puzzled

Here I am, infundandu-ma parca din ce in ce mai rau in paseismul general care s-a lipit de mine ca un autocolant. Am stat cateva zile baricadata in casa, hotarata sa beau multa cafea si sa invat in draci, sa fac nopti albe, sa fac o cultura de cearcane proaspete pe care dupa-aia sa le port proudly dupa niste rezultate excelente.

This never happened.

Totul a luat-o razna, parca nu ma mai satur de analize si bilanturi.

Ce-am facut un an fara vreo 3 luni? Am carat genti grele si am facut bataturi la maini. Am zacut in facultatea aia cu zilele, ca o mioara blajina ascultand turma de pastori hi-tech specializati in brainwashing. Am facut ore intregi pe drumuri. Mi-e frica sa calculez cate. Ba chiar groaza. Am citit ineptii greu de imaginat. Actually, as vrea sa feresc pe oricine de asemenea himere.

Ma batea gandul intr-o zi sa ies pe strazi, ca un pure madman si sa fac sondaje printre trecatori cu privire la ce-am invatat eu intr-un an de facultate. Dupa-aia m-am prins ca n-am o miza, si ca de fapt asta ar fi o dovada clara de frustrare.

Frustrare sau nu, acum sint exact ca in desenele animate in care totul se opreste brusc, si capul personajului central ultracunoscut se schimba intr-un cap de magar si deasupra scrie jackass.

It is a pure blessing, i can’t find the real reason why i’m still hanging on.

Mai am doua examene, cele mai grele, si in loc sa fiu in priza, sint bantuita de intrebari fara raspuns de genu’ “pe bune ca asta ai vrut?”.

Nu, pe bune ca drama inadaptarii are maini si picioare si par rosu cu breton.

Cel mai sad e ce se intampla cu prietenii mei. Cum ne intalnim rar si incercam sa parem fericiti… De fapt cred ca cineva ne programeaza mintile pe un cantecel disturbing cu un refren de copii de 4 ani.

“ni-mic-nu-s-a-in-tam-plat”

Cum ne scremem sa gasim subiecte de discutii care sa starneasca o bruma de interes, si cum ajungem, noi fetele, la singura activitate mai omeneasca care se cheama “saculetul cu barfe”. Saculet din care tasnesc moliile cand il deschizi si la care eu ma entuziasmez ca un bebe la un zdranganici colorat.

 

Mereu mi-am dorit sa calatoresc. Vreau sa merg in Paris. Vreau sa invat sa calaresc. Vreau sa merg pe bicicleta. Vreau sa citesc din placere si nu din obligatie. Vreau sa rad. Nici nu mai stiu de cand n-am mai ras asa, spontan, cu rasul ala extraterestru care in liceu devenise ton de apel pe cateva telefoane.

Nu exista un timp pentru asa ceva. Si chiar daca ar exista, it’s all in my head.

Poate iau lucrurile prea in serios. As vrea sa-mi bag picioarele si apoi toata lumea sa ma tina minte pentru asta…

constatari si reguli de 2007

postul asta chiar va mai fi editat, si-asa o sa ciupesc ceva din postul anterior…

Cand esti pe cale de a face ceva si esti constient ca s-ar putea sa ti-o iei peste bot dupa, NU O FACE.

Daca esti idiot, platesti.Consecinta idioteniei este remuscarea. Deci cand ai remuscari de orice fel ai putea foarte bine sa te gandesti ca ai fost idiot intr-o imprejurare.Liceul a fost o perioada cretina si fericita (continuare neglijabila: cand problemele majore erau orele de mate si diversi indivizi cu care visai sa te pupi)

obsedata mica!!!!!!!

Eu sint o obsedata mica.

Si nu sint deloc originala, si nici nu vreau sa fiu. Sint un cliseu de la cap la coada si viata mea, de cand a inceput ea cu adevarat, e pur si simplu un sir lung de obsesii. Un sir iiiiinfinit de referenti culturali ai unor epoci, unele dintre ele de mult timp apuse, altele in plina desfasurare.

Pacatul este ca, fiecare emotie obsesiva o traiesc la extrem. Imi place un lucru, si nu pot sa-l tin doar pentru mine, trebuie sa urlu peste tot pe unde pot, sa le impartasesc tuturor ce am descoperit, ca si cand nimeni n-ar avea habar.

Domnilor, e al dracului de trist, dar sint un Columb incredibil de intarziat.

Sa recapitulam atat cat ma mai tine memoria.

In clasa a sasea am facut o obsesie din Nirvana.

Imi trageam casete de la unii si de la altii, ma zbateam pentru ele (nici nu cred ca aveam calculator pe vremea aia), decupam ca tampita articolase cretine din reviste de cacat, articolase care apareau o data sau de doua ori pe an, cand se implineau dreq stie cati ani de la moartea sau de la nastera lui Cobain sau de cand a aparut Nevermindu’.(in ’91, cand aveam 3 ani, cum as putea sa uit asa ceva).

Mergeam la salile de net cu un caiet de romana si copiam in doua ore ca disperata versuri cu pixuri colorate.

Ma uitam la unplugged in NY si plangeam. Le innebunisem pe colegele mele de generala intr-un asemenea hal incat intr-o zi de vara cand au venit in vizita la mine, m-au rugat sa le spun ‘’povestea lui Kurt Cobain”. Ok, am aberat eu pe-acolo la greu, de la nastere pana la moarte (cred ca daca mi-as fi invatat si lectiile pentru scoala in stilul ala eram un mic geniu) de la copil pana la nevasta-sa, de la morfina pana la dureri de stomac fara sa uit de fenomenu’ grunge. Oricum am aberat in zadar pentru ca niciuna dintre fostele mele colegele de generala n-a apucat-o pe drumul asta al dezmatzului total.

Dar dupa-aia mi-am luat si tricou cu Nirvana.

Cand am ajuns in liceu am fost obsedata de Lacrimosa, dupa-aia printr-a zecea am fost obsedata de Jim Morrison.

La partea cu Morrison a fost mai chill, nu-mi aduc aminte toate detaliile, stiu ca scriam articole despre Doors in revista scolii, ca mi-am facut rost de toate concertele si albumele si alte tampenii ever, poze la greu, si ca am citit An American Prayer si ca pierdeam noptile citind pe wikipedia istoria vietii lui si a trupei si asa mai departe. De la Morrison am ajuns la Aldous Huxley si la William Blake. Am fost la biblioteca judeteana special ca sa-mi iau Jerusalem, ditamai cartzoaia din care am citit la greu si n-am inteles niciun rahat, dovada ca nici azi nu-mi mai aduc aminte despre ce dreq era vorba in poemul ala fluviu-mistico-ezoteric.

Daca vorbim de obsesii tre’ sa vorbim si de filme si de faptul ca am avut o perioada (pe cand inca nu eram asa cinefila disperata) in care ma uitam numai la filme cu Johnny Depp. Pe banda rulanta. Nici nu vazusem clasicele. Nu stiam alte filme. Doar alea cu Johnny Depp. Dupa-aia am gasit si cantecelul stupid de pe youtube cu ‘’Johnny Depp you’re deep i’d like to watch you when you sleep’’ si asa mai departe, venit ca un porumbel al pacii din cer sa-mi incununeze apogeul obsesiei.

In materie de literatura am avut si inca mai am o singura obsesie pe care nu am dezvaluit-o inca, pentru ca pur si simplu mi se pare prea de tot sa umblu cu carti in mana si sa rog oamenii sa citeasca ASTA pentru ca e geniala si pentru ca merita citita. In primul rand ca nici dreq n-ar citi carti de dragul meu, si in al doilea rand puterea mea de convingere e 0.

E vorba de Milan Kundera, si de felul in care astavara dupa bac am avut vreo 3 escapade la librarie si mi-am cumparat vreo 6 carti de el. Am citit in prostie numai Kundera astavara, maica-mea deja de cate ori intru in librarie imi scoate cate un Kundera din raft.

Delicios, ce pacat ca in curand n-o sa mai am ce citi de Kundera.

Nevermind, pentru ca de cand am inceput facultatea ii dau cu Vian.

Vian este urmatorul Kundera, atentie mare!!!!

Probabil ca am ratat o tona de episoade obsesive manifestate in 19 ani de viata bittersweet, DAR…

  

…eu nu mai tin minte de cand n-am mai trait o asemenea emotie ascultand o melodie.

Cam ca asta, asta de mai jos.

Dupa cum imi innebunesc mai nou prietenii, melodia asta chiar are o forta majora, venita din alta dimensiune.

Doamne, daca-as putea sa ridic un altar pentru fiecare sentiment extrem.

…lumea asta e prea mica…

va multumim pentru atentie….

  

draga mos craciun,

ploaie de bucuresti

sint ultimele zile de octombrie aici.

frunzele sint din ce in ce mai galbene, e toamna in toata regula si ploua.

ploua peste tot, dar in special deasupra geamului meu. ploua cu carpe murdare de sters noroiul de pe ghete. carpele se opresc in copacii uscati din gradinita. sint scheletici, si din cate se pare nu cred sa fi avut vreodata frunze.

in fata geamului meu am copaci uscati cu carpe murdare atarnate de crengi.

ploua cu cutii de bergenbier goale. cutiile cad cu zgomot pe ciment si tzopaie apoi pe pamant, printre pungi, cioburi, coji de oua, ambalaje de ciocolata milka, coji de portocala, cotoare de ardei.

cand ma uit jos parca ma uit in galeata de gunoi de-acasa. cu singura deosebire ca acasa nu e nimic scarbos. acasa gunoiul nu e gunoi. gunoiu e o arta. sa umpli o galeata de gunoi e o arta. sa o echilibrezi, sa ingramadesti in ea firimiturile, cojile maruntite, ambalajele, cutiile, scrumul si mucurile de tigara.

cojile de cartofi.

iar atunci cand se umple, sa ii faci varful acela inconfundabil, perfect echilibrat, ca o piramida.

aici e tot imprastiat. si ploua.

cateodata ploua cu tampoane neimpachetate, cu prezervative desfacute care plutesc in aer o fractiune de secunda. atunci timpul sta in loc iar prezervativul e in aer si sperma se scurge.

sperma se scurge si se lipeste de geamul camerei mele, prezervativul se lipeste si el de geam si impreuna incep sa alunece usor spre pervaz.

in fata geamului sint eu, la birou, incercand sa citesc ceva si gandindu-ma cine dracu’ o sa curete toata mizeria asta…

…

Dixieland Droopy

:X