M-am reapucat din senin de Anna Karenina, mi se pare magie curată, la fel ca orice manifestare din ultima vreme. Trăiesc momente calme în care în sfîrşit, aerul îmi este suficient. Mi-e frică doar să nu eşuez în descrierea lor. De fapt, eşecul de aici provine. Din nevoia de a descrie, de a împărtaşi tuturor ce am eu mai de preţ, o nevoie bolnavă şi pointless. Şi crezul ăsta nebun şi unanim cultivat, cum că lumea ne-ar citi, mă face să zîmbesc acum la monitor.

Unii oameni poartă cu ei lumi întregi, alţii le devoreaza flămînzi ca pe nişte colţuri de pine caldă.

Mă întreb eu din ce gintă fac parte…

În rest, totul ok. M-au părăsit coşmarurile cu bărci si ape de netrecut, cel puţin aparent. (Ultimul a fost cu tramvaiul 102 în care m-am urcat şi care îşi schimbase traseul şi mă purta spre pierzanie…) Azi am deschis geamul seara, şiiiiiiiiiiiiiiii, stupoare: pe geam a intrat Divina Răcoare, care lately mi-a lipsit mult. La noapte o să pot să dorm, în sfîrşit. Mă cuprind emoţiile numai cînd mă gîndesc…

Apropos, am mai spus vreodată că în ciuda lipsei Divinei Răcori, Vara este preferata mea? Mi-ar plăcea să ţină vreo trei anotimpuri.

Sînt o snoabă literată, o inadaptată şi o inadaptabilă. Pe zi ce trece cultiv un ideal blonăvicios. Mi-am impus nişte standarde alergenice, parcă într-adins pentru a-mi complica viaţa gratuit. Orice ochi exterior ar putea acum să privească o fetiţă-femeie cu o paiaţă în braţe, făcînd pe serioasa.

Niciodată n-o să găsesc ceea ce caut, şi nimeni n-o să mă găsească pe mine aşa cum sînt. De-aici ţîşneşte caleidoscopul tristeţilor mele. Vă invit să-l admiraţi.

Acum mi-e foarte somn, pentru că sînt după 8 ore de împărţit fluturaşi, dar singurul lucru după care tînjesc e fericirea omului simplu, aşezat la casa lui, cu rate la bancă, socri-hienă, bibliotecă modestă şi mulţi prieteni…

Nu sînt un om care să aibă coşmaruri regulate. Nu pot să mă laud cu faptul că visez măceluri şi chestii abominabile noapte de noapte. Nu sînt psihotică. Nu.

Am însă o predilecţie pentru visele acvatice. Fie că visez bărcuţe, rîuri sau marea, scăldat în ele şi în special uber-clişeul înecului care e mai mult un pseudo-înec (mereu ies la suprafaţă).

Există un sigur motiv în visele mele acvatice, care se repetă de cînd eram foarte mică: podul peste mare de dincolo de Năvodari.

Există un pod construit peste mare, la stînga fix de intrarea în Năvodari. E cît o autostradă, luminat excesiv, cu foarte multe faruri de-o parte şi de alta. Niciodată nu am ştiut unde duce exact. De multe ori credeam că nu e terminat. Cîteodată ştiam că duce într-un loc frumos unde ne-ar plăcea tuturor să fim.

Prima dată l-am visat cînd eram foarte mică. Nu-mi mai amintesc ce se întampla, îmi amintesc doar imaginea podului (descrisă mai sus). Eram cu ai mei în maşină şi mergeam spre locul ăla frumos de care v-am zis. N-am mai  ajuns la destinaţie, pentru că m-am trezit prea devreme.

A doua oară l-am visat de curînd, exact aceeaşi imagine. Nu-mi mai amintesc nici atunci cum a fost, cert este că după ce m-am trezit puteam să jur ca podul ăsta chiar există, şi dacă nu exista atunci axioma zice ca el trebuie să fi existat.

În accesul ăsta de nebunie chiar i-am întrebat pe ai mei dacă nu s-a încercat vreodată construirea unui pod peste mare, spre Năvodari. Ei s-au uitat ciudat şi au zis, evident, că nu!

Azinoapte a apărut din nou.

Eram cu maşina lu’ taică-meu, singură la volan, fara permis de conducere. Nu-mi amintesc unde trebuia să mă duc, dar am ajuns pe lînga Năvodari, într-o intersecţie foarte mare plină de poliţişti care dirijau circulaţia. Înainte de intersecţie am tras pe dreapta, am oprit maşina şi l-am sunat pe taică-meu să vină de la muncă, să se urce el la volan şi să mă ducă acasă, pentru că e plin de poliţişti şi mi-e frică. Taică-meu mi-a zis la telefon că n-am decît să mă descurc singură, că nu-l interesează.

Ok, mă urc eu înapoi în maşină, pornesc şi ajung în intersecţie. În faţa mea, două indicatoare. Unul spre stînga, care ducea fix pe podul cu pricina şi pe care scria “Constanţa” şi altul spre dreapta pe care nu-mi amintesc ce scria. Oricum neinteresant, pentru că eu trebuia să ajung acasă.

Mi s-a părut ciudat indicatorul pentru că ştiam ca nu pe-acolo ajung la Constanţa.

So, iată-mă pe pod, conducînd cu viteza şi fara carnet. Brusc, podul se termină şi maşina sare direct spre mare. Acum, cred că într-un acces de frică lucidă, în timp ce eram în maşină plonjînd spre moarte mă gîndeam (în vis) dacă merită să mă salvez sau nu. Într-un final am zis că da, şi în timpul “zborului” am deschis portiera şi am sărit din maşină. Maşina a căzut în mare şi la fel şi eu. Apa era foarte foarte limpede şi, as usual, nu m-am înecat ci am ieşit la aer fară să păţesc nimic…

Acum, additional notes:

-         pînă la 4 ani am locuit în Năvodari

-         nu am permis de conducere

-         niciodată nu m-aş urca la volan fără el, nici dacă mi-ar pune cineva pistolul la tîmplă

-         niciodată nu m-ar lăsa ai mei să fac asta

-         n-am ştiut pînă acum că există într-adevăr un pod peste mare (China, foto sus)

-         nici acum nu mi-e foarte clar dacă podul din vis există sau nu

-          

În încheiere, ştiu că interpretările unui astfel de vis sînt la mintea cocoşului, însă nu asta contează. Contează că mereu visele cu podul de peste mare sînt obsesive şi îngrijorător de reale. În plus am senzaţia că e sufocant să mergi cu o maşina mică pe un astfel de pod. Orice mişcare greşită înseamnă moarte garantată.

În fine, pot să spun că visul ăsta e o mostră de pure-horror în cel mai autentic stil, pînă la urmă, în spatele oricărei fobii e doar frica de moarte…

noi ne uitam la fotbal in primul rand pentru tipii secsi.

iata dovada:
eu: man r
mada: ce meci
mada: gez
mada: ce mezi
eu: l-am ochit pe un fotbalist
mada: meci
eu: BAH
mada: cu germania tineam
eu: E PORN
eu: P
eu: O
eu: R
eu: N
mada: si la 2 min dupca ce am zis tin cu germania
mada: a marcat spania
mada: frenando
mada: es muy
mada: sexy
mada: si
eu: da da
eu: el e
eu: fernado torres
eu: SEEEEEEEEEEEEEEX
eu:
eu: nu-i asa?
eu: ai simtit si tu….
mada: totusi un brat de german la bratul meu
mada: m m m

clar, dar CLAAAAR noi doua cel putin de-abia asteptam urmatorul campionat de fotbal.

oricare ar fi el.

e a mea si am primit-o cadou.

de tot.

M-am hotarat sa-l vad dupa ce am rasfoit o revista a liceului de acum cativa ani (nota: e vorba de CNMB) si dupa prima jumatate deja ma pregateam sa-l opresc. Biensur, cred ca e reactia standard la filmul asta. Interesant ca Elephant e inca un film care m-a pacalit, dupa Pan’s Labyrinth (Pana in ultimul moment am crezut ca faunul e the mastermind si implicit the bad guy si ca de fapt toate probele fac parte din strategia lui de pacaleala… ce e si mai trist e ca sint 100% convinsa ca fix asta a vrut si regizorul. Ce sa zic, i-a iesit…).

 Ce m-a enervat cel mai rau la filmul asta? Ca nu am stiut cum sa-l abordez si ca m-am asteptat clar la altceva. Cred ca de-acum incolo o sa citesc cate o recenzie serioasa inainte de fiecare film pe care vreau sa-l vad.

Revenind la Elephant, filmul e sec rau de tot dar foarte bine gandit.

Mi-a placut la nebunie schimbarea de perspectiva, secventa aia cand se intersecteaza 3 dintre personaje (e vorba de fotograf, blond si tipa cu ochelari) pe holul liceului reluata de 3 ori din unghiuri diferite (faza e cu foarte mult schepsis) si mai ales secventa in care e filmat jocul unuia din copiii-criminali care in opinia multora face ca tot filmul sa fie previzibil. Secventa aia e nodul de legatura cel mai important, fara ea filmul ar fi complet ratat, pentru ca incarcatura de la sfarsit nu ar fi sustinuta de nimic si ar face (abia in cazul asta, in rest nu poate fi vorba de asa ceva) nota discordanta.

Personajele nu sint stereotipuri dar nici nu sint dezvoltate, si e si normal devreme ce un film ca asta e cam tricky. In sensul ca nu stiu cat de mult conteaza filmul in sine ca exercitiu cinematografic cat conteaza impactul moral pe care vrea sa-l genereze.

E absolut verosimil faptul ca doi pusti nebuni pot sa lichideze un liceu intreg, pentru ca moartea poate sa vina oricand, de oriunde.

De fapt, mie mi-a adus aminte de o problema care ma chinuie de ceva vreme, si anume daca intr-o societate in care pedeapsa capitala nu exista merita sa-ti petreci resul vietii in inchisoare dupa ce omori, sa spunem, o mana de oameni foarte importanti (eventual cu varianta “Merita sa-ti petreci restul vietii in inchisoare stiind ca ai scapat posteritatea de niste imbecili?”).

Una peste alta, eu nu ma grabesc sa fac asta, multumesc filmului pentru ca mi-a reactualizat dilema asta atat de filosofica si ma pun la un nou film.

Data viitoare o sa fie Suspiria, pentru ca de mult ma tot tin sa vad un horror chipurile bun. In realitate, secretul meu e ca mereu imi iau teapa cu filme de genu’ asta. Ori sint efectiv foarte proaste, ori pur si simplu nu rezist la ele…

let me put it straight: nu-s microbista.

dar meciul de azi a fost de coma. pur si simplu nu pot sa-mi explic cum reuseste echipa asta a turciei asemenea meciuri. absolut hilar… numai turc sau croat cardiac sa nu fi fost. brrrrrrr, i’m allready goosed.

pe de-o parte asta e frumusetea fotbalului, pe de alta parte turcia poate sa-si ia adio de la finala. oricum speranta mea cu privire la finala e sa nu vad italia. oh boy!

ah da, si daca tot sint la capitolu’ fotbal, imi pare rau de nationala noastra. mai trist e ca nu e nicio tragedie, sint obisnuita cu asemenea rezultate, mai ales la fotbal .

Here I am, infundandu-ma parca din ce in ce mai rau in paseismul general care s-a lipit de mine ca un autocolant. Am stat cateva zile baricadata in casa, hotarata sa beau multa cafea si sa invat in draci, sa fac nopti albe, sa fac o cultura de cearcane proaspete pe care dupa-aia sa le port proudly dupa niste rezultate excelente.

This never happened.

Totul a luat-o razna, parca nu ma mai satur de analize si bilanturi.

Ce-am facut un an fara vreo 3 luni? Am carat genti grele si am facut bataturi la maini. Am zacut in facultatea aia cu zilele, ca o mioara blajina ascultand turma de pastori hi-tech specializati in brainwashing. Am facut ore intregi pe drumuri. Mi-e frica sa calculez cate. Ba chiar groaza. Am citit ineptii greu de imaginat. Actually, as vrea sa feresc pe oricine de asemenea himere.

Ma batea gandul intr-o zi sa ies pe strazi, ca un pure madman si sa fac sondaje printre trecatori cu privire la ce-am invatat eu intr-un an de facultate. Dupa-aia m-am prins ca n-am o miza, si ca de fapt asta ar fi o dovada clara de frustrare.

Frustrare sau nu, acum sint exact ca in desenele animate in care totul se opreste brusc, si capul personajului central ultracunoscut se schimba intr-un cap de magar si deasupra scrie jackass.

It is a pure blessing, i can’t find the real reason why i’m still hanging on.

Mai am doua examene, cele mai grele, si in loc sa fiu in priza, sint bantuita de intrebari fara raspuns de genu’ “pe bune ca asta ai vrut?”.

Nu, pe bune ca drama inadaptarii are maini si picioare si par rosu cu breton.

Cel mai sad e ce se intampla cu prietenii mei. Cum ne intalnim rar si incercam sa parem fericiti… De fapt cred ca cineva ne programeaza mintile pe un cantecel disturbing cu un refren de copii de 4 ani.

“ni-mic-nu-s-a-in-tam-plat”

Cum ne scremem sa gasim subiecte de discutii care sa starneasca o bruma de interes, si cum ajungem, noi fetele, la singura activitate mai omeneasca care se cheama “saculetul cu barfe”. Saculet din care tasnesc moliile cand il deschizi si la care eu ma entuziasmez ca un bebe la un zdranganici colorat.

Mereu mi-am dorit sa calatoresc. Vreau sa merg in Paris. Vreau sa invat sa calaresc. Vreau sa merg pe bicicleta. Vreau sa citesc din placere si nu din obligatie. Vreau sa rad. Nici nu mai stiu de cand n-am mai ras asa, spontan, cu rasul ala extraterestru care in liceu devenise ton de apel pe cateva telefoane.

Nu exista un timp pentru asa ceva. Si chiar daca ar exista, it’s all in my head.

Poate iau lucrurile prea in serios. As vrea sa-mi bag picioarele si apoi toata lumea sa ma tina minte pentru asta…

N-am mai scris de foarte mult timp, din motive obiective. Lipsa de net si lipsa de chef de a ma plimba cu stickul plin de imbecilitati de la un calculator potent la altul.

Sint in sesiune si sint acasa, in Constanta that is. Ma simt ca proaspat iesita din grota, if you get the point.

Apropos de civilizatie, miturile urbane ma termina.

Cica studentia e libertate, droguri sex si roacanrol si multe altele pe langa. Mie doar ce mi se termina un an din ea, si simt fix nimic. Chiar mai rau, anu’ asta am trait intr-un paseism de o limpezime enervanta. Dovada ca orice discutie normala din ultima vreme trebuie sa se raporteze la trecut.

Ever had the “living-in-vain” feeling? Adica foarte pe bune.

Nimic nu se intampla. Este o regula a ciclului de viata. O data la nu stiu cat timp, intram in hibernare. La mine hibernarea insista.

Changing the subject, sa ne orientam spre categoria “cosmaruri imbecile”. Imi pare rau ca n-am luat agenda cu mine, ca acolo imi notasem pagini intregi de astfel de ciudatenii.

Oricum pe ultimul l-am inregistrat azi dimineata, intre minute de somn de mamut si minute de semi-somn in care vorbeam cu Oana la telefon despre ce se intampla la examen.

Rezumatu’ :

Dadeam examen la istoria literaturii (romane, that is) in fosta scoala generala, intr-o clasa de la parter. Imi amintesc doar ca am intrat in sala, iar profesorul era la o catedra patratoasa si de prost gust cu un teanc de foi in fata care semana cu lucrarea mea de examen. Lucrarea era o demonstratie in versuri, habar n-am la ce, care se intindea aproape epopeic pe cateva zeci de pagini. Am intrat in sala si m-am asezat in banca, moment in care proful a inceput sa-mi rasfoiasca creatia si sa arunce la intervale de timp regulate, like a pure madman, cu foile mele prin clasa. Dinamica era savuroasa. Cu ochii citea, cu mainile arunca si cu gura ma facea de ras intr-un mod diavolesc.

Imi mai amintesc ca prestatia s-a terminat cu un “Iti dau 5”  si ca am plecat din clasa plangand. Groovy.

Sa nu uitam frustrarea:

Vorbind cu Radu, am aflat cum studiaza el Shakespeare, Dante, Petrarca si Goethe si m-am uitat la mine care am facut la franceza un semestru de trubaduri si de alte tampenii pe banda rulanta.

Este absolut geniala faza. Unii vorbesc la examene de Mefisto, altii citesc o literatura depasita in care boierul Motoc e personajul cel mai popular (apare de cel putin 3 ori, si vorbesc de opere diferite si de autori diferiti).

Motoc   — Mefisto.

Picture now who’s the looser.

Sa nu uitam obsesiile:

M-am uitat ieri pentru a doua oara  (uau!) la Virgin Suicides si mi-a placut mai mult.

& asta spune o groaza, tinand cont ca nu am obiceiul sa revad filme. (exceptie facand desenele animate cu Frumoasa si Bestia)

NO

MORE:

first love, first kiss, first camp, first school day, first high-school day, first college day, first bad mark, first night out, first time, first poem, first-time-crying-for-an-idiot-that-never-deserved-it, first cheat, first flowers, first cigarette, first period, first marriage proposal, first booze, first i-love-you, first love letter, first suicidal thoughts, first big disappointment, first novel…