acestui compas, intrarea strict interzisă a acelei danturi, ieşirea pe uşa din fund a ferestrei sau intrarea pe scara de serviciu a pietrelor, iată atîtea posibilităţi de a face exact contrarul lucrurilor care ni se impugn şi tot atîtea culuare care dau mersului nostrum frăgezimea unei haite de lupi urmărind o sanie, iată această bucată de dinamită domesticită pentru uzul meu personal în timp ce cravata devine frînghie spînzurătoare, fără niciun scrupul aş lansa axioma cu două oglinzi, toate obiectele care mă înconjoară sunt oglinzi, ele se reflectă şi mă reflectă, oasele mele sunt înăuntrul lor, nervii mei sunt la fereastră în loc de steag, urechea mea e lipită de podea ca să ascult tropotul de cai al cărămizilor, poate că n-am plecat încă de acasă, poate că n-am ieşit încă din copilărie, poate că alerg încă pe cîmp pe un cal de lemn, cu nările risipite de săbiile care se întretaie în vînt, cu buzele deşirate de murmure în febră, cu dinţii narcisici înfipţi în propria mea limbă în timp ce în patul meu răvăşit de pasiuni pieptenele şi părul se împerechează scandalos ca doi şerpi
Gherasim Luca, Te iubesc, în Avangarda literară romînească, ed. Pontica, 2006
