uau, Radu Tudoran iulie 24, 2009

Cred că mai toţi care (mai) ştiu de Radu Tudoran îl asociază imediat cu Toate pînzele sus! sau poate (şi aici chiar mă îndoiesc) cu Geo Bogza, fiind fratele celui din urmă.
Mare mare paranteză: eu chiar am o curiozitate dementă să ştiu cine naiba l-a mai citit în ultima vreme pe Geo Bogza, în afară de bruma de studenţi de la litere care îl citesc în sictir că vine un examen-> deşi şi aici îmi permit o altă paranteză, pentru că nu pot să bag mina în foc că se mai studiază chiar şi la nivel academic; surprizele sînt de ordinul bombasticului la capitolul ăsta… anyway revenind, ziceam că sînt mega-curioasă să ştiu cine l-a citit pe Geo Bogza în ultima vreme… n-am pretenţia să-mi răspundă cineva pe blog pentru că deep inside ştiu răspunsul.
Oricum, chiar nu vreau să scriu despre Geo Bogza, ci despre frate-său care e un caz interesant pentru mine.
Ceea ce puţini ştiu, sau poate ceea ce mulţi au uitat e că Radu Tudoran a dat unul dintre cele mai bune romane în literatura romînă, şi mă refer la Fiul risipitor, apărut în 1947.
Acum, îmi pare rău că din varii motive (ok, nu am scuză) nu am acces la presa literară din perioada de după, deşi e de înţeles că poate n-ar fi multe de găsit o dată cu instaurarea regimului comunist. Oricum, în cele mai notorii cărţi de critică literară romanul ăsta clar nu apare. La presa literară de-atunci, repet, nu am (încă) acces. Cineva totuşi trebuie să îi fi dat creditele care i se cuvin din plin.
Am terminat azi-dimineaţă de citit romanul, pe la 5 cred. Deja era lumină în cameră. Oricum datele astea sînt neimportante, important e că am avut sentimentul că am citit, pe bune şi fără mişto, un roman greu de tot. De fapt, un roman al paradoxurilor.
Foarte ciudat, e scris la persoana a treia dar e foarte personal, are valoare simbolică dar e de un realism crunt la propriu, e şi liric dar e şi puternic cinematografic.
Din raţiuni care rămîn la interpretarea cititorului, personajul masculin nu are un nume, şi nu numai că nu are nume, dar e unul dintre cele mai interesante personaje ever la capitolul construcţie. E foarte foarte mişto felul în care e introdus în scene, ca şi toată diagrama de ieşiri şi intrări (chiar n-am numărat de cîte ori pleacă şi de cîte ori se întoarce). În final rămîi cu senzaţia că e un personaj-stare. De fapt cred că a atins problema care pe mine mă chinuie de la o vreme, şi anume oamenii ăştia care pleacă de bunăvoie şi care după un timp se întorc exact atunci cînd îi crezi definitiv dispăruţi. Ba mai mult, în cazuri de-astea intervine şi un joc psihologic foarte interesant şi dual între vine/nu vine şi vreau să vină/nu vreau să vină. Ar mai fi o mie de lucruri de spus, e de studiat din plin.
Despre personajul feminin… culmea e foarte bine construit şi de o autenticitate rară. Comparaţia e inutilă dar e mult mai bun decît personajele camilpetresciene care în mintea mea au un iz de tezism, pentru că nu pot să mă hotărăsc cît de autentică este în general vorbind drama (existenţială) a intelectualului. În Fiul risipitor se bate destul de puţin dacă nu deloc pe latura asta.
Ah, şi ca să nu uit, unul dintre cele mai bune sfîrşituri de roman de-de-par-te.
So, de asta spun că dacă romanul ăsta a intrat dintr-un motiv sau altul într-un con de umbră e totally unfair. Totally totally unfair. Nu ştiu de cînd nu s-a mai editat, eu am ediţia de mai sus din ’74, asta spune multe cred.

Fire de păianjen still.. iulie 14, 2009

Surpriză, dar nu e Mihail Sebastian, e tot Cella Serghi.
Mi-aş dori parcă să nu mai scriu despre ce cărţi citesc, pentru că o fac alandala aici… nici ştiinţific, nici măcar bine articulat, nici nimic. Pentru că nu scriu pentru o revistă sau ceva similar, parcă mi-am pierdut şi puţinul pe care-l aveam în liceu (acum că sînt la facultate e explicabil să fiu descopusă şi mai mult, ca să nu zic efectiv tîpită de toate cele academice- am ajuns la vorbele cuiva care-mi zicea că dacă îţi place să scrii şi să citeşti nu înseamnă ca locul tău e neapărat la facultatea de litere, wich is more than true).
Dar na, enough about me, am citit Pe firul de păianjen al memoriei al Cellei Serghi, carte care am senzaţia că e cea mai bună a ei, şi am tupeul s-o zic chiar dacă n-am citit restul.
O cronică a perioadei interbelice din punct de vedere cultural. Romanul e un colaj de scrisori, articole din presa literară, citate din propriile romane, citate din alte opere străine, extreme de bogat în referinţe şi surpriză (sau poate nu pentru cunoscători), foarte puţin proustianism.
Extraordinar de bine redată relaţia specială pe care autoarea a avut-o cu Camil Petrescu, pentru toţi fanii poveştii ăsteia de dragoste din literatura romînă sau pur şi simplu fanii lui Camil Petrescu (chiar, mă întreb cine naiba mai e în ziua de azi pe bune fascinat de opera şi personalitatea scriitorului ăstuia, în afară de nostalgicele profesoare de romînă şi de academicienii de carton?! Pe bune vreau un om simplu sau un elev de liceu care pur şi simplu să-l fi citit de curînd pe Camil Petrescu şi să zica da, ass-kicker sau măcar da, mi-a placut) e chiar ceva consistent. Ca să bag un mare spoiler: romanul se deschide şi se închide cu Camil Petrescu, asta înseamnă ceva, după cum şi toate speculaţiile în legătură cu enigmaticul personaj din Patul lui Procust, Doamna T. converg către Cella Serghi… Apoi autoarea mai descrie şi prietenia cu Mihail Sebastian, şi întîlnirile cu Liviu Rebreanu, cu Lovinescu, sedinţele din cenaclul Sburătorul, întîlnirea cu Papadat-Bengescu, ba chiar şi una cu Ilarie Voronca care se îndrăgosteşte de ea. Oricum, romanul e plin de figuri de literaţi şi de artişti, inclusiv Magdalena Rădulescu care i-a şi făcut portretul Cellei Serghi, portret care, dacă n-am citit eu prost pe net se găseşte la Muzeul de Artă din iubitul meu oraş Constanţa.
După cum am spus mai sus, dar simt nevoia să mă repet, e şi o cronică foarte bună a vieţii literare interbelice. Sînt bucăţi de cronici literare, sînt descriei interesante ale modului în care autoarea şi-a scris primul roman, Pînză de păianjen, pe care eu l-am cotat ca fiind so & so acum cîteva posturi…
Aş mai scrie sute de pagini despre cartea asta, dar nu are rost. Cel mai rău îmi pare că nu am descoperit-o mai devreme, pentru că aşa aş fi înţeles mai multe. Ăsta e romanul care trebuie recomandat în liceu cînd se studiază romanul modern, pe lîngă Camil Petrescu, nu comentarii idioate prost fabricate bune de memorat aiurea.
Sincer, cel mai mult îmi doresc să găsesc o modalitate prin care să-i fac să vadă şi dincolo de sistemul ăsta infect. Să citescă şi să se prindă singuri că Camil Petrescu (nu mă interesează cacofonia) a fost ceva mai mult decît un nume sîcîitor pe care trebuie să-l memoreze pentru un examen. Că în spatele oricărei cărţi e ceva mai mult decît ceea ce lasă să se vadă.
A, să mai spun că mi-a plăcut mult?
Acum m-am reapucat de Fiul Risipitor şi cred că o să doară.. hehehe…

Cărţi iunie 11, 2009

Azi am făcut săpături prin bibliotecă şi am găsit o grămadă de chestii minunate de care n-am mai auzit vorbindu-se, decît vag şi în contexte imbecile. Dintre multele cărţi pe care sper că cineva din familia mea le-a citit (deşi cred că de la maică-mea am căpătat obiceiul de a cumpăra cărţi pe bandă rulantă, chit că n-am timp să le citesc pe toate) tre’ să amintesc una monstrous de groasă de Ileana Vulpescu cred, Arta conversaţiei, vreo două de Tatulici printre care Ceainicul de argint pe care-o începusem într-o vacanţă fiind la bunici (cred că de-acolo am şi cărat-o), vreo trei de Cella Serghi (despre care o să scriu în scurt timp, dacă tot e sesiune măcar să mă laud cu ce citesc deşi n-ar trebui), cîteva de Cezar Petrescu (nu-mi mai amintesc ce profesor pe la şcoli l-a cam desfiinţat- o să cercetez dacă avea sau nu dreptate), cîteva de Mihail Sebastian, în fine, am o bibliotecă mare şi mişto. Şi da, mă laud oricînd şi la orice oră cu ea. Bibliotecă în care nu mai am loc şi care s-a prelungit şi îmbogăţit în ultimii ani, de cînd am început să-mi strîng alocaţiile şi să mi le dau pe cărţi.
În rest, mîine o să număr şi prima restanţă din viaţa mea de student (mai e necesar să le reamintesc toturor că mi-a mîncat zilele?) pentru că nu mă duc.
Mai voiam să mai zic ceva… despre Disney şi Pixar şi animaţie dar m-am plictisit şi mi-e somn.

Ah, btw…

Se mai poate da de domnişoara Denisa Cîrlomăneanu?

Răspunsul este, în general, nu. Dacă vrei să dai de mine în perioada asta tre’ să ai un motiv bine întemeiat şi să ştii cum să acţionezi.
Aviz amatorilor de identităţi duble-triple-cvadruple şi aşa mai departe, degeaba vă faceţi 1000 de nickname-uri şi coaceţi strategii peste strategii, ştiu eu cine-mi sînteţi.

Uuuuuuuuuuseless aprilie 20, 2009

Mă gîndeam să pun un titlu mai rău. Un Despre cum sa scrii cel mai prost roman de dragoste la 70 de ani, dar mi s-a părut în cele din urmă prea drastic.

Ideea e următoarea, n-am citit prea multe de Vargas Llosa, dar tot ce am citit pînă acum mi-a plăcut.

De ce zic pînă acum? Pentru ca Rătăcirile fetei nesăbuite (Humanitas, 2007) este fără doar şi poate una dintre cele mai mari ţepe pe care mi le-am luat în ultima vreme în materie de cărţi.

Care-i povestea?

Ricardo Somocurcio se îndragosteşte în anii adolescenţei de Lily. Bun, mai departe povestea se va tărăgăna pe felul în care Lily nu e Lily, şi nu numai ca nu e Lily dar nu e nici chiliană aşa cum i-a făcut pe toţi să credeadă, ci este de-a lor, adică peruană.

Urmează un terci de fugăreli prin diverse oraşe ale lumii. Parisul în mod special—oh vai, să mai scrii în ziua de azi un roman în care scopul personajului principal e să locuiască în Paris, ce poate fi mai fad, mai lipsit de orice-orice-orice surpriză sau urmă de inventivitate? Apoi Londra, apoi Tokio şi în final Madrid. Fiecărui oraş îi corespunde şi o nouă identitate a personajului Lily.

Deci, printre fugăreli şi identităţi falsificate şi zăpăcite în scopuri nobile (cum ar fi banii, deci un trai mai mult decît decent, în consecinţă şi fericit) lăbărţate pe parcursul a 40 de ani virtuali şi a 336 de pagini concrete, Lily mai are timp să-l sune pe Ricardito din cînd în cînd.

Amuzant sau nu, în loc de Alo conversaţia începe cu un Mă mai iubeşti băiete bun?.

Se poate şi mai amuzant. Viaţa lui Ricardito nu numai că este o continuă aşteptare a telefoanelor, dar este doar atît şi nimic altceva.

Fără relaţii cu alte femei în paralel (sau oricum prea puţine, prea sporadice şi evident, eşuate), fără încercări de a scăpa de autodistrugerea sentimentală plictisitoare şi aproape penibilă pe alocuri, sufletul lui Ricardito se dedică întru totul micuţei chiliene iar intelectul lui Ricardito se dedică traducerilor.

Eu ştiu un singur lucru: că în ziua de azi şi ceva îmi spune că nu numai în ziua de azi, niciun om nu este capabil de atîta altruism şi de atîta autoflaglare sentimentală. Dacă se întîmplă bombe de genul celor prezentate în paginile romanului ăstuia, atunci omul nu e om. Pur şi simplu nu e. Atunci, după ce veţi fi citit romanul, o să-mi daţi dreptate şi o să vă însuşiţi superba afirmaţie (copyright: îi a mea!) Unul dintre cele mai puternice exemple de personaje neverosimile este incontestabil, indubitabil, fără doar şi poate şi fără niciun fel de discuţie Ricardo Somocurcio?

Treaba e mult mai complicată, o să ziceţi bine-bine, dar e ficţiune. Bun, e ficţiune dar nu pot să mă hotărăsc ce e mai grotesc: să te gîndeşti ca simplu cititor dacă e sau nu posibil să existe cîndva, undeva vreun ins cu aceeşi compoziţie psihologico-afectivă ca cea a lui Ricardito sau să te rişti ca autor într-un asemenea hal şi să îl creezi pe Ricardito?

Este absolut în van şi fără niciun rezultat.

Aş mai scrie despre singurul lucru care m-a scos la propriu din minţi în timpul lecturii. Felul ăsta stupid în care pesonajele nu îşi arată vîrsta în roman. Da, anii trec dar se măsoară în evenimente politice, în guvernele care pică şi în cele care le iau locul.

Dar timpul nu atinge în niciun fel personajele, au această stupidă conformaţie de Adam şi Eva în Edenul secolului XX, cu stîngăciile şi poticnelile de rigoare.

Iar Ricardito, acest coşmar literar pe care mi-l asum întru totul m-a pus la încercare inclusiv cu scene superbe de plîns şi încercări de suicid nu pentru patrie, nu pentru artă, nu pentru idei măreţe cum ar fi derizoriul existenţei ci ci ci ci ci ci ciiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii

pentru o femeie.

O fi poate vreun accident sociologic explicabil numai prin faptul că melodrama trebuie să se fi născut în America Latină.

 

Oricum, lectură plăcută pentru cine se încumetă.

 

P.S. mi-am schimbat şi theme-ul în ceva mai vesel, o să-mi fac şi un blogroll şmecher… hihi.

Pamuk II aprilie 6, 2009

Poate vă întrebaţi cam în ce perioadă istorică plasează Pamuk romanul. Tot citesc variante şi variante şi variante.
Mi se pare că undeva se spune explicit, mi-e lene să rasfoiesc acum dar e foarte interesantă faza.
Eu aveam iniţial şi pare-se eronat argumente pentru sec. al XIII-lea.
Unul dintre ele e faptul că se discută intens despre condiţia artistului miniaturist. Dacă e sau nu, să zicem “moral” ca miniaturiştii să aibă un stil propriu şi să îşi semneze lucrările.
În orice atlas serios de istoria artei se spune că miniaturile au început să fie semnate în sec. al XIII-lea, c’est-á-dire cam pe atunci explodează conştiinţa individualităţii artistului. Pentru cititorii mei fideli care au carenţe în domeniul artă orientală, arta ilustrării manuscriselor era o meserie de vîrf în evul mediu, ca şi caligrafia. Miniaturiştii erau organizaţi in bresle cu subdiviziunile de rigoare: cei care se ocupau de chenar şi de aurire, cei care făceau aşezarea potrivită în chenar, cei care pictau chipurile şi aşa mai departe. În general cărţile ilustrate erau comandate de către oamenii cu o funcţie politică importantă, de unde derivă o problemă misteaux. Care mai este funcţia unui asemenea obiect? Unde se termină valoarea estetică şi de unde începe valoarea strict materială? Sînt cărţile de acest fel un simplu obiect de lux? (întrebările vor fi lamurite în numărul viitor).
Un alt argument e pomenirea oraşului Şiraz în contextul inovaţiilor aduse în acest tip de artă, pe scurt inventarea perspectivei. (Îi povesteam cum, trasînd linia orizontului spre chenarul de sus al miniaturii, maeştrii din Şiraz scoseseră la lumină un nou stil.)
Perioada în care se dezvoltă în oraşul cu pricina şcoala artelor de genul ăsta e din nou, sec. al XIII-lea.
Dar!
Ce facem cu Marele Maestru Behzad, care a trait intre secolele al XV-lea şi al XVI-lea şi care mai este şi antemergător poveştii din roman?
Acum mi-e somn de mor, încît nici măcar gîndul la Marele Maestru Behzad nu mai e unul energizant.
Mai vreau să-mi formatez şi eu o dată pentru totdeauna prostia asta de laptop să mă pot uita şi eu la un film că o să mor de tot, ireversibil şi iremediabil.
Btw, ştie cineva de cărţuliile alea cu traduceri masive din diverse şcoli ale teoreticienilor literaturii şi ai artei de la editura Univers?
Sînt minunate, aş vrea să le colecţionez pe toate.