M-am reapucat din senin de Anna Karenina, mi se pare magie curată, la fel ca orice manifestare din ultima vreme. Trăiesc momente calme în care în sfîrşit, aerul îmi este suficient. Mi-e frică doar să nu eşuez în descrierea lor. De fapt, eşecul de aici provine. Din nevoia de a descrie, de a împărtaşi tuturor ce am eu mai de preţ, o nevoie bolnavă şi pointless. Şi crezul ăsta nebun şi unanim cultivat, cum că lumea ne-ar citi, mă face să zîmbesc acum la monitor.
Unii oameni poartă cu ei lumi întregi, alţii le devoreaza flămînzi ca pe nişte colţuri de pine caldă.
Mă întreb eu din ce gintă fac parte…
În rest, totul ok. M-au părăsit coşmarurile cu bărci si ape de netrecut, cel puţin aparent. (Ultimul a fost cu tramvaiul 102 în care m-am urcat şi care îşi schimbase traseul şi mă purta spre pierzanie…) Azi am deschis geamul seara, şiiiiiiiiiiiiiiii, stupoare: pe geam a intrat Divina Răcoare, care lately mi-a lipsit mult. La noapte o să pot să dorm, în sfîrşit. Mă cuprind emoţiile numai cînd mă gîndesc…
Apropos, am mai spus vreodată că în ciuda lipsei Divinei Răcori, Vara este preferata mea? Mi-ar plăcea să ţină vreo trei anotimpuri.
Sînt o snoabă literată, o inadaptată şi o inadaptabilă. Pe zi ce trece cultiv un ideal blonăvicios. Mi-am impus nişte standarde alergenice, parcă într-adins pentru a-mi complica viaţa gratuit. Orice ochi exterior ar putea acum să privească o fetiţă-femeie cu o paiaţă în braţe, făcînd pe serioasa.
Niciodată n-o să găsesc ceea ce caut, şi nimeni n-o să mă găsească pe mine aşa cum sînt. De-aici ţîşneşte caleidoscopul tristeţilor mele. Vă invit să-l admiraţi.
Acum mi-e foarte somn, pentru că sînt după 8 ore de împărţit fluturaşi, dar singurul lucru după care tînjesc e fericirea omului simplu, aşezat la casa lui, cu rate la bancă, socri-hienă, bibliotecă modestă şi mulţi prieteni…
Nu sînt un om care să aibă coşmaruri regulate. Nu pot să mă laud cu faptul că visez măceluri şi chestii abominabile noapte de noapte. Nu sînt psihotică. Nu.
Am însă o predilecţie pentru visele acvatice. Fie că visez bărcuţe, rîuri sau marea, scăldat în ele şi în special uber-clişeul înecului care e mai mult un pseudo-înec (mereu ies la suprafaţă).
Există un sigur motiv în visele mele acvatice, care se repetă de cînd eram foarte mică: podul peste mare de dincolo de Năvodari.
Există un pod construit peste mare, la stînga fix de intrarea în Năvodari. E cît o autostradă, luminat excesiv, cu foarte multe faruri de-o parte şi de alta. Niciodată nu am ştiut unde duce exact. De multe ori credeam că nu e terminat. Cîteodată ştiam că duce într-un loc frumos unde ne-ar plăcea tuturor să fim.
Prima dată l-am visat cînd eram foarte mică. Nu-mi mai amintesc ce se întampla, îmi amintesc doar imaginea podului (descrisă mai sus). Eram cu ai mei în maşină şi mergeam spre locul ăla frumos de care v-am zis. N-am mai ajuns la destinaţie, pentru că m-am trezit prea devreme.
A doua oară l-am visat de curînd, exact aceeaşi imagine. Nu-mi mai amintesc nici atunci cum a fost, cert este că după ce m-am trezit puteam să jur ca podul ăsta chiar există, şi dacă nu exista atunci axioma zice ca el trebuie să fi existat.
În accesul ăsta de nebunie chiar i-am întrebat pe ai mei dacă nu s-a încercat vreodată construirea unui pod peste mare, spre Năvodari. Ei s-au uitat ciudat şi au zis, evident, că nu!
Azinoapte a apărut din nou.
Eram cu maşina lu’ taică-meu, singură la volan, fara permis de conducere. Nu-mi amintesc unde trebuia să mă duc, dar am ajuns pe lînga Năvodari, într-o intersecţie foarte mare plină de poliţişti care dirijau circulaţia. Înainte de intersecţie am tras pe dreapta, am oprit maşina şi l-am sunat pe taică-meu să vină de la muncă, să se urce el la volan şi să mă ducă acasă, pentru că e plin de poliţişti şi mi-e frică. Taică-meu mi-a zis la telefon că n-am decît să mă descurc singură, că nu-l interesează.
Ok, mă urc eu înapoi în maşină, pornesc şi ajung în intersecţie. În faţa mea, două indicatoare. Unul spre stînga, care ducea fix pe podul cu pricina şi pe care scria “Constanţa” şi altul spre dreapta pe care nu-mi amintesc ce scria. Oricum neinteresant, pentru că eu trebuia să ajung acasă.
Mi s-a părut ciudat indicatorul pentru că ştiam ca nu pe-acolo ajung la Constanţa.
So, iată-mă pe pod, conducînd cu viteza şi fara carnet. Brusc, podul se termină şi maşina sare direct spre mare. Acum, cred că într-un acces de frică lucidă, în timp ce eram în maşină plonjînd spre moarte mă gîndeam (în vis) dacă merită să mă salvez sau nu. Într-un final am zis că da, şi în timpul “zborului” am deschis portiera şi am sărit din maşină. Maşina a căzut în mare şi la fel şi eu. Apa era foarte foarte limpede şi, as usual, nu m-am înecat ci am ieşit la aer fară să păţesc nimic…
Acum, additional notes:
-pînă la 4 ani am locuit în Năvodari
-nu am permis de conducere
-niciodată nu m-aş urca la volan fără el, nici dacă mi-ar pune cineva pistolul la tîmplă
-niciodată nu m-ar lăsa ai mei să fac asta
-n-am ştiut pînă acum că există într-adevăr un pod peste mare (China, foto sus)
-nici acum nu mi-e foarte clar dacă podul din vis există sau nu
-
În încheiere, ştiu că interpretările unui astfel de vis sînt la mintea cocoşului, însă nu asta contează. Contează că mereu visele cu podul de peste mare sînt obsesive şi îngrijorător de reale. În plus am senzaţia că e sufocant să mergi cu o maşina mică pe un astfel de pod. Orice mişcare greşită înseamnă moarte garantată.
În fine, pot să spun că visul ăsta e o mostră de pure-horror în cel mai autentic stil, pînă la urmă, în spatele oricărei fobii e doar frica de moarte…
Here I am, infundandu-ma parca din ce in ce mai rau in paseismul general care s-a lipit de mine ca un autocolant. Am stat cateva zile baricadata in casa, hotarata sa beau multa cafea si sa invat in draci, sa fac nopti albe, sa fac o cultura de cearcane proaspete pe care dupa-aia sa le port proudly dupa niste rezultate excelente.
This never happened.
Totul a luat-o razna, parca nu ma mai satur de analize si bilanturi.
Ce-am facut un an fara vreo 3 luni? Am carat genti grele si am facut bataturi la maini. Am zacut in facultatea aia cu zilele, ca o mioara blajina ascultand turma de pastori hi-tech specializati in brainwashing. Am facut ore intregi pe drumuri. Mi-e frica sa calculez cate. Ba chiar groaza. Am citit ineptii greu de imaginat. Actually, as vrea sa feresc pe oricine de asemenea himere.
Ma batea gandul intr-o zi sa ies pe strazi, ca un pure madman si sa fac sondaje printre trecatori cu privire la ce-am invatat eu intr-un an de facultate. Dupa-aia m-am prins ca n-am o miza, si ca de fapt asta ar fi o dovada clara de frustrare.
Frustrare sau nu, acum sint exact ca in desenele animate in care totul se opreste brusc, si capul personajului central ultracunoscut se schimba intr-un cap de magar si deasupra scrie jackass.
It is a pure blessing, i can’t find the real reason why i’m still hanging on.
Mai am doua examene, cele mai grele, si in loc sa fiu in priza, sint bantuita de intrebari fara raspuns de genu’ “pe bune ca asta ai vrut?”.
Nu, pe bune ca drama inadaptarii are maini si picioare si par rosu cu breton.
Cel mai sad e ce se intampla cu prietenii mei. Cum ne intalnim rar si incercam sa parem fericiti… De fapt cred ca cineva ne programeaza mintile pe un cantecel disturbing cu un refren de copii de 4 ani.
“ni-mic-nu-s-a-in-tam-plat”
Cum ne scremem sa gasim subiecte de discutii care sa starneasca o bruma de interes, si cum ajungem, noi fetele, la singura activitate mai omeneasca care se cheama “saculetul cu barfe”. Saculet din care tasnesc moliile cand il deschizi si la care eu ma entuziasmez ca un bebe la un zdranganici colorat.
Mereu mi-am dorit sa calatoresc. Vreau sa merg in Paris. Vreau sa invat sa calaresc. Vreau sa merg pe bicicleta. Vreau sa citesc din placere si nu din obligatie. Vreau sa rad. Nici nu mai stiu de cand n-am mai ras asa, spontan, cu rasul ala extraterestru care in liceu devenise ton de apel pe cateva telefoane.
Nu exista un timp pentru asa ceva. Si chiar daca ar exista, it’s all in my head.
Poate iau lucrurile prea in serios. As vrea sa-mi bag picioarele si apoi toata lumea sa ma tina minte pentru asta…
N-am mai scris de foarte mult timp, din motive obiective. Lipsa de net si lipsa de chef de a ma plimba cu stickul plin de imbecilitati de la un calculator potent la altul.
Sint in sesiune si sint acasa, in Constanta that is. Ma simt ca proaspat iesita din grota, if you get the point.
Apropos de civilizatie, miturile urbane ma termina.
Cica studentia e libertate, droguri sex si roacanrol si multe altele pe langa. Mie doar ce mi se termina un an din ea, si simt fix nimic. Chiar mai rau, anu’ asta am trait intr-un paseism de o limpezime enervanta. Dovada ca orice discutie normala din ultima vreme trebuie sa se raporteze la trecut.
Ever had the “living-in-vain” feeling? Adica foarte pe bune.
Nimic nu se intampla. Este o regula a ciclului de viata. O data la nu stiu cat timp, intram in hibernare. La mine hibernarea insista.
Changing the subject, sa ne orientam spre categoria “cosmaruri imbecile”. Imi pare rau ca n-am luat agenda cu mine, ca acolo imi notasem pagini intregi de astfel de ciudatenii.
Oricum pe ultimul l-am inregistrat azi dimineata, intre minute de somn de mamut si minute de semi-somn in care vorbeam cu Oana la telefon despre ce se intampla la examen.
Rezumatu’ :
Dadeam examen la istoria literaturii (romane, that is) in fosta scoala generala, intr-o clasa de la parter. Imi amintesc doar ca am intrat in sala, iar profesorul era la o catedra patratoasa si de prost gust cu un teanc de foi in fata care semana cu lucrarea mea de examen. Lucrarea era o demonstratie in versuri, habar n-am la ce, care se intindea aproape epopeic pe cateva zeci de pagini. Am intrat in sala si m-am asezat in banca, moment in care proful a inceput sa-mi rasfoiasca creatia si sa arunce la intervale de timp regulate, like a pure madman, cu foile mele prin clasa. Dinamica era savuroasa. Cu ochii citea, cu mainile arunca si cu gura ma facea de ras intr-un mod diavolesc.
Imi mai amintesc ca prestatia s-a terminat cu un “Iti dau 5”si ca am plecat din clasa plangand. Groovy.
Sa nu uitam frustrarea:
Vorbind cu Radu, am aflat cum studiaza el Shakespeare, Dante, Petrarca si Goethe si m-am uitat la mine care am facut la franceza un semestru de trubaduri si de alte tampenii pe banda rulanta.
Este absolut geniala faza. Unii vorbesc la examene de Mefisto, altii citesc o literatura depasita in care boierul Motoc e personajul cel mai popular (apare de cel putin 3 ori, si vorbesc de opere diferite si de autori diferiti).
Motoc— Mefisto.
Picture now who’s the looser.
Sa nu uitam obsesiile:
M-am uitat ieri pentru a doua oara(uau!) la Virgin Suicides si mi-a placut mai mult.
& asta spune o groaza, tinand cont ca nu am obiceiul sa revad filme. (exceptie facand desenele animate cu Frumoasa si Bestia)
first love, first kiss, first camp, first school day, first high-school day, first college day, first bad mark, first night out, first time, first poem, first-time-crying-for-an-idiot-that-never-deserved-it, first cheat, first flowers, first cigarette, first period, first marriage proposal, first booze, first i-love-you, first love letter, first suicidal thoughts, first big disappointment, first novel…
OK, o sa zic tot acum cat inca mai e proaspat in memoria mea.Traiesc intr-un Haos grozav, parca din ce in ce mai evident, care ia locul realitatii din ce in ce mai repede. (draci, o fi vreun soi cretin de depresie post-adolescentina…)
So, iata cateva franturi din visul meu de azinoapte care s-a desfasurat pe cel putin 3 planuri, daca nu mai multe. 3 le mai retin inca.
Treaba era ciudata. In sensul ca timpul o luase razna, iar acum ma aflam in copilaria mea, cu fostii prieteni din copilarie care da, erau la varsta aia de la 13-14 ani in jos. Eu pe de alta parte eram mai in varsta decat sint acum. So… ei erau mai tineri ca in realitate, eu mai batrana ca in realitate. Cu toate astea nimeni nu parea sa observe ceva ciudat. Adica era un lucru absolut normal. Ne adunasem in fata blocului, eu si vreo 3 baieti, si trebuia sa mai chemam pe unii si pe altii, asa ca incepusem sa sunam la interfon. Tot ma chinuiam sa dau de Oana, ea care era mereu prima la joaca, si cu toate astea nu reuseam sa dau de ea.
Totusi sunam la interfon si imi raspundea mereu mama ei zicand “Oana n-a venit inca. Cand vine ii spun sa coboare”. Eram trista si in tot visul nu am reusit s-o vad pe Oana, cred ca pana la urma nu s-a mai intors…
Cred ca e de prisos sa spun ca n-am ma vazut-o pe Oana de ani intregi si ca nu mai stiu nimic de ea…
In tot timpul desfasurarii planului astuia, eu caram cu mine in brate un pui de pisica. Absolut peste tot. Se opreau trecatorii de pe strada si il mangaiau si ma felicitau pentru ca am asa o pisica.
Pana intr-un anumit punct, cand pisica dispare din bratele mele, dar cu toate astea eu sint ferm convinsa ca ea este acolo. Nu stiu cum sa descriu senzatia, absurda cred ca e putin spus. Ma uitam la mine in brate, nu vedeam nimic, si cu toate ca nu vedeam nimic stiam ca acolo este pisica. Veneau prietenii mei si ma intrebau “Hei ce-ai facut cu pisica?” si eu le raspundeam “Cum ce-am facut, nu vezi, e chiar aici”.Cand reactualizez totul ma sperii in ultimul hal.
Nu stiu cum se numeste asta in termeni medicali… unul din efectele unei boli psihice. Desi nu, nu era asta… nu stiu cum sa va explic, dar desi pisica nenorocita nu mai era acolo, parca era invizibila. Nici eu nu o vedeam, dar stiam de existenta ei.
Uatevar, as vrea sa-mi dea cineva o explicatie pentru faza asta care m-a speriat la maximum.
Baietii se jucau cu mingea. Dar nu era un joc normal. Mingea avea o gaura cat un pumn in ea, si cu toate astea sarea. Mai putin ca de obicei, dar sarea. Iar baietii, ca s-o faca sa sara si mai tare, nu dadeau in ea cu piciorul, ci isi contorsionau trupul intr-un fel de neexplicat, faceau un salt inalt rau si o izbeau cu fruntea. Era un fel de intrecere cretina. Cine da cu sfecla in minge mai tare o face sa sara si mai tare…
Dupa fazele astea, venise fratele mai mic al unui prieten, caruia ii placea de mine, si care avea o problema ciudata, in sensul ca nu mai mancase de ani de zile. Copilul ala era un necunoscut in realitatea curenta. Era blond si avea niste ochi albastri fosforescenti. Oricum, spooky. In fata blocului scosesem o masa si mamele noastre se apucasera sa faca mancare pentru noi. L-am luat pe copil, care era un nazdravan si nu asculta de nimeni si l-am pus la masa langa mine si am inceput sa-i dau sa manace, si copilul a inceput sa manance. Si toti se asezasera in jurul meu sa asiste la spectacol.La felul in care copilul manca din mana mea.
Apoi dupa ce a mancat si maica-sa a venit la mine si mi-a multumit, copilul a venit la mine cu un carnetel rosu legat cu fundite. Pe prima pagina imi scrisese o poezie. Era o poezie clasica cu catrene si rima. Imi pare rau ca nu-mi mai amintesc absolute niciun vers.
In alt plan, eram cu fostii colegi de generala si ne adunaseram la mine in fata blocului. Era iarna si era multa zapada in jur. Si parca incercam sa ii impact pe doi dintre ei care se cuplasera si totusi se certasera. Si totul s-a terminat intr-o bataie cu zapada d-aia ca la carte, in parcarea din lateralul blocului meu.
In alt plan, o luasem inspre plaja, prin Mamaia, pe la Perla. Desi stiu foarte bine cum arata si acum locul, in vis arata cu totul altfel.
Erau umbrelute de paie sub care nu mai statea nimeni, ci numai munti intregi de gunoaie si sticle de plastic. Gunoaiele erau si in apa,se vedeau plutind in dreptul umbrelutelor. La dreapta, mai departe de umbrelute, era un prag foarte inalt de nisip pe care il urcai si la un nivel superior era o terasa foarte ceausista, cam ca terasa aia pe care inca o mai vad langa Hotelul Tineretului, undeva prin peninsula.
In sensul ca erau scaunele alea rosii si albe din fier cu spatar de plastic rotund si mese patrate cu fete de masa din panza in carouri roze si albastre. (iak iak iak. Imi amintesc ca pe la 2 ani sau mai putin fusesem cu tata intr-o cofetarie care arata asa, cu mesele si scaunele alea tipice si bausem brifcor nu portocaliu, ci negru. Cacat, acum ma gandesc daca nu cumva brifcoru’ era acelasi, doar sticlele erau mai inchise sau mai deshise. Si da cred ca asa era…)
In partea asta de plaja era mai curat, desi erau multe alge pe mal. Marea era curata. Aveam un prosop verde si mi l-am intins ca sa stau pe el sis a ma uit la mare, eram singura si era pustiu in jur. Deodata doi barbati vin inspre mine. Erau burtosi si ciocolatii si nu aveau nicio expresie distincta a fetei. Unul m-a luat de-un brat si celaltal de celalalt brat si apoi au inceput efectiv sa urle “AM GASIT VINOVATUL!!!!!!”.Si ma strangeau tare de maini, ca si cand se asteptau s-o iau la goana si li se parea foarte firesc sa fac asta, desi eu habar n-aveam de ce ar fi trebuit sa fug si pentru ce sunt vinovata.
In sfarsit, dupa 5 ore de mers trilu-lilu singura cuc cu trenuletzu’ imbecil care pleaca din gara de nord si aterizeaza in Constangeles.
A fost una dinte cele mai infecte calatorii cu trenu’ de pana acum, pentru ca:
-eram singura in tot compartimentul, deci ceva nu era asa cum ar fi trebuit sa fie
-singura fiind, se intampla urmatoarele:
a) mori de plictiseala, pt ca n-ai cu cine sa socializezi.
b) mori de somn dar totusi nu te culci pentru ca trebuie sa ai grija de bagaje in cazul in care o haita de bullies da buzna in compartiment si iti fura obiectele valoroase.
c) ai laptop, care ti-ar putea curma suferinta cu cel putin doua ore constructive de urmarit un film bun (sau prost, my favourite) dar nu-l scoti tot din frica de bullies.
-putinii oameni care intra totusi in compartiment ies repede, ca si cand ai fi un monstru intimidant.
(& asta e doar inceputul unui sir lung de ‘navete’ de genu’ asta.)
Totusi, sint acasa. Asta inseamna ca:
a)ma cac pe mine de frig, pentru ca AS USUAL, prind o vreme de tot rahatul cand ar trebui sa fie frumos si sa ma pot duce la plimbarele prin port si pe malul marii.
b)mananc in prostie. aproape orice. ciocolata. prajituri. prajeli. seminte. Si mostly, MANCARE. (adica pur si simplu mancare… cum as putea sa descriu ce inseamna mancarea gatita de acasa… nu cred ca n-as putea. paradisul e prea sarac pentru asta)
c)zac pe net. cu orele.
d)fac tone de vizite (placute & neplacute).
Oricum, revenind la oile noastre… respectiv ale mele, ma bucur ca a trecut sesiunea. Prima sesiune, mai ales. Acum in sfarsit sint cu cateva kg mai slaba, mai lipsita de vlaga, mai apatica, mai obosita, mai dezamagita.
TOTUSI!
Sesiunea nu m-a impiedicat sa citesc Colectionarul de Folwes.
Nu pot sa zic ca e o carte minunata. In cel mai rau caz o sa zic ca e geniala, pentru ca oricum i have no words. O poveste narata din doua perspective, la al carei final ramai prost. Ma rog, poate doar eu am fost coplesita, poate m-am entuziasmat prea mult… oricum n-am sa ezit niciodata sa zic ca e unul dintre cele mai bune romane ever.
In plus, stiu ca mereu tendinta e sa te identifici cu personajul principal, dar Miranda avea prea mult din mine… sau poate eu aveam prea mult din ea. Sau poate Miranda e o alta tipologie in care femeile ca mine se incadreaza. Poate Miranda e sefa. Miranda e mentorul. Pana si obsesivul ei GP care apare in relatarile din jurnal… pana si asta se potrivea atat de bine. Un pic cam prea bine, daca ma uit in trecut. (sau in ceea ce o viata de 19 ani ar putea sa accepte drept “trecut”).
In final mereu este intrebarea sacaitoare, care ma tortureaza si acum de cateva ori.
De ce a lasat-o sa moara?
Explicatiile alea psihologice pe care oricine le poate deduce nu ma multumesc. Sincer, cred ca e ceva mai mult de-atat.
Oricum, primul impuls a fost sa urasc personajul cu porecla Caliban. Dar analizand problema la rece, nu poti sa-l urasti… pur si simplu, prinnatura lui, poate sa-ti inspire mila, cateodata teama, cateodata un soi de admiratie pe care ai vrea s-o renegi.
Da, da, da.
Cititi cartea asta.
In plus, fac un uber anunt, ca am inceput sa ma uit la filmele nominalizate la oscar si ca am sa revin cu un smashing post, sper eu pana la decernarea maaaaarilor si stupidelor premii (o sa zic si de ce le consider stupide).
Pana acum am vazut doar doua, nu zic care, dar mi se pare mie sau se poarta…hmmm… hai sa le zic “new-western”-urile?!?!?!?!?!
Faza e un pic cam… hm…
puzzled
Here I am, infundandu-ma parca din ce in ce mai rau in paseismul general care s-a lipit de mine ca un autocolant. Am stat cateva zile baricadata in casa, hotarata sa beau multa cafea si sa invat in draci, sa fac nopti albe, sa fac o cultura de cearcane proaspete pe care dupa-aia sa le port proudly dupa niste rezultate excelente.
This never happened.
Totul a luat-o razna, parca nu ma mai satur de analize si bilanturi.
Ce-am facut un an fara vreo 3 luni? Am carat genti grele si am facut bataturi la maini. Am zacut in facultatea aia cu zilele, ca o mioara blajina ascultand turma de pastori hi-tech specializati in brainwashing. Am facut ore intregi pe drumuri. Mi-e frica sa calculez cate. Ba chiar groaza. Am citit ineptii greu de imaginat. Actually, as vrea sa feresc pe oricine de asemenea himere.
Ma batea gandul intr-o zi sa ies pe strazi, ca un pure madman si sa fac sondaje printre trecatori cu privire la ce-am invatat eu intr-un an de facultate. Dupa-aia m-am prins ca n-am o miza, si ca de fapt asta ar fi o dovada clara de frustrare.
Frustrare sau nu, acum sint exact ca in desenele animate in care totul se opreste brusc, si capul personajului central ultracunoscut se schimba intr-un cap de magar si deasupra scrie jackass.
It is a pure blessing, i can’t find the real reason why i’m still hanging on.
Mai am doua examene, cele mai grele, si in loc sa fiu in priza, sint bantuita de intrebari fara raspuns de genu’ “pe bune ca asta ai vrut?”.
Nu, pe bune ca drama inadaptarii are maini si picioare si par rosu cu breton.
Cel mai sad e ce se intampla cu prietenii mei. Cum ne intalnim rar si incercam sa parem fericiti… De fapt cred ca cineva ne programeaza mintile pe un cantecel disturbing cu un refren de copii de 4 ani.
“ni-mic-nu-s-a-in-tam-plat”
Cum ne scremem sa gasim subiecte de discutii care sa starneasca o bruma de interes, si cum ajungem, noi fetele, la singura activitate mai omeneasca care se cheama “saculetul cu barfe”. Saculet din care tasnesc moliile cand il deschizi si la care eu ma entuziasmez ca un bebe la un zdranganici colorat.
Mereu mi-am dorit sa calatoresc. Vreau sa merg in Paris. Vreau sa invat sa calaresc. Vreau sa merg pe bicicleta. Vreau sa citesc din placere si nu din obligatie. Vreau sa rad. Nici nu mai stiu de cand n-am mai ras asa, spontan, cu rasul ala extraterestru care in liceu devenise ton de apel pe cateva telefoane.
Nu exista un timp pentru asa ceva. Si chiar daca ar exista, it’s all in my head.
Poate iau lucrurile prea in serios. As vrea sa-mi bag picioarele si apoi toata lumea sa ma tina minte pentru asta…