Parcă voiam să scriu ceva despre The Sisters of Mercy dar de la ăştia am început să mă gîndesc la nişte trupe pe care le-am dat de multă vreme dispărute din playlistul meu, şi rău am făcut se pare. E vorba în mare de Current ’93, Death in June, Of the wand and the moon, Empyrium, Ordo Equilibrio şi probabil alţii de care acum am uitat.
Enfin…
Muzici iulie 30, 2009
2:25 iulie 26, 2009
cît de tare mă deranjează starea asta brută, nealterată a lucrurilor, de fapt realitatea năucitoare dublată de linişte mă îngrozeşte; atît de violentă e perspectiva asta, ATÎT de violentă…
uau, Radu Tudoran iulie 24, 2009
Cred că mai toţi care (mai) ştiu de Radu Tudoran îl asociază imediat cu Toate pînzele sus! sau poate (şi aici chiar mă îndoiesc) cu Geo Bogza, fiind fratele celui din urmă.
Mare mare paranteză: eu chiar am o curiozitate dementă să ştiu cine naiba l-a mai citit în ultima vreme pe Geo Bogza, în afară de bruma de studenţi de la litere care îl citesc în sictir că vine un examen-> deşi şi aici îmi permit o altă paranteză, pentru că nu pot să bag mina în foc că se mai studiază chiar şi la nivel academic; surprizele sînt de ordinul bombasticului la capitolul ăsta… anyway revenind, ziceam că sînt mega-curioasă să ştiu cine l-a citit pe Geo Bogza în ultima vreme… n-am pretenţia să-mi răspundă cineva pe blog pentru că deep inside ştiu răspunsul.
Oricum, chiar nu vreau să scriu despre Geo Bogza, ci despre frate-său care e un caz interesant pentru mine.
Ceea ce puţini ştiu, sau poate ceea ce mulţi au uitat e că Radu Tudoran a dat unul dintre cele mai bune romane în literatura romînă, şi mă refer la Fiul risipitor, apărut în 1947.
Acum, îmi pare rău că din varii motive (ok, nu am scuză) nu am acces la presa literară din perioada de după, deşi e de înţeles că poate n-ar fi multe de găsit o dată cu instaurarea regimului comunist. Oricum, în cele mai notorii cărţi de critică literară romanul ăsta clar nu apare. La presa literară de-atunci, repet, nu am (încă) acces. Cineva totuşi trebuie să îi fi dat creditele care i se cuvin din plin.
Am terminat azi-dimineaţă de citit romanul, pe la 5 cred. Deja era lumină în cameră. Oricum datele astea sînt neimportante, important e că am avut sentimentul că am citit, pe bune şi fără mişto, un roman greu de tot. De fapt, un roman al paradoxurilor.
Foarte ciudat, e scris la persoana a treia dar e foarte personal, are valoare simbolică dar e de un realism crunt la propriu, e şi liric dar e şi puternic cinematografic.
Din raţiuni care rămîn la interpretarea cititorului, personajul masculin nu are un nume, şi nu numai că nu are nume, dar e unul dintre cele mai interesante personaje ever la capitolul construcţie. E foarte foarte mişto felul în care e introdus în scene, ca şi toată diagrama de ieşiri şi intrări (chiar n-am numărat de cîte ori pleacă şi de cîte ori se întoarce). În final rămîi cu senzaţia că e un personaj-stare. De fapt cred că a atins problema care pe mine mă chinuie de la o vreme, şi anume oamenii ăştia care pleacă de bunăvoie şi care după un timp se întorc exact atunci cînd îi crezi definitiv dispăruţi. Ba mai mult, în cazuri de-astea intervine şi un joc psihologic foarte interesant şi dual între vine/nu vine şi vreau să vină/nu vreau să vină. Ar mai fi o mie de lucruri de spus, e de studiat din plin.
Despre personajul feminin… culmea e foarte bine construit şi de o autenticitate rară. Comparaţia e inutilă dar e mult mai bun decît personajele camilpetresciene care în mintea mea au un iz de tezism, pentru că nu pot să mă hotărăsc cît de autentică este în general vorbind drama (existenţială) a intelectualului. În Fiul risipitor se bate destul de puţin dacă nu deloc pe latura asta.
Ah, şi ca să nu uit, unul dintre cele mai bune sfîrşituri de roman de-de-par-te.
So, de asta spun că dacă romanul ăsta a intrat dintr-un motiv sau altul într-un con de umbră e totally unfair. Totally totally unfair. Nu ştiu de cînd nu s-a mai editat, eu am ediţia de mai sus din ’74, asta spune multe cred.
cel mai frumos nume iulie 16, 2009
de cite ori nu se întîmplă nimic sînt tristă pentru că aud liniştea asta îngrozitoare, hidoasă, oribilă ca se infiltrează peste tot pentru că atunci corpul meu ia consistenţa unui burete care absoarbe totul fără să absoarbă nimic; tăcerea sună mereu a gol, a nimic, a vid, a antimaterie, singura carne care există sînt eu şi singurul corp prin care circulă fluidele este al meu şi nu le vreau nu le vreau nu le vreau.
e ciudat, e atît de ciudat dar asta sînt eu, iar el trebuie să aiba mereu o notă pregnantă, aproape greţoasă de exotism pentru că altfel e inadmisibil; trebuie neapărat să fie poet, sau pictor, sau pur şi simplu intelectualul pseudo-superior care să mă provoace la discuţii interminabile, nedigerabile, încîlcite şi stupide despre derizoriul existenţei şi insatisfacţia pe care ţi-o provoacă conştientizarea condiţiei umane, sau măcar să fie wild at heart pînă la capăt, rupt dintr-o poveste ciudată cu cai şi călăreţi; viaţa lui trebuie să fie deja sacrificată, familia nu intră în discuţie pentru că niciodată nu va exista, sîntem lucizi şi nu minţim, nici nu ne amăgim gratuit, totul este şi este pe faţă, de asta e atît de incitant, atît de imposibil de refuzat; nu, ceva trebuie să aibă, îmi place imagina aia superbă a ineditului care degenerează în ratare, aroma mea preferată indiferent de anotimp, aroma căreia îi sînt fidelă la fel cum îi sînt fidelă unei anume sticle de parfum toată viaţa, deşi nu e parfumul meu preferat.
post-factum it tastes bittersweet pentru că am căpătat puterea ciudată de a privi sfîrşitul unui lucru încă neînceput care este acelaşi mereu şi apoi nu urmează a neverending story, şi nici Făt-Frumos cu un nume cu rezonanţe germanice nu va fi, deşi numele ăsta este cel mai frumos din lume şi ştiu că nici un altul n-o să-l întreacă vreodată…
Fire de păianjen still.. iulie 14, 2009
Surpriză, dar nu e Mihail Sebastian, e tot Cella Serghi.
Mi-aş dori parcă să nu mai scriu despre ce cărţi citesc, pentru că o fac alandala aici… nici ştiinţific, nici măcar bine articulat, nici nimic. Pentru că nu scriu pentru o revistă sau ceva similar, parcă mi-am pierdut şi puţinul pe care-l aveam în liceu (acum că sînt la facultate e explicabil să fiu descopusă şi mai mult, ca să nu zic efectiv tîpită de toate cele academice- am ajuns la vorbele cuiva care-mi zicea că dacă îţi place să scrii şi să citeşti nu înseamnă ca locul tău e neapărat la facultatea de litere, wich is more than true).
Dar na, enough about me, am citit Pe firul de păianjen al memoriei al Cellei Serghi, carte care am senzaţia că e cea mai bună a ei, şi am tupeul s-o zic chiar dacă n-am citit restul.
O cronică a perioadei interbelice din punct de vedere cultural. Romanul e un colaj de scrisori, articole din presa literară, citate din propriile romane, citate din alte opere străine, extreme de bogat în referinţe şi surpriză (sau poate nu pentru cunoscători), foarte puţin proustianism.
Extraordinar de bine redată relaţia specială pe care autoarea a avut-o cu Camil Petrescu, pentru toţi fanii poveştii ăsteia de dragoste din literatura romînă sau pur şi simplu fanii lui Camil Petrescu (chiar, mă întreb cine naiba mai e în ziua de azi pe bune fascinat de opera şi personalitatea scriitorului ăstuia, în afară de nostalgicele profesoare de romînă şi de academicienii de carton?! Pe bune vreau un om simplu sau un elev de liceu care pur şi simplu să-l fi citit de curînd pe Camil Petrescu şi să zica da, ass-kicker sau măcar da, mi-a placut) e chiar ceva consistent. Ca să bag un mare spoiler: romanul se deschide şi se închide cu Camil Petrescu, asta înseamnă ceva, după cum şi toate speculaţiile în legătură cu enigmaticul personaj din Patul lui Procust, Doamna T. converg către Cella Serghi… Apoi autoarea mai descrie şi prietenia cu Mihail Sebastian, şi întîlnirile cu Liviu Rebreanu, cu Lovinescu, sedinţele din cenaclul Sburătorul, întîlnirea cu Papadat-Bengescu, ba chiar şi una cu Ilarie Voronca care se îndrăgosteşte de ea. Oricum, romanul e plin de figuri de literaţi şi de artişti, inclusiv Magdalena Rădulescu care i-a şi făcut portretul Cellei Serghi, portret care, dacă n-am citit eu prost pe net se găseşte la Muzeul de Artă din iubitul meu oraş Constanţa.
După cum am spus mai sus, dar simt nevoia să mă repet, e şi o cronică foarte bună a vieţii literare interbelice. Sînt bucăţi de cronici literare, sînt descriei interesante ale modului în care autoarea şi-a scris primul roman, Pînză de păianjen, pe care eu l-am cotat ca fiind so & so acum cîteva posturi…
Aş mai scrie sute de pagini despre cartea asta, dar nu are rost. Cel mai rău îmi pare că nu am descoperit-o mai devreme, pentru că aşa aş fi înţeles mai multe. Ăsta e romanul care trebuie recomandat în liceu cînd se studiază romanul modern, pe lîngă Camil Petrescu, nu comentarii idioate prost fabricate bune de memorat aiurea.
Sincer, cel mai mult îmi doresc să găsesc o modalitate prin care să-i fac să vadă şi dincolo de sistemul ăsta infect. Să citescă şi să se prindă singuri că Camil Petrescu (nu mă interesează cacofonia) a fost ceva mai mult decît un nume sîcîitor pe care trebuie să-l memoreze pentru un examen. Că în spatele oricărei cărţi e ceva mai mult decît ceea ce lasă să se vadă.
A, să mai spun că mi-a plăcut mult?
Acum m-am reapucat de Fiul Risipitor şi cred că o să doară.. hehehe…
