Am fost de curînd hai-hui pe undeva prin zona asta frumoasă numită Dobrogea, zonă în care m-am născut şi de care, culmea, nu cred că o să reuşesc vreodată să mă despind definitiv. E ciudat, atîta umiditate aici, atîtea ape (mare, dunăre, lacuri) şi atîta uscăciune, mereu mi-a plăcut paradoxul ăsta de cînd am simţit cu adevărat că el există. Am fost undeva pe lîngă Tulcea, prin satele alea de pescari în care miroase a peşte pus la sărat (mereu îmi lasă gura apă), am pierdut vremea la o cherhana…
Şi mai e ceva care imi merge la inimă… Faptul că aici e o altfel de tristeţe. Nu e tristeţea aia nevrotică de capitală, slavă Domnului, nu. E o tristeţe ciudată, frumoasă. Perfectă pentru a te deprima într-un alt fel… Şi e linişte. Tristă şi ea…
Alt fel de tristeţe septembrie 1, 2009
2:25 iulie 26, 2009
cît de tare mă deranjează starea asta brută, nealterată a lucrurilor, de fapt realitatea năucitoare dublată de linişte mă îngrozeşte; atît de violentă e perspectiva asta, ATÎT de violentă…
cel mai frumos nume iulie 16, 2009
de cite ori nu se întîmplă nimic sînt tristă pentru că aud liniştea asta îngrozitoare, hidoasă, oribilă ca se infiltrează peste tot pentru că atunci corpul meu ia consistenţa unui burete care absoarbe totul fără să absoarbă nimic; tăcerea sună mereu a gol, a nimic, a vid, a antimaterie, singura carne care există sînt eu şi singurul corp prin care circulă fluidele este al meu şi nu le vreau nu le vreau nu le vreau.
e ciudat, e atît de ciudat dar asta sînt eu, iar el trebuie să aiba mereu o notă pregnantă, aproape greţoasă de exotism pentru că altfel e inadmisibil; trebuie neapărat să fie poet, sau pictor, sau pur şi simplu intelectualul pseudo-superior care să mă provoace la discuţii interminabile, nedigerabile, încîlcite şi stupide despre derizoriul existenţei şi insatisfacţia pe care ţi-o provoacă conştientizarea condiţiei umane, sau măcar să fie wild at heart pînă la capăt, rupt dintr-o poveste ciudată cu cai şi călăreţi; viaţa lui trebuie să fie deja sacrificată, familia nu intră în discuţie pentru că niciodată nu va exista, sîntem lucizi şi nu minţim, nici nu ne amăgim gratuit, totul este şi este pe faţă, de asta e atît de incitant, atît de imposibil de refuzat; nu, ceva trebuie să aibă, îmi place imagina aia superbă a ineditului care degenerează în ratare, aroma mea preferată indiferent de anotimp, aroma căreia îi sînt fidelă la fel cum îi sînt fidelă unei anume sticle de parfum toată viaţa, deşi nu e parfumul meu preferat.
post-factum it tastes bittersweet pentru că am căpătat puterea ciudată de a privi sfîrşitul unui lucru încă neînceput care este acelaşi mereu şi apoi nu urmează a neverending story, şi nici Făt-Frumos cu un nume cu rezonanţe germanice nu va fi, deşi numele ăsta este cel mai frumos din lume şi ştiu că nici un altul n-o să-l întreacă vreodată…
VREAU! iulie 7, 2009
să alerg pînă la gară, să mă urc în primu’ tren care pleacă şi să mă duuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuc… oriunde mai puţin Bucureşti, într-un alt oraş, cît mai departe de-aici… vreau să plec, aş face asta în orice moment.
Totuşi nu ştiu ce mă mai ţine acum pe canapea… nu pot să-mi dau seama…
Iar nu sînt unde trebuie.
the ’60s iunie 29, 2009
Ce bine le-o fi fost ălora, mereu relaxaţi –cel puţin în cîntece sigur- într-o perioadă în care timpul avea răbdare, şi nu că avea el răbdare de la sine ci oamenii îl făceau.
În noaptea asta simţeam nevoia să mă dau pe ’60s, ie-te aşa, pentru că mereu îmi inspiră o viaţă simplă şi sinceră şi şi şi şi (culmea) într-o continuă conservare a inocenţei.
Adică, ce bine mi-ar fi fost mie, să am un magazin de nimicuri, să mă îmbrac simplu, fără machiaj, fără tîmpenii, fără etichete stupide de respectat şi canoane sociale şi alte cîcaturi… să stau de dimineaţa pînă seara acolo şi să zîmbesc şi aşa mai departe, pînă la adînci bătrîneţi…
Depresiile… ce inveţie de cîcat a creierului…
