Am văzut Buffalo ’66 în sfîrşit… Recunosc că am mai avut o tentativă să-mi fac rost de film, după-aia pur şi simplu am uitat de el pînă acum cîteva zile cînd am dat de cd-ul cu Brown Bunny şi mi-am zis că probabil mai am ceva bun de văzut de la Gallo.
E sub Brown Bunny, culmea, pentru că ratingu’ e taman pe dos. Whateva’, ratingu’ e o chestie imbecilă sau gusturile mele sînt şuie…
Faza cea mai mişto în filmele lui Gallo este expresia unităţii de timp. Chiar stăteam şi mă gîndeam că şi în cimatografie e aproximativ ca în literatură, doar că e mai intrigant. Pentru mine cel puţin, să comprimi o porţiune de timp mult mai mare în aproximativ 2 ore de imagini care se succed e aproape mind-blowing. De-aia evit să meditez asupra problemei ăsteia.
So… Avem filme în care se comprimă viaţa unui personaj de la naştere pînă la moarte, filme în care se comprimă doar o parte din viaţa unui personaj, filme în care se comprima doar o zi şi avem şi filmele lui Gallo în care senzaţia e că nu se comprimă mai nimic.
Din Buffalo ’66 se ajunge cam greu la efectul ăsta. De asta mi se pare mai slab, e primul lui film, se vede că asta a vrut, nu i-a ieşit pentru că a vrut şi personaje, şi dialog şi fir narativ palpabil. De-asta zic că nu înţeleg de ce e mai bine cotat (ba înţeleg dar nu vreau să cred), ba chiar un pic prea bine cotat…
Brown Bunny, indubitabil şi indiscutabil underrated (chestie care chiar mă oftică, pentru că nu i se dă cezarului ce-i al lui ) -unul dintre cele mai proaste filme ever (cică) care a intrat în competiţie la Cannes- e de mare clasă tocmai prin ce-am zis mai sus… şi anume sentimentul că nu te uiţi la o bucată de timp comprimată în imagini succesive. De-aia pare în slow motion, de aia pare plictisitor, de aia de aia de aia… Numiţi-l timp subiectiv, numiţi-l cum vreţi, eu n-am chef să-i dau nicio denumire pentru că oricum aş vorbi de o unitate virtuală- timpul- aplicată pe altă chestie virtuală- cinematografia-.
Cît despre activitatea lui Gallo ca regizor, sînt supercurioasă dacă o să mai scoată vreodată ceva. Dacă da, atunci sper să fie cît mai tîrziu cu putinţă. Dacă nu, atunci he’s very very very smart.
Prince Vince iulie 10, 2009
Despre filmele speciale mai 16, 2009
Doar ce am văzut Synecdoche, New York şi asta numai pentru că într-un interval de timp relativ scurt mi-a fost recomandat de patru persoane (foarte!) diferite, chestie care m-a făcut un pic curioasă.
Un film foarte frumos despre derizoriu existenţei.
Super paradoxal (chiar simt nevoia să mă psihanalizez in public) : tot timpul filmului aveam în cap un mic scurtcircuit care lansa un fel de voce a conştiinţei. Vocea aia îmi repeta mereu că e doar un film. Cred că în timp ce-l urmăream, în capul meu rula involutar making-of-ul.
Da, ştiu, e foarte naşpa venind din partea mea.
Nu, nu m-a atins în niciun fel. Nu m-a impresionat şi nu m-a emoţionat şi ceea ce e şi mai trist (mai ales pentru fanii mei, haha!) e că nici măcar n-am plîns. Lucru care poate fi privit ca o chestie naşpa, sau ca o chestie absolut stunning. Eu prefer a doua variantă.
De ce n-am avut, şi de ce sînt absolut convinsă că nu voi avea vreodată o reacţie în faţa filmului ăstuia? Pentru că e vorba despre nişte idei care s-au sedimentat extraordinar de bine în conştiinţa mea lately. Ba chiar atît de bine, încît o vizualizare a lor într-o formă mai mult sau mai puţin articulată a ajuns să nu însemne nimic.
Este mult prea simplu.
Vine o vreme în care te aşezi în faţa unei oglinzii şi imaginea chipului tău nu-ţi mai excită niciun stimul.
Dincolo de asta, cînd am aflat că s-a anulat Depeche, concert la care luasem decizia de a nu participa- tîrîndu-mi săndăluţele în Constanţa fără pic de resentiment- mai mai că eram gata-gata să încep să cred in a interventionist God. But it didn’t happen.
Şi pentru cei pe care-i framîntă încă motivul pentru care mie îmi place Pamuk, am o surpriză:
“Mă numesc Roşu“, a scriitorului turc Orhan Pamuk, este o carte serioasă, fără umor.
Şi nici măcar n-am zis-o eu. Mai vreţi argumente?
the television screen is the retina of the mind’s eye aprilie 25, 2009
Nu sînt o cinefilă.
Nu am colecţii de DVD-uri, nu am postere pe pereţi cu actorii şi regizorii mei preferaţi. Pentru că nu am actori sau regizori preferaţi. Şi pentru că de multă vreme nu mai am postere pe pereţi.
În plus, am început de foarte puţin timp (vreo 2-3 ani) să mă uit serios la filme. Chestie de care nu mi-e ruşine, ba chiar mi se pare mişto cînd mă gîndesc. Mişto şi amuzant, mai ales cînd prietenii îmi spun “Vai! Nu ai văzut aia?”
Nu. Nu am văzut aia. Sînt o mică ignorantă şi am de gînd să ramîn aşa. Pentru că aş putea să scriu un tratat despre morală şi industria cinematografică.
Şi mai ales pentru că urăsc minciuna.
Dar nu despre asta voiam pînă la urmă să bat cîmpii în postul ăsta.
Oricum, de cînd eram copil îmi aduc aminte de două filme pe care le-am văzut la televizor şi care m-au impresionat. Primul a fost Blue Velvet. Al doilea a fost The Fly. La The Fly am plîns, n-aş putea să zic exact de ce, ideea e că-mi amintesc perfect finalul şi ce am simţit atunci, copil fiind. Un amestec superb de frică, dezgust şi milă. Amestec conservat şi peste ani, cînd l-am revăzut.
Da, iubesc filmul ăsta.
Azi m-am chinuit să mă uit la Zodiac. N-am putut. Bun, recunosc: am nişte gusturi dubioase în materie de literatură. Dar în materie de filme, chestiile sînt şi mai complicate.
Ideea e că după ce m-am enervat la Zodiac, am văzut Videodrome.
Şi mi-a plăcut atît de mult încît încep serios să mă gîndesc că daca vreodată o să fiu pusă în situaţia de a numi un regizor preferat sigur o să zic Cronenberg şi nimeni altul în afară de el.
Dar cum n-o să fiu niciodată pusă în situaţia asta n-o să pot impresiona pe nimeni cu gusturile mele cinematografice. Thank God!
Aş vrea să zic atît de multe despre filmul ăsta ca şi despre alte cronenberguri şi să încerc să-mi motivez într-un fel sau altul opţiunea. Dar este atît de stupid.
Să motivez ce? Efectele la propriu speciale? Coloana sonoră haunting? Felul ăsta dulce de a ascunde singurătatea sub diverse măşti şi pretexte?
No, thanks.
Tot azi am aflat şi că cele două filme serioase ale copilăriei mele s-au lansat în acelaşi an, 1986.
Funny, nu? J
Vincent Gallo februarie 10, 2009
so, nu credeam ca o sa vina prea curind ziua (respectiv noaptea) in care o sa zimbesc si o sa spun fara nici cea mai mica remuscare ca in sfarsit am mai vazut PE BUNE un film bun.
but looks like here i am saying this: Am vazut un film bun.
cred ca e cel mai bun film pe care l-am vazut in ultimele luni, si, fara sa ma laud (ca nici nu prea am cu ce) am vazut ceva filme lately.
e vorba deeeespre The Brown Bunny.
nu vreau sa fac din postul asta un spoiler gogonat, ideea e ca filmul in sine mi se pare ceva unic si misto, foarte realist tratind chestiile mai putin realiste.
si acum dupa exprimarea-bocanc care v-a bagat in ceatza, pot sa mai adaug ca este recomandarea mea pentru mult timp de-acum inainte.
nu in ultimu’ rind, daca vreodata am avut dubii de data asta chiar M-AM CONVINS ca pe imdb se invirtesc mult prea multi looseri si poseri. nu ma intrebati de ce zic asta dupa ce mai sus am dat o trimitere la imdb (duuuuh pentru ca e cel mai la indemina si i’m a lazy little lizard these days).
ca un “bonus” al efectului pentru mine, filmu’ asta a reusit, in sfirsit, sa-mi confirme (pur si simplu nu incercati sa intelegeti CUM) o chestie pe care o stim cu totii, o asteptam, o simtzim si stim ca ne va scoate din eventualul rahat, din depresii, din singuratate, din somnolentza: vine primavara!
ah si dupa Brown Bunny am ascultat Chopin.
asa ca, here’s my advice:
uitati-va la Brown Bunny, ascultati Chopin si bucurati-va ca vine primavara! 
sint masochista februarie 4, 2009
e oficial.
doar ce am vazut twilight.
un film de kkt junior-high la o calitate de kkt…