îmi place să stau şi să mă gîndesc intens, mai ales de cînd am ajuns în golul ăsta (we all go there, în derularea perfidă a existenţei trebuie să existe un scurtcircuit, o întrerupere, o defecţiune pe care ne place să o ştim de ordin tehnic numai pentru calitatea ei remediabilă, declanşatoare de speranţe că o să găsim şi oameni capabili sa deal with this things în locul nostru) la pulsul slab spre inexistent al manifestărilor de ordin palpabil care îmi aduc aminte că lumea asta e totuşi la un nivel rudimentar o lume a materiei, deşi şi ideea asta pare deja o glumă de care îţi poţi permite să rîzi cu poftă, deschis, sonor, fără niciun fel de reţinere, manifestări pe care mi-ar fi greu să le înşir din cauza ambiguităţii în care se scaldă…cu sau fără ele, pe tronsonul ăsta cinic, printre reţele de dureri de cap împînzite all over am început să alunec cu un bagaj în care zac înghesuite imagini de pe vremea liceului (fruntea netedă de-atunci şi privirea plină de certitudini nu anunţau nimic din toate astea), regrete, decizii greşite, greşite rău de tot dar ale mele prin excelenţă, singurele care îmi aparţin întru totul, singurele care pot oricînd să demitizeze singurătatea asta acută de care poate o să mă auziţi că mă plîng, toate aste şi multe altele, oboseala, nopţile de uzură pierdute prin cămin, zilele pierdute prin ratb şi pe băncile facultăţii (toate astea ca să ajung cu un morman de diplome în braţe pe care mereu visez să le ard într-o ceremonie intimă şi secretă- doar eu şi hîrtiile nenorocite undeva pe malul malul mării- pentru că nu mi le-am dorit niciodată, din contră, mereu am vrut fericirea oamenilor pe care limitele îi îmbrăţişează cu o candoare maternă ) toate astea şi încă ceva în plus, peste care înainte de a trage fermoarul se aşterne dorinţa asta cumplită de a mă arunca în braţele cuiva, aşa cum m-aş arunca într-un atentat sinucigaş care ştiu sigur că o să eşueze, pentru că ironia sorţii o să-mi arunce mereu o saltea moale sub geam, dorinţa de a plonja într-o nouă problemă cu promisiunea categorică şi niciodată respectată ca va fi ultima dată cînd se mai întîmplă chestii de genul ăsta…
unde nu fugim de-acasă aprilie 26, 2009
Dragă Belle-Étoile,
Sînt tristă, ca o răţuşcă uitată pe-afară cînd plouă cu piatră. Ce comparaţie stupidă, mi-o asum.
Nu ştiu ce să mă mai fac cu mine. Mă simt în plus, am ceva în plus de care trebuie să scap. Sînt aşa, un fel de anexă, un fel de codiţă, un fel de cîrpiţă roşie legată de o ţeavă.
Sînt şi într-un exces de diminutive, pritre altele.
Mi-am petrecut seara uitîndu-mă pe poze. Am găsit poze de cînd eram mică, cu Oana, în faţa blocului. Am găsit şi poze cu mama, şi poze cu tata de cînd erau de vîrsta mea. Erau aşa de frumoşi amîndoi.
Nu vreau mîine să mă întorc în oraşul ăla infect, printre străini, în căminul ăla jegos, în viaţa aia dezordonată în care mereu cineva mă priveşte. Orice aş face, trebuie să fie bun făcut în prezenţa cuiva. Nu vreau facultate, nu mai vreau să învăţ, nu vreau să muncesc ca să adun bani ca un hîrciog. Nu mă interesează astea.
Azi mi-am petrecut toată ziua gîndindu-mă la cum într-o zi o să plec in Finlanda.
Nu mai vreau să plec în Finlanda. Nu vreau nimic, vreau să mă inchid în casa în care stau de cînd eram mică. Cel puţin un an de zile.
Vreau şi eu ceva cu disperare.
Vreau un frate, să pot să-l sun acum şi să-i spun lui toate prostiile astea.
Cu drag,
Prinţesa Beau-de-Laire
se mai întîmplă… septembrie 14, 2009
Cîteodată se mai întîmplă. Şi-apoi sînt calmă, am chef să-mi pun o rochie, să mă plimb aşa, alandala, chiar şi prin casă. Cîteodată fac asta. Mă îmbrac drăguţ, mă machiez şi-apoi ma plimb un pic prin camere, imaginîndu-mi că sînt în altă parte, înconjurată sau poate nu de alte persoane, vorbind în alte limbi…