Frate, ce mă enervează cînd mi se întîmplă să citesc romane la care mi-e extraordinar de clar că ceva mă deranjează. De exemplu Houellebecq care nu-mi place de nici un fel. Ba mai mult, niciodată nu o să-mi placă dar trebuie să mă prind într-un final ce mă deranjează cu adevărat la cărţile lui… Ca să fie totul şi mai frustrant, mi-e mai mult decît clar că e un scriitor « vachement bon » ca să zic aşa. Mai am puţin şi termin Posibilitatea unei insule… e aşa de frustrant, iar mă încearcă nebuniile gîndindu-mă la cum ar suna asta în original, gîndindu-mă la faza cu traducerile, daca îl citesc pe Houellebecq sau dacă nu cumva îl citesc pe Emanoil Marcu în variantă houellebecquiană, enfin…
Din ciclu’ « de ce dracu’ » (ca în postu’ anterior) :
De ce dracu’, pe lîngă faptu’ că se găsesc destul de rar (hei nu am văzut la taraba de la colţu străzii un Houellebecq original deşi tre’ să recunosc că aş fi fost plăcut surprinsă), cărţile în ediţie originală mai costă şi mult. Adică de ce trebuie să dau 100 de roni pe o carte dacă vreau să o citesc în franceză/italiană/engleză ş.a.m.d. Uat dă fac ????!!? Da cultura se plăteşte sînt de acord dar pînă unde… Pfffffffffff m-am enervat…
« BROUTE-MOI LA BANDE DE GAZA » zise scriitorul septembrie 13, 2009
Vrăjeli mici de august august 6, 2009
Uau, stau şi citesc pe bloguri tot felul de produse greţos de drăgălaşe ale eurilor feminine. Aproape toate se înscriu într-o notă melancolic-patetică, chipurile autentică. Peste tot predomină cîteva cuvinte cheie care mă scot din minţi, habar n-am de ce: ceai, rochii, portocale, flori, sandale, culori, îngheţată, zmeie de hîrtie, limonadă, pălării de paie.
E ceva foarte fals la mijloc, nu ştiu exact ce.
Apoi, istorisirea unor momente efemere poetice precum mîncatul de cicolată împreună, plimbatul de mînă, un zîmbet, o pălărie mare cu o broşă în formă de floare, cadouri minunate, mirosul de ceai şi alte imagini care compun universul intim feminin…
Nu ştiu de ce simt nevoia să scriu în registrul ăsta, aş desfiinţa cu o poftă nebună toate cele ce alcătuiesc universul de mai sus, dar poate cineva ar interpreta greşit demersul ăsta şi nu am chef.
Normal, parcă mi-ar plăcea să scriu şi eu pe blog toată ziua despre cum am o colecţie de 1000 de sortimente de ceai pe care le ţin în borcănaşe colorate hand-made şi din cauza cărora îmi petrec o jumătate de dimineaţă numai ca să mă hotărăsc ce ceai să prepar. Dar dacă mă uit în jur nu văd altceva decît superdezordinea şi superhaosul.
Anyway, în ultimul timp am stat mult în casă, am citit mult, m-am uitat mult la televizor şi am văzut îngrijorător de multe filme proaste despre care nu vreau să scriu. Am descoperit şi că nu mai am răbdare cu foarte foarte multe lucruri, că “nu mai duc” la unele chestii care în trecut mi se păreau ok, că mă enervez cumplit de uşor din rahaturi. Reacţii pentru care am 1000 de argumente pro-serioase.
Ah şi am descoperit şi ce îmi doresc cel mai mult de la viaţa asta, să am mulţi bani ca să pot să călătoresc în jurul lumii. Încă nu ştiu cum naiba să mă apuc să-i fac. Poate ar trebui să mă apuc de scris cărţi, gen Harry Potter… e o ipoteză la care încep să mă gîndesc serios
Cărţi iunie 11, 2009
Azi am făcut săpături prin bibliotecă şi am găsit o grămadă de chestii minunate de care n-am mai auzit vorbindu-se, decît vag şi în contexte imbecile. Dintre multele cărţi pe care sper că cineva din familia mea le-a citit (deşi cred că de la maică-mea am căpătat obiceiul de a cumpăra cărţi pe bandă rulantă, chit că n-am timp să le citesc pe toate) tre’ să amintesc una monstrous de groasă de Ileana Vulpescu cred, Arta conversaţiei, vreo două de Tatulici printre care Ceainicul de argint pe care-o începusem într-o vacanţă fiind la bunici (cred că de-acolo am şi cărat-o), vreo trei de Cella Serghi (despre care o să scriu în scurt timp, dacă tot e sesiune măcar să mă laud cu ce citesc deşi n-ar trebui), cîteva de Cezar Petrescu (nu-mi mai amintesc ce profesor pe la şcoli l-a cam desfiinţat- o să cercetez dacă avea sau nu dreptate), cîteva de Mihail Sebastian, în fine, am o bibliotecă mare şi mişto. Şi da, mă laud oricînd şi la orice oră cu ea. Bibliotecă în care nu mai am loc şi care s-a prelungit şi îmbogăţit în ultimii ani, de cînd am început să-mi strîng alocaţiile şi să mi le dau pe cărţi.
În rest, mîine o să număr şi prima restanţă din viaţa mea de student (mai e necesar să le reamintesc toturor că mi-a mîncat zilele?) pentru că nu mă duc.
Mai voiam să mai zic ceva… despre Disney şi Pixar şi animaţie dar m-am plictisit şi mi-e somn.
Ah, btw…
Se mai poate da de domnişoara Denisa Cîrlomăneanu?
Răspunsul este, în general, nu. Dacă vrei să dai de mine în perioada asta tre’ să ai un motiv bine întemeiat şi să ştii cum să acţionezi.
Aviz amatorilor de identităţi duble-triple-cvadruple şi aşa mai departe, degeaba vă faceţi 1000 de nickname-uri şi coaceţi strategii peste strategii, ştiu eu cine-mi sînteţi.
FLE mai 28, 2009
Cred că lucrul pe care-l regret din plin e faptul că am ales să mă formez pe filonul ăsta latin, crezînd că disciplinele între ele se vor împleti frumos, se vor completa reciproc şi îmi vor facilita evident studiul intens într-ale filologiei. În clasa a douăşpea am ales la plesneală să fac franceză în loc de engleză sau de orice altă limbă, numai pentru că în liceu în momentu’ ăla franceza avea o notă extraordinară de exotism. La engleză totul era normal, aveam un laborator, aveam tot felul de cercuri, sesiuni de comunicări şi examene pentru care se entuziasmau nu numai profesorii, ci şi elevii. Chiar şi la germană poveştile pe care le auzeam erau cel puţin interesante. Franceza era cu totul din alt film, pentru că eram destul de puţini în liceu cu franceză limba a doua de studiu, şi drept urmare nimeni nu prea părea să se entuziasmeze. N-am înţeles nici pînă acum de unde reticenţa asta teribilă, poate din cauza profesorilor sau naiba ştie… oricum orele de franceză erau pentru majoritatea colegilor mei un mic stres şi pentru mine o mică ocazie să demonstrez că pot să nu fiu stresată. De aici şi pînă la a junge astăzi să mă lupt cu examene ( haioase pînă la urmă în felul lor dacă cineva este amator al umorului franţuzec) n-a fost mult.
Ideea e că toată lumea (colegi de facultate, părinţi, pisici, purcei, cărăbuşi de mai ) se întreabă ce mă nemulţumeşte pînă la urmă…
Cred că la origine e faptul că nu mă identific cu spiritul latin în sine.
Stau şi mă gîndesc (cînd se întîmplă să mai am timp) că dacă ar fi să aleg un loc din Europa în care să mă mut, cu siguranţă ar fi într-o ţară nordică. Undeva în Finlanda, printre fiorduri şi reni, unde oamenii sînt reci şi calculaţi şi unde mentalitatea este cu totul alta. Spiritul melodramatic, toată metafoara asta a sîngelui latin care este cum este- năvalnic şi şăgalnic (ce cuvînt!) – m-au obosit într-un stil groaznic.
Revenind la studiu’ limbilor străine în care m-am aruncat aşa, la plesneală după cum am şi zis, cel mai rău mă enervează că nu ştiu germană. Da, absolut nimic coerent şi de bun simţ, nici măcar nivelul manualelor de clasa a doua. Este strigător la cer şi aproape ruşinos, nu pentru ce-o să zică cei din jur de diploma mea de filolog care o să mă plesnească la anu’, ci pentru mine. Pentru mine şi pentru faptul că pe partea asta am carenţe urîte care mă pun de multe ori în dificultate.
În încheiere, o altă chestie peste care nici după doi ani de facultate nu am putut să trec şi nici nu cred că o să pot este felul ăsta aberant de studiu al limbilor străine made in Ro.
Nu pot, nu pot, pur şi simplu nu pot să-mi asum pactul stupid pe care trebuie să-l fac împreună cu colegii de grupă şi cu profesorul din faţa mea pentru o oră şi jumate de curs. Mi se pare ceva tulburător de fals: eu, în mijlocul Bucureştiului, undeva pe la etajul 4, murind de cald şi încercînd să gîndesc şi să vorbesc pentru cîteva minute într-o altă limbă. Doar atît, pentru cîteva minute. La final cînd se termină totul fiecare îşi reia şi îşi asumă propria identitate de dinainte să intre în clasă şi se îndreaptă spre problemele lui palpabile cum ar fi un cămin mizerabil, nişte colege de cameră cu care nu te înţelegi, nevoia de linişte, dorul de casă, foamea şi mai ştiu eu ce altceva.
Poate dacă aş fi dat la actorie aş fi învăţat să înţeleg, să accept şi poate chiar să mă specializez în toata bufoniada asta de français langue étrangère.
Dacă aş merge în Franţa da, aş vorbi franceza fără să mi se pară nimic suspect la mijloc. Dar aşa nu… Singurul lucru care mă mulţumeşte e că măcar pot citi texte autentice în franceză fără să apelez la traduceri. Très joli… bleah…
