elephant

M-am hotarat sa-l vad dupa ce am rasfoit o revista a liceului de acum cativa ani (nota: e vorba de CNMB) si dupa prima jumatate deja ma pregateam sa-l opresc. Biensur, cred ca e reactia standard la filmul asta. Interesant ca Elephant e inca un film care m-a pacalit, dupa Pan’s Labyrinth (Pana in ultimul moment am crezut ca faunul e the mastermind si implicit the bad guy si ca de fapt toate probele fac parte din strategia lui de pacaleala… ce e si mai trist e ca sint 100% convinsa ca fix asta a vrut si regizorul. Ce sa zic, i-a iesit…).

 Ce m-a enervat cel mai rau la filmul asta? Ca nu am stiut cum sa-l abordez si ca m-am asteptat clar la altceva. Cred ca de-acum incolo o sa citesc cate o recenzie serioasa inainte de fiecare film pe care vreau sa-l vad.

Revenind la Elephant, filmul e sec rau de tot dar foarte bine gandit.

Mi-a placut la nebunie schimbarea de perspectiva, secventa aia cand se intersecteaza 3 dintre personaje (e vorba de fotograf, blond si tipa cu ochelari) pe holul liceului reluata de 3 ori din unghiuri diferite (faza e cu foarte mult schepsis) si mai ales secventa in care e filmat jocul unuia din copiii-criminali care in opinia multora face ca tot filmul sa fie previzibil. Secventa aia e nodul de legatura cel mai important, fara ea filmul ar fi complet ratat, pentru ca incarcatura de la sfarsit nu ar fi sustinuta de nimic si ar face (abia in cazul asta, in rest nu poate fi vorba de asa ceva) nota discordanta.

Personajele nu sint stereotipuri dar nici nu sint dezvoltate, si e si normal devreme ce un film ca asta e cam tricky. In sensul ca nu stiu cat de mult conteaza filmul in sine ca exercitiu cinematografic cat conteaza impactul moral pe care vrea sa-l genereze.

E absolut verosimil faptul ca doi pusti nebuni pot sa lichideze un liceu intreg, pentru ca moartea poate sa vina oricand, de oriunde.

De fapt, mie mi-a adus aminte de o problema care ma chinuie de ceva vreme, si anume daca intr-o societate in care pedeapsa capitala nu exista merita sa-ti petreci resul vietii in inchisoare dupa ce omori, sa spunem, o mana de oameni foarte importanti (eventual cu varianta “Merita sa-ti petreci restul vietii in inchisoare stiind ca ai scapat posteritatea de niste imbecili?”).

Una peste alta, eu nu ma grabesc sa fac asta, multumesc filmului pentru ca mi-a reactualizat dilema asta atat de filosofica si ma pun la un nou film.

Data viitoare o sa fie Suspiria, pentru ca de mult ma tot tin sa vad un horror chipurile bun. In realitate, secretul meu e ca mereu imi iau teapa cu filme de genu’ asta. Ori sint efectiv foarte proaste, ori pur si simplu nu rezist la ele…

 

ca dracu + un film de truffaut

Ok, l-am vazut si pe asta. Mi-a placut la nebunie, pustiul este genial, scenele din clasa, din timpul orelor la fel.

Iar ideea de portret al lui Balzac in fata caruia aprinzi o lumanare si te rogi ca la o icoana mi-a mers la suflet.

Nu stiu de ce m-a impresionat atat de mult, sint instabila emotional din nou si cred ca asta-i cauza. Sau cel putin asta ar trebui sa fie.

Totusi, asta mi-a adus aminte de Les enfants terribles, al lui Cocteau. Film din care am vazut doar secvente (dar am citit cartea. Haha.)

Wich reminds me of Cocteau and my ex-cocteaumanie.

Una peste alta, lucrurile merg ca dracu’.

Dar cand toate merg ca dracu’ eu mereu gasesc solutia. Si vreau sa spun SOLUTIA.

Cand toate merg ca dracu’ salvarea e in portofel.

Personal eu mi-am mai luat niste carti, intr-o zi o sa incep sa-mi iau si filme.

 

Tarkovsky and more to come

 

Azi am reusit aproape imposibilul si am revazut Solyaris de Tarkovsky.

De obicei nu obisnuiesc sa revad filme, nu obisnuiesc sa recitesc carti. Ma enerveaza si mi se pare inutil. In plus, nu am rabdarea necesara.

En fin, azi cred ca m-au coplesit mai multe.

Solyaris e genu’ de film pe care sint ferm convinsa ca o sa-l mai revad de vreo 10 ori in viitorul apropiat.

Nu din vreo manie anume, ci pur si simplu pentru ca ma copleseste.

Un mare mare mare mare MARE plus pentru peisajele alea efectiv demente. Ok, grozav, mi-am descoperit si slabiciunea nr. 1 in ceea ce priveste filmele. I’m not hunting landscapes for nothing. Nu degeaba mi-a placut si Tideland, film nu extraordinar, dar misto la capitolul asta.

N-am de gand sa fac acum teoria simbolurilor, dar obsesia aia pentru apa si tot ce implica ea (apa din vazele cu flori, apa varsata in lighean pentru spalatul mainilor, ploaia, zapada, lacul, pana si ideea ciudata de alta planeta pe post de ocean) este superb definita.

De mare finete este si sunetul. Calculat pana in cele mai mici detalii, de la sunetul apei curgand, la ciripitul pasarilor, la sunetul ploii pana la sunetul pasilor pe iarba. Super spectaculoasa faza, iar coloana sonora este de-a dreptul obsedanta, chiar citisem ca e inspirata din nush ce bucata de Bach.

Pe de alta parte, contrastul dintre exteriorul planetei noastre (chipurile… e cu schepsis faza) si interiorul statiei spatiale e foarte misto realizat si foarte usor de simtit.

Mi-au mai placut la nebunie cadrele filmate de sus pe autostrazile alea ciudate care se suprapun si se intersecteaza.

Din punctul meu de vedere, calitatea de SF a filmului e si nu prea e.

In sensul ca nu poate fi ignorata, evident, dar clar nu constituie ‘greul’ din film. E mai cu seama un SF atipic, genul ‘ala’ de SF-uri fara extraterestri si fara OZN-uri. J

Vreau sa evit sa scriu ceva despre latura filosofica a filmului, atata timp cat este o ecranizare dupa un roman (de  Stanislaw Lem; n-am citit/auzit nimic de/despre el).

Esential ar fi sa citesc si cartea, e un must pe termen lung. Nu-mi plac SF-urile in general, dar tocmai pentru ca daca e cum ziceam, un SF atipic si chiar mai mult de-atat, imi spun ca merita. Mai ales pentru ca mi-a placut ce-am vazut.

Deci da, foarte tare… sint innebunita dupa filmele care ma termina vizualmente.

 

Apropos de asta, am reusit FINALLY sa-mi iau VIVA LA MUERTE.

Este un film de care sint obsedata avant de le voir. (nu va intrebati cum e posibil asa ceva, la mine orice e posibil)

O da, distractia de-abia incepe.

 In afara de astea, tre’ sa ma apuc de bagaje.

a bit of blood for the love of God

Ok, acum o sa va dezamagesc fantastic pentru ca o sa va povestesc despre un film care mi-a placut, Fando y Lis.

O sa incep prin a spune ca Jodorowski e ceva special pentru mine in materie de filme. Fiecare are o slabiciune, undeva in adancul sufletului, fie ca e vorba de ceva din domeniul literaturii, al muzicii, sau al filmului. Mai grav este cand ajungi sa ti-o declari, adica exact ceea ce fac eu acum. Pentru ca e greu sa fii impartial, obiectiv.

In cazul lui Jodorowski, ca si in cazul filmelor suprarealiste, ai doua optiuni: ori il urasti, ori il idolatrizezi. La mijloc e foarte greu sa fii.

Nu pot totusi sa nu le dau dreptate celor care urasc genu’ asta de filme pentru ca au o justificare super-tare. In general in cazu’ filmelor astora nu se poate sa nu dai peste vreo scena sexuala explicita sau peste vreuna gore, care, fie vorba intre noi, de multe ori au fost interpretate ca fiind de prost gust. Ei bine, artificiile de genu’ asta le poti interpreta ca o strategie perfida a regizorului de a-ti ataca sistemul emotiv. Pentru ca imaginile sunt brute si brutale, din start feedbackul la ele e maxim. Pentru ca el este instinctual.

Trecand de filosofia filmului suprarealist, Fando si Lys sunt un cuplu ciudat care pornesc intr-un fel de calatorie initiatica i-as spune eu, spre Tar.

Tar este singurul oras ramas dupa ce toate orasele de pe pamant au fost distruse. Este locul sacru, al vindecarii si al linistii. Pentru mine Tar este evident paradisul pierdut in toata splendoarea lui. Amandoua personajele au suferit in copilarie, Fando a avut o drama de familie (de fapt familia lui intreaga a fost o drama, dovada ca in timpul calatoriei isi intalneste tatal mort intr-o groapa improvizata pe post de mormant, si isi omoara mama care aluneca de asemenea intr-o groapa a mortilor) iar Lys a fost maltratata de un grup de artisti de teatru.

Daca Fando este scindat doar psihic, Lys nu poate sa mearga, asa ca sta calare pe un carucior cu patru roti, cu o papusa in brate, un megafon (sau ceva de genu’ asta, acum imi scapa denumirea instrumentului) si o toba. Ambarcatiunea asta ciudatai este impinsa de Fando pe niste carari prin ceea ce seamana a fi o cariera de piatra. (sint foarte curioasa unde s-au filmat scenele cu pricina). Evident ca pe parcursul calatoriei se intalnesc cu tot felul de personaje ciudate, despre care as putea insira pagini intregi, dar nu am de gand s-o fac.

Filmul e portionat, scindat, are aspectul de puzzle.

E discontinuu si pentru mine a fost ca un mare colaps. Daca ar fi dupa mine, as putea aproape sa bag mana in foc ca, cu siguranta a fost un brain-strorming al regizorului, care, inconstient, a facut arta. Probabil ca asta ar fi de reprosat. Cam pe acelasi gen de principiu se merge si in literatura, ceea ce se cheama dicteu automat, din care ies vrute si nevrute. Depinde in ce masura pot fie le considerate geniale.

Nu in ultimul rand, asta e un film despre Viata, despre chestia aia pe care oamenii o cauta ca tembelii every day, fara a sti exact ce cauta, si fara a gasi vreodata ce cauta, chestie care poarta numele de Tar. Un film despre dragoste, un film despre obstacolele cacacioase pe care le avem de infruntat, despre obligatii si despre felul in care incercam sa fugim de ele fara success.

Iar prin asta isi castiga autenticitatea.

  

Peseu: mie mi s-a parut si ca filmul face aluzie la alte doua filme, si daca-as fi vazut mai multe de dinainte de ’68 poate as fi vazut si altele. E vorba de L’age d’or si p e alocuri de La Strada. Fireste, e posibil sa delirez, si sa gasesc acul in carul cu fan chiar si-acolo unde el nu este. Dar pentru prima data am o groaza de scuze, si voi puteti sa nu fiti de acord cu mine, pentru ca din filmul asta fiecare e liiiiiber sa inteleaga ce vrea.

baby’s gonna change the world

 

Ei, cum dreq…

V-am promis ca pot si mai bine decat la ‘’Closer’’, ieri seara am vazut Dirty Dancing. (Asta dupa o lunga discutie cu Radu, in care cred ca am cazut de comun acord ca mai bine m-as uita la flebetile mele intr-ale filmului, un jodorowsky adica, Fando y lis.)

Ah, Dirty Dancing, such a classic, cum sa nu te-apuce nostalgia cand zici doar Johnny Castle si Baby…

Bun, asta este un film prost.

Prima chestie fishy e ca ‘actiunea’ e plasata in anii ’60, DAR soundtrakul este predominant din ’80 iar actorii au tot un look d-asta de ‘80’s.

Asa ca vin eu si zic ‘what the fuck’? una din regulile d’or intr-un film, precum si in viata de toate zilele zic eu e sa nu amesteci capra cu varza. Asa ca mai bine renuntau la introul ala imbecile in care Baby pune punctul pe i-ul din saizeci. Oricum n-aveai nicio sansa sa-ti dai seama cam in ce perioada e aruncat filmuletul, pentru ca atmosfera e cam ghiveci.

A doua chestie fishy e ca mie mi se par scenele un pic cam retezate… adica, mereu ma astept la ceva mai mult de la scena x (o fid oar defectul meu, mereu sa astepti mai mult de la ceea ce nu iti poate oferi mai mult de-atat) si mi se mai pare si ca nu sint exploatate la adevarata lor valoare.

De ce? Pentru ca aici intra in discutie a treia chestie fishy, si aume prestatia actorilor, care e slaba. (oh yes, am zis-o si p-asta, acum ma ascund in spatele scutului roman, sau in calul troian mai degraba). Patrick Swayze nu ar fi chiar rau… (desi nu convinge, macar e handsome) dar Jennyfer Grey n-are nici de unele, nici de altele.

Bun, are cateva chestii dragute, cum ar fi dansul ala pe butucul copac, deasupra raului, si scenele din apa, este dans misto si muzica pe masura (da, da, imi place coloana sonora la nebunie) dar cam atat.

Iar povestea de dragoste dintre cei doi e slabut marcata, where is the power of love? ‘cause i can’t see it here. Plus ca finalul e asa, de n-ar mai fi… cu ei doi dansand the final dance, moment in care tooooti din sala se ridica si danseaza si se veselesc…

Oh what a joy…

Intr-un cuvant, slabut… chiar foarte slabut pentu un film de oscar.

Ok, urmatorul pe lista o fi poate Pink Flamingos.

Ideea e ca nici la asta nu merita sa va uitati… decat daca sinteti foaaaaaaaaarte usor de impresionat. Sau… i don’t know…

 

l’amour

Astazi am vazut Closer.

Din rubrica ‘’in ultima vreme ma uit la filme d’amour’’, asta a reusit sa se claseze cu brio la coada, pe ultima pozitie. Oricum zilele astea presimt ca o sa aiba concurenta, pentru ca e perioada de aur in care pot sa support filme romantice siropoase sau nu, dar slabe sigur.

(btw si asta e o calitate, poate ar trebui sa fac un experiment… la cate tampenii de genu’ asta pot sa rezist. Evident ca o s-o iau razna si n-o sa mai reusesc sa remarc unde se termina geniul si unde incepe kitschul… because love nowadays is oh, so cliché)

So, despre ce e vorba. Plotul e incalcit inutil, dupa cum la fel de inutil ar fi sa vorbesc despre el. Doua cupluri fac schimb de parteneri, apoi se cearta, se impaca, se cearta se impaca si asa mai departe. Principiul de baza e ‘’ce-si face omul cu mana lui’’ dublat de… sa spunem manifestarea instabilitatii emotionale.

Adica. Azi il iubesc pe X, maine pe Y, poimaine imi dau seama ca am gresit si ca X e de fapt love of my life, dar lucrurile nu sint dupa cum le-am calculate eu, asa ca ma intorc la Y cu coada intre picioare iar el nu ma mai primeste, asa ca tot in bratele lui X imi spal pacatele. For ever and ever. (nu e cazul meu, nu intrati la idei).

Morala care este? Ca in viata mereu unii tre’ sa piarda si altii tre’ sa castige.

Si supramorala? Ca aia care la prima vedere pierd, de fapt si ei castiga.

So we’re all a bunch of happy winners.

Si viatza e misto, mereu mereu.

Nu va uitati la filmu’ asta, serios acum …

  

Offtopique, eu nu mai pot dormi noptile, chestie care incepe sa ma sperie pentru ca, foarte serios, n-am mai avut stari d-astea de insomnie cronica. Treaba e cat se poate de serioasa si daca persista, aia sint. Si-asa sint in perioada mea roz in care totul se scufunda in jurul meu, si eu fac pluta, dar e useless.

Da, chiar voiam sa va impartasesc asta, pentru ca stiu eu ca tineti la mine…

 …yes, i goth secret lovers reading me every day.

il ne faut pas me regarder dans les yeux

film superb.
poetry in motion e putin spus.
inainte sa vad filmul, eu eram obsedata de varianta animata. inca mai raman la parerea ca e cel mai bun
film animat scos vreodata de disney. unul dintre putinele care nu se adreseaza numai copiilor.
revenind la oile noastre, poate ca cel mai bun lucru in filmul asa este decorul. recuzita.
geniale pentru un film din ‘46.
incepand de la costumele celor doi, la reprezentarea castelului, a gradinii de trandafiri, a statuilor, pana la
cea mai frumoasa scena din film, holul cu sfesnice care sunt tinute de niste maini care si astea la randul lor
ies din perete.
la toate astea se adauga o poveste de dragoste care pentru mine e cea mai frumoasa din toata mitologia.
mai frumoasa ca tristan si isolda, romeo si julieta si alte iconu-uri.
de ce?
pentru ca e ceva deep in a ajunge sa iubesti o bestie. lasand la o parte morala de trei lei conform careia aparentele
insala si in spatele fiecarei bestii se ascunde un print. e aiurea sa spui ca frumusetea fizica nu are nicio importanta.
e o minciuna gogonata.
dar lasand si filozofelile, un alt plus e textul.
nu degeaba a fost cocteau poet.
uitati-va la film, je vous en prie.
pana atunci eu mai citesc niste cocteau, les enfants terribles, par exemple, imi mai iau un film de cocteau.
vive la cocteaumanie.

Sa te Lynch pe bot altadata (part II)

“People are frightened by things they cannot understand” 

Tocmai ce m-am uitat la ‘The Elephant Man’.  Pentru ca eram curioasa, si pentru ca desigur, era un alt Lynch.

O poveste impresionanta, emotionanta, si totodata inspirata dintr-un caz real. Povestea unui om suferind de o malformatie ciudata si urata la vedere.

Ca tot ma preocupau lucrurile morale si imorale ieri noapte, filmul asta pune punctual pe i. I-ul din ‘imoral’, desigur.

Alb-Negru, Anthony Hopkins, si desigur cateva scene grozave care iti fura o lacrima-doua-trei. Sint cateva reminescente din ‘Eraserhead’, e clar ca inca nu a renuntat la a insista pe ascpectul de ‘industrial’. Fabrici, aburi, fum… al doilea lung metraj al lui David Lynch, regizorul.

Mie personal mi s-a parut un fel de teaser placut in cele din urma. Nimic de ridicat in slavi insa, atata timp cat scopul este exploatarea.

Sa fim seriosi… este o poveste disturbing, despre cum un defect fizic te poate exclude din societate, si cu toate ca esti exclus, societatea te exploateaza la maxim. Ma refer desigur la inceputul filmului, cand Omul-Elefant era o simpla distractie pentru amatorii de circ. Scene ca astea mai sint. Si nu numai.

De ce e teasing? Pentru ca genu’ asta de filme te ‘exploateaza’ sentimental pe tine, cel care te uiti la productia asta. Imi pare pur si simplu imposibil sa existe vreun om care sa nu fie impresionat de ‘The Elephant Man’.

Si atunci what is the point? Cum ar trebui sa te simti dup ace vezi un asemenea film? Ar trebui sa devii un om mai bun? Sa te uiti la cel de langa tine si sa-i ierti automat toate pacatele? Sa te impaci cu toti dusmanii? Sa faci donatii caritabile considerabile?

Sau cel putin sa-i multumesti Celui de Sus ca esti un om sanatos… fizic sanatos…

I don’t know… Eu cred ca Viata te instruieste perfect si iti ofera nenumarate ‘ocazii’ in care ai vrea din tot sufletu’ sa faci toate cele de mai sus.

Asa ca i’m sorry, but i don’t need no film to melt my leaden heart, mr. Lynch.

Sa te Lynch pe bot altadata…

De vreo doua zile ma tot razboiesc cu un foarte bun prieten pe diverse teme ce tin de cinematografie. (El castiga mereu, nici nu se pune problema, pentru ca e specialist pe felia lui.) Ieri, dupa ce eram hyper pentru ca vazusem Wild at Heart (film bun de altfel, chiar imi pastrez opinia pana la capat, desi mi-ar placea inainte de toate sa fac o reclamatie la aia de la antena 1 pentru peste 20 de minute de publicitate) el imi zice mie ‘stii ce, uite-te la Eraserhead’.

Ok, zis si facut, calcand in picioare regulile bunului simt si pe cele etice care-ti spun ca e bine sa pastrezi relatia legala ‘producator-consumator’, dau drumu la un torent si in doua ore sint ‘pe felie’.

Eraserhead este un brain-damage. Daca sinteti sadici si simtiti vreodata nevoia sa primiti vreo doi pumni in plina figura, mai bine va uitati la Eraserhead. Daca aveti chef de o betie crunta, mai bine conservati ficatul si va uitati la Eraserhead. Daca va trazneste nevoia de halucinogene, mai bine va uitati la Eraserhead, ca oricum aveti nevoie de nervi tari.

Dincolo de evidenta si mult spoiler-ita pe imdb (ca tot nu pot sa scap de nenorocirea asta de site) ‘critica la adresa unei societati artificiale’, Eraserhead e genul de film 100% pe gustul meu. Dialoguri aproape inexistente, black & white si accentul pus pe mimica fetei, pe gesturi si pe obiectele din jur.

Dincolo de astea, efectul-soc este produs de copilul nascut prematur si de plansul lui ucigator… La nivel psihic, aici a lovit mr. Lynch din plin. Dupa cum stim cu totii, la nastere, plansul copilului este cel care confirma viata. Iar filmul asta este o confirmare disperata a vietii intr-un mediu artificial si industrializat.

Finalul este asa cum este, nicidecum un happy-end, ci un sfarsit trist si realist.

Tehnologia ne omoara pe toti, there’s no way out.

In plus, concluzia serii este ca m-am speriat teribil de faptul ca abia acum incep sa realizez cat de mult a progresat omenirea. Fara sa exageram, oamenii sint din ce in ce mai destepti. Asta pentru ca se adapteaza la vremurile in care traiesc. Vremuri care cer asta… un iq din ce in ce mai mare… incet dar sigur, o sa fim cu totii niste brainiaci.

Cam atat, va multumesc pentru atentie si va mai astept.

He he he…

jack

Je viens de voir Chinatown, intr-un moment in care numai de filme nu am chef. Asadar nu pot sa-mi explic ce-i cu monstrul ala de nota de pe imdb. (imdb e overrated rau de tot, btw). In esenta este un film bun, dar in niciun caz nu-i nimic genial acolo. Plotul e ok, daca va omorati cu misterele neelucidate, crimele suspecte si detectivii populari si viteji. Eu nu ma omor. Adica nu intotdeauna.

Oricum asta e un film de revazut, pentru ca nu sint in apele mele, si pentru ca totusi e vorba de Polanski si de Jack Nicholson cu nasu’ rupt. (how sexy is that, mmmm?)