colectii…

Iata-ma acasa.

In sfarsit, dupa 5 ore de mers trilu-lilu singura cuc cu trenuletzu’ imbecil care pleaca din gara de nord si aterizeaza in Constangeles.

A fost una dinte cele mai infecte calatorii cu trenu’ de pana acum, pentru ca:

-eram singura in tot compartimentul, deci ceva nu era asa cum ar fi trebuit sa fie

-singura fiind, se intampla urmatoarele:

a) mori de plictiseala, pt ca n-ai cu cine sa socializezi.

b) mori de somn dar totusi nu te culci pentru ca trebuie sa ai grija de bagaje in cazul in care o haita de bullies da buzna in compartiment si iti fura obiectele valoroase.

c) ai laptop, care ti-ar putea curma suferinta cu cel putin doua ore constructive de urmarit un film bun (sau prost, my favourite) dar nu-l scoti tot din frica de bullies.

-putinii oameni care intra totusi in compartiment ies repede, ca si cand ai fi un monstru intimidant.

(& asta e doar inceputul unui sir lung de ‘navete’ de genu’ asta.)

Totusi, sint acasa. Asta inseamna ca:

a)      ma cac pe mine de frig, pentru ca AS USUAL, prind o vreme de tot rahatul cand ar trebui sa fie frumos si sa ma pot duce la plimbarele prin port si pe malul marii.

b)      mananc in prostie. aproape orice. ciocolata. prajituri. prajeli. seminte. Si mostly, MANCARE. (adica pur si simplu mancare… cum as putea sa descriu ce inseamna mancarea gatita de acasa… nu cred ca n-as putea. paradisul e prea sarac pentru asta)

c)      zac pe net. cu orele.

d)      fac tone de vizite (placute & neplacute).

Oricum, revenind la oile noastre… respectiv ale mele, ma bucur ca a trecut sesiunea. Prima sesiune, mai ales. Acum in sfarsit sint cu cateva kg mai slaba, mai lipsita de vlaga, mai apatica, mai obosita, mai dezamagita.

  

TOTUSI!

Sesiunea nu m-a impiedicat sa citesc Colectionarul de Folwes.

Nu pot sa zic ca e o carte minunata. In cel mai rau caz o sa zic ca e geniala, pentru ca oricum i have no words. O poveste narata din doua perspective, la al carei final ramai prost. Ma rog, poate doar eu am fost coplesita, poate m-am entuziasmat prea mult… oricum n-am sa ezit niciodata sa zic ca e unul dintre cele mai bune romane ever.

In plus, stiu ca mereu tendinta e sa te identifici cu personajul principal, dar Miranda avea prea mult din mine… sau poate eu aveam prea mult din ea. Sau poate Miranda e o alta tipologie in care femeile ca mine se incadreaza. Poate Miranda e sefa. Miranda e mentorul. Pana si obsesivul ei GP care apare in relatarile din jurnal… pana si asta se potrivea atat de bine. Un pic cam prea bine, daca ma uit in trecut. (sau in ceea ce o viata de 19 ani ar putea sa accepte drept “trecut”).

In final mereu este intrebarea sacaitoare, care ma tortureaza si acum de cateva ori.

De ce a lasat-o sa moara?

Explicatiile alea psihologice pe care oricine le poate deduce nu ma multumesc. Sincer, cred ca e ceva mai mult de-atat.

Oricum, primul impuls a fost sa urasc personajul cu porecla Caliban. Dar analizand problema la rece, nu poti sa-l urasti… pur si simplu, prin  natura lui, poate sa-ti inspire mila, cateodata teama, cateodata un soi de admiratie pe care ai vrea s-o renegi.

Da, da, da.

Cititi cartea asta.

    

In plus, fac un uber anunt, ca am inceput sa ma uit la filmele nominalizate la oscar si ca am sa revin cu un smashing post, sper eu pana la decernarea maaaaarilor si stupidelor premii (o sa zic si de ce le consider stupide).

Pana acum am vazut doar doua, nu zic care, dar mi se pare mie sau se poarta…hmmm… hai sa le zic “new-western”-urile?!?!?!?!?!
Faza e un pic cam… hm…

Hm…

Scriu eu altadata.

soup du jour?!

cred ca e prima carte de un autor japonez pe care o citesc. 55% m-as repezi sa zic ca o sa fie
si ultima.
              cartea cu pricina e o reteta de succes pentru publicul larg. un fel de tacerea mieilor,
in care avem de-a face cu exact aceeasi relatie ciudata si inexplicabila intre criminal si asistent.
frank e un criminal in serie, psihopat. povestea vietii lui o puteti citi in ultimele 4 pagini ale cartii.
acesta interactioneaza cu kenji, kenji asista la o crima mai putin sangeroasa.

de ce mai putin sangeroasa, pentru
ca in primul rand nu curge sange. pentru ca frank e specializat in tot felul de tehnici obscure, pornind de la hipnoza
pana la ‘cum sa tai gatul cuiva fara sa tasneasca sangele’.

cartea e construita pe schema clasica echilibru-dezechilibru-echilibru. amestecata desigur cu o analiza psihologica
subtila a criminalului, toate astea aruncate (exact ca intr-o supa) in japonia moderna.
de ce e naspa cartea asta? pentru ca e plictisitoare si repetitiva. si mai ales pentru ca nici macar nu se foloseste
de efectul-soc. ar fi fost de mii de ori mai bine, dupa parerea mea.
si cum si-asa thrillerele psihologice sint 100% incadrate in tipologii, nu pot sa zic ca m-a surprins in vreun fel.
acum multi ani imi placea john saul. de stephen king nu am putut sa citesc nimic. cred ca e o lege nescrisa pe undeva,
ca daca apuci sa-ti placa unu’ din astia doi, celalalt e imposibil de abordat.
oricum, aici e alta mancare de peste, chiar o supa chinezeasca as putea sa zic.
cam asa mi-am pierdut eu dupa-amiaza. cu cartea asta inconsistenta.

Cianura de potasiu

The Bastard of Istanbul, (The Turkish title means “The Father and The Bastard”)

So, acum ceva vreme terminasem de citit cartea asta, o carte pe care mi-am luat-o fara sa stiu nimic in prealabil. Mi se pare ca am citit o recomandare in fuga, undeva pe net. Autoarea, Elif Shafak este o tipa de origine turca, care se naste in Franta si traieste si prin Spania. Scrie romane in acelasi curcubeu de limbi, iar romanul de fata este scris (nu, nu in turca) ci direct in engleza. Cand citisem si recomandarea cu pricina, citisem si ca e vorba despre o carte avand la baza ‘saga’ a doua familii, una armeana si una turca. Este cred, a patra de genu’ asta pe care-o citesc, dupa Allende-Casa Spiritelor, Eugenides-Middlesex, si evident Marquez-Un veac de singuratate. In general imi plac povestile astea ‘de familie’, nu reusesc sa ma plictiseasca deloc. Mai greu cu sacul de personaje care apar, dispar, interactioneaza si asa mai departe. La carti de genu’ asta trebuie sa-ti dezvolti atentia distributiva sau sa faci schite pe hartie cum ma trezisem eu acum ceva ani cand citeam una din cele mai sus amintite. Oricum a fost haios. Revenind la carte, povestea mi s-a parut un pic cam subtirica, cred ca putea sa fie mai densa totusi, mi-ar fi placut mai mult. Ar fi fost mai bine. Familiile astea doua, cea armeana si cea turca sint unite printr-o legatura dubioasa. Nu o sa fac un spoiler din postul asta, asa ca sint unite doar printr-o legatura dubioasa. Apar si doua tipe de 19 ani care ‘ies in fata’, Asya, turcoaica nascuta din adulter (oh goth i spoiled it after all) si Armanoush, care este pe jumatate americanca si pe jumatate armeana. Printre altele, scriitoarea atinge si problema ‘genocidului armean’, chestie de pur prost gust, smells like nobel prize, care nici macar nu e exploatata calumea. Faze de genu’ asta ma enerveaza intr-o carte. Daca tot te gandesti sa amesteci o poveste misto cu chestii politice, macar asigura-te ca iese ok. Whatever, poate ca ceea ce am remarcat eu si mi s-a parut strident sint anumite similitudini cu alte romane deja consacrate care merg pe linia asta. Probabil ca nu a fost intentionat, dar numai faptul ca nu au fost premeditate e nasol. Poate ca cel mai tare in sensul asta e sfarsitul cartii, care mi-a adus instantaneu aminte de inceputul unei carti, dupa cum spuneam, consacrate. Nu stiu care-i faza cu cianura asta de potasiu. O fi fost vreo otrava boema la vremea aia… ar trebui sa ma mai documentez. Ideea care este amintita in amandoua cartile e ca miroase a migdale amare, ceea ce probabil o face greu de identificat pe moment. Very interesting, cred ca daca as avea mai mult timp si chef chiar as sta sa fac o comparatie pe chestia asta, pentru ca da de gandit. Una peste alta e o carte care merita citita de dragul unei lecturi placute. Si de dragul chestiilor dubioase (poate or fi mai multe decat cele pe care le-am amintit eu).  

Peseu mare, azi am fost in Bucuresti la Universitate. De pe Autostrada Soarelui am intrat direct pe Splaiul Independentei sau Unirii, acum imi scapa exact ce splai e ala pe care curge Dambovita. In fine, strada aia trece pe langa Glina. Si eu am trecut pe-acolo, pe unde m-a traznit (mai tare ca asta vara!!!!!!!!!!) o putoare groaznica. Cred ca si Grenouille ar fi mandru de duhoarea aia ingrozitoare. E pur si simplu un cataclism. De doua ori m-am dat jos din masina sa vomit, am zis ca-mi vomit si sufletul pana la urma, si se termina totul. Mi-e o mila groaznica de muncitorii care lucreaza acolo. Acolo sint oameni care o sa moara tineri daca nu isi pun vreo masca de filtrare a aerului. God have mercy! La modul cel mai serios!