noi ne uitam la fotbal in primul rand pentru tipii secsi.
iata dovada:
eu: man r
mada: ce meci
mada: gez
mada: ce mezi
eu: l-am ochit pe un fotbalist
mada: meci
eu: BAH
mada: cu germania tineam
eu: E PORN
eu: P
eu: O
eu: R
eu: N
mada: si la 2 min dupca ce am zis tin cu germania
mada: a marcat spania
mada: frenando
mada: es muy
mada: sexy
mada: si
eu: da da
eu: el e
eu: fernado torres
eu: SEEEEEEEEEEEEEEX
eu:
eu: nu-i asa?
eu: ai simtit si tu….
mada: totusi un brat de german la bratul meu
mada: m m m
clar, dar CLAAAAR noi doua cel putin de-abia asteptam urmatorul campionat de fotbal.
M-am hotarat sa schimb si tema, acum mai trebuie doar sa ma prind care-i in realitate faza cu wordpressu’, si sa imi formatez texetele calumea, eventual sa pun si diacritice.
OK, o sa zic tot acum cat inca mai e proaspat in memoria mea.Traiesc intr-un Haos grozav, parca din ce in ce mai evident, care ia locul realitatii din ce in ce mai repede. (draci, o fi vreun soi cretin de depresie post-adolescentina…)
So, iata cateva franturi din visul meu de azinoapte care s-a desfasurat pe cel putin 3 planuri, daca nu mai multe. 3 le mai retin inca.
Treaba era ciudata. In sensul ca timpul o luase razna, iar acum ma aflam in copilaria mea, cu fostii prieteni din copilarie care da, erau la varsta aia de la 13-14 ani in jos. Eu pe de alta parte eram mai in varsta decat sint acum. So… ei erau mai tineri ca in realitate, eu mai batrana ca in realitate. Cu toate astea nimeni nu parea sa observe ceva ciudat. Adica era un lucru absolut normal. Ne adunasem in fata blocului, eu si vreo 3 baieti, si trebuia sa mai chemam pe unii si pe altii, asa ca incepusem sa sunam la interfon. Tot ma chinuiam sa dau de Oana, ea care era mereu prima la joaca, si cu toate astea nu reuseam sa dau de ea.
Totusi sunam la interfon si imi raspundea mereu mama ei zicand “Oana n-a venit inca. Cand vine ii spun sa coboare”. Eram trista si in tot visul nu am reusit s-o vad pe Oana, cred ca pana la urma nu s-a mai intors…
Cred ca e de prisos sa spun ca n-am ma vazut-o pe Oana de ani intregi si ca nu mai stiu nimic de ea…
In tot timpul desfasurarii planului astuia, eu caram cu mine in brate un pui de pisica. Absolut peste tot. Se opreau trecatorii de pe strada si il mangaiau si ma felicitau pentru ca am asa o pisica.
Pana intr-un anumit punct, cand pisica dispare din bratele mele, dar cu toate astea eu sint ferm convinsa ca ea este acolo. Nu stiu cum sa descriu senzatia, absurda cred ca e putin spus. Ma uitam la mine in brate, nu vedeam nimic, si cu toate ca nu vedeam nimic stiam ca acolo este pisica. Veneau prietenii mei si ma intrebau “Hei ce-ai facut cu pisica?” si eu le raspundeam “Cum ce-am facut, nu vezi, e chiar aici”.Cand reactualizez totul ma sperii in ultimul hal.
Nu stiu cum se numeste asta in termeni medicali… unul din efectele unei boli psihice. Desi nu, nu era asta… nu stiu cum sa va explic, dar desi pisica nenorocita nu mai era acolo, parca era invizibila. Nici eu nu o vedeam, dar stiam de existenta ei.
Uatevar, as vrea sa-mi dea cineva o explicatie pentru faza asta care m-a speriat la maximum.
Baietii se jucau cu mingea. Dar nu era un joc normal. Mingea avea o gaura cat un pumn in ea, si cu toate astea sarea. Mai putin ca de obicei, dar sarea. Iar baietii, ca s-o faca sa sara si mai tare, nu dadeau in ea cu piciorul, ci isi contorsionau trupul intr-un fel de neexplicat, faceau un salt inalt rau si o izbeau cu fruntea. Era un fel de intrecere cretina. Cine da cu sfecla in minge mai tare o face sa sara si mai tare…
Dupa fazele astea, venise fratele mai mic al unui prieten, caruia ii placea de mine, si care avea o problema ciudata, in sensul ca nu mai mancase de ani de zile. Copilul ala era un necunoscut in realitatea curenta. Era blond si avea niste ochi albastri fosforescenti. Oricum, spooky. In fata blocului scosesem o masa si mamele noastre se apucasera sa faca mancare pentru noi. L-am luat pe copil, care era un nazdravan si nu asculta de nimeni si l-am pus la masa langa mine si am inceput sa-i dau sa manace, si copilul a inceput sa manance. Si toti se asezasera in jurul meu sa asiste la spectacol.La felul in care copilul manca din mana mea.
Apoi dupa ce a mancat si maica-sa a venit la mine si mi-a multumit, copilul a venit la mine cu un carnetel rosu legat cu fundite. Pe prima pagina imi scrisese o poezie. Era o poezie clasica cu catrene si rima. Imi pare rau ca nu-mi mai amintesc absolute niciun vers.
In alt plan, eram cu fostii colegi de generala si ne adunaseram la mine in fata blocului. Era iarna si era multa zapada in jur. Si parca incercam sa ii impact pe doi dintre ei care se cuplasera si totusi se certasera. Si totul s-a terminat intr-o bataie cu zapada d-aia ca la carte, in parcarea din lateralul blocului meu.
In alt plan, o luasem inspre plaja, prin Mamaia, pe la Perla. Desi stiu foarte bine cum arata si acum locul, in vis arata cu totul altfel.
Erau umbrelute de paie sub care nu mai statea nimeni, ci numai munti intregi de gunoaie si sticle de plastic. Gunoaiele erau si in apa,se vedeau plutind in dreptul umbrelutelor. La dreapta, mai departe de umbrelute, era un prag foarte inalt de nisip pe care il urcai si la un nivel superior era o terasa foarte ceausista, cam ca terasa aia pe care inca o mai vad langa Hotelul Tineretului, undeva prin peninsula.
In sensul ca erau scaunele alea rosii si albe din fier cu spatar de plastic rotund si mese patrate cu fete de masa din panza in carouri roze si albastre. (iak iak iak. Imi amintesc ca pe la 2 ani sau mai putin fusesem cu tata intr-o cofetarie care arata asa, cu mesele si scaunele alea tipice si bausem brifcor nu portocaliu, ci negru. Cacat, acum ma gandesc daca nu cumva brifcoru’ era acelasi, doar sticlele erau mai inchise sau mai deshise. Si da cred ca asa era…)
In partea asta de plaja era mai curat, desi erau multe alge pe mal. Marea era curata. Aveam un prosop verde si mi l-am intins ca sa stau pe el sis a ma uit la mare, eram singura si era pustiu in jur. Deodata doi barbati vin inspre mine. Erau burtosi si ciocolatii si nu aveau nicio expresie distincta a fetei. Unul m-a luat de-un brat si celaltal de celalalt brat si apoi au inceput efectiv sa urle “AM GASIT VINOVATUL!!!!!!”.Si ma strangeau tare de maini, ca si cand se asteptau s-o iau la goana si li se parea foarte firesc sa fac asta, desi eu habar n-aveam de ce ar fi trebuit sa fug si pentru ce sunt vinovata.
Vine primavara si parca simt cum plesneste carnea si cum plesnesc venele si cum plesneste tot ce e verde si rosu si proaspat.Am sentimentul ca sint inconjurata de cruditati. Incepand cu salate si ridichi si terminand cu chestii mai grave. Ceva ce scartaie intre dinti si scoate sunetul ala crud crud crud.Fresh. Cool. Caldura. Florile. Zilele.
Ah, the golden spring ages (Prietenii stiu de ce. Sau daca nu stiu de ce, pot macar sa ghiceasca. Sau pot sa-si bata capul si sa nu se prinda. Prin urmare pot sa se oftice. Si sa ma intrebe. Uite, tu care citesti acum asta, nu-i asa ca te-ar interesa sa stii ce-i cu the golden spring ages? Nu-i asa ca esti un pic curios. Uite-te la tine. Si gandeste-te la mine. Si la motivele pentru care continui sa citesti ce-am scris aici…).
In afara de asta… am citit niste Bukowski. Si niste Murakami. Si acum servesc niste Eco.Si m-am uitat la desene animate.
La naiba cu Eliot care zice ca april is the cruellest month.
Ok, ziceam ca o sa revin cu un smashing post bla-bla. Singurul lucru smashing pentru mine e ca No Country For Old Men a ras cam ce eram mai important. Inclusiv oscaru’ pentru cea mai buna regie.Ok. Nu mi-a placut filmul asta. Pentru ca nu mi-a placut. Per total, sper sa fie doar sentimentul meu de cinefil neavizat. Oricum am vazut ca filmul e uber bine vazut. Ok, nu pot decat sa spun ca poate sint un pic frustrata. Poate e intr-adevar un film al naibii de bun. Dar totusi nu ma face sa nu ma gandesc la modul aproape frenetic in care fiecare cadru e calculat (la dracu’ , mi se pare munca de orezar aproape… e calculat pana in panzele albe, aproape cu fanatism) la faptul ca da, tensiunea psihologica e acolo dar totusi astepti si tot astepti sa se intample ceva concret si parca niciodata nu vine momentul ala. M-am gandit si la posibilitatea aia perfida in care filmul asta e facut ca sa se joace cu mintea ta… e un soi de masochism acolo. Parca ma si vad injurand cat timp se fugaresc aia doi de zor si nu se mai prind odata si parca il si vad pe regizor satisfacut ca a obtinut ce si-a dorit. Da, ok, filmu asta parca a fost facut special ca sa ma necajeasca. E subtil, trebuie sa recunosc. Al naibii de subtil dar parca totusi… a da, tare tipul in rolul psihopatului.Lasand la o parte mica mea frustrare legata de NCFOM, ideea, sau ideile… stau in felul urmator: o chestie pe care-o remarc e ca peisajele din mai toate filmele noi sint absolute dementiale. Nu exista asa ceva in viata reala. Pur si simplu nu exista. Asa ceva iti imaginezi tu doar, sau poate poti sa pictezi. Da! Asta e cuvantu’ . Totul e pastelat la maxim, un cer ca ala din The assassination bla bla nu exista. Imi plac la nebunie efectele vizuale dar pe de alta parte ma enerveaza, pentru ca pe undeva suprima ceea ce este verosimil. Bineinteles ce nevoie avem de verosimilitate daca vorbim de cinema?Mi se pare ca da, si hai ca o spun cu ocazia asta, cinematograful tinde sa devina din ce in ce mai plastic. Pe de-o parte jos palaria, de asta e cinematograf, de asta e filmat, de asta primeaza IMAGINEA, ca sa-ti incante ochiul si odata cu el sufletul, sau pana mea… dar ma intreb daca nu cumva se transforma totul incet-incet intr-o goana nebuna dupa perfectiunea imaginii. Eu nu cred in goanna asta. Nu vreau sa vad nimic perfect, imi pare rau. Pentru ca s-ar putea sa ma deprim groaznic. Inca o data repet,,, nu ma intereseaza sa vad nimic perfect.Ma rog, probabil ca sooner or later toata nebunia asta pentru culori si peisaje o sa se transforme intr-un soi de neosuprarealism. (btw, si in literatura vad ca au luat-o toate razna… acum ies carti despre suprarealism ca ciupercile dupa o ploaie d-aia dumnezeiasca… ma rog).Cand zic de imagine si de felul in care tehnologia asta ma dispera nu pot sa nu amintesc si de Sweeney Todd, care e superb si e un pas inainte tot pe felia asta. Pacat ca n-a luat JD oscarul, bla, poate nu merita, eu tot sper la ziua de aur in care JD o sa ia… da-da-da…Am vazut si Elizabeth printre altele… o Doamne ce n-as da si eu pentru o asemenea rochie… inca o data mi se demonstreaza ca exista o atentie nebuan pentru detalii si imagine…Ok m-am plictisit sa tot scriu spunand aceleasi lucruri. Inca mai am de vazut cateva filme, si btw, poate imi explica si mie cineva care naiba-i faza cu trendu asta new-western? Sau e doar un accident? Ca daca e un accident, nu ma prea satisface.Deci nu!… to be continued …
Vin ninsorile, vineri plec din nou in buc si ma pregatesc de -14 grade Celsius.
Am insomnii.
Iar.
Iar.
Imi doream ca in vacanta asta sa ma odihnesc, sa ma linistesc, sa pot sa dorm. Atat imi doresc acum, sa pot sa dorm ca un om normal. Sa pun capul pe perna, sa alunec, si SA MA TREZESC DIMINEATA. Nu la 1 noaptea, apoi la 3, apoi la 5.
Nu mai vreau somn in reprize.
Citesc un roman misto tare, numai cand am chef de el…
Pierd noptile citind poezii pe net.Imi amintesc ca mi-am luat Epoca Lu de Victor Nechifor acum ceva vreme, si am retinut un vers… sau de fapt ideea de vers. Era ceva de genu’ “nu mai am 20 de ani sa ma gandesc tot timpu’ la sinucidere”.
Nici eu nu mai am 20.
De fapt n-am.
N-am nici pofta de mancare.
Cel mai mult as vrea sa-mi fie bine.
Mie.
Vine sesiunea…
Ma simt ca de obicei, o batrana cu probleme grave.
ieri am primit cadou o carte din 1925, ”les problemes de la sexualite”, unde ”l”-ul din ”la” era inlocuit cu un ”t”.
totul e fainutz, sint in ultimul meu an de ”printesa”…
mana mea si jumatate din imparatie cavalerului care omoara balaurul cu 7 capete.
Din rubrica ‘’in ultima vreme ma uit la filme d’amour’’, asta a reusit sa se claseze cu brio la coada, pe ultima pozitie. Oricum zilele astea presimt ca o sa aiba concurenta, pentru ca e perioada de aur in care pot sa support filme romantice siropoase sau nu, dar slabe sigur.
(btw si asta e o calitate, poate ar trebui sa fac un experiment… la cate tampenii de genu’ asta pot sa rezist. Evident ca o s-o iau razna si n-o sa mai reusesc sa remarc unde se termina geniul si unde incepe kitschul… because love nowadays is oh, so cliché)
So, despre ce e vorba. Plotul e incalcit inutil, dupa cum la fel de inutil ar fi sa vorbesc despre el. Doua cupluri fac schimb de parteneri, apoi se cearta, se impaca, se cearta se impaca si asa mai departe. Principiul de baza e ‘’ce-si face omul cu mana lui’’ dublat de… sa spunem manifestarea instabilitatii emotionale.
Adica. Azi il iubesc pe X, maine pe Y, poimaine imi dau seama ca am gresit si ca X e de fapt love of my life, dar lucrurile nu sint dupa cum le-am calculate eu, asa ca ma intorc la Y cu coada intre picioare iar el nu ma mai primeste, asa ca tot in bratele lui X imi spal pacatele. For ever and ever. (nu e cazul meu, nu intrati la idei).
Morala care este? Ca in viata mereu unii tre’ sa piarda si altii tre’ sa castige.
Si supramorala? Ca aia care la prima vedere pierd, de fapt si ei castiga.
So we’re all a bunch of happy winners.
Si viatza e misto, mereu mereu.
Nu va uitati la filmu’ asta, serios acum …
Offtopique, eu nu mai pot dormi noptile, chestie care incepe sa ma sperie pentru ca, foarte serios, n-am mai avut stari d-astea de insomnie cronica. Treaba e cat se poate de serioasa si daca persista, aia sint. Si-asa sint in perioada mea roz in care totul se scufunda in jurul meu, si eu fac pluta, dar e useless.
Da, chiar voiam sa va impartasesc asta, pentru ca stiu eu ca tineti la mine…
