The saddest thing about love

Am învăţat să fim siniştri şi ne-am perfecţionat scenariile apocaliptice într-un mare fel (asta şi mulţumită uber-experimentului de zilele astea).

Ce e sinistru? Sinistru e că azi ne-am îmbrăcat toate trei în negru, tinere şi negre, sau mica ceată pe care te aştepţi s-o găseşti la nişte funeralii chic, stînd într-un colţişor şi filtrînd realitatea.

Ce-au făcut cele trei fete negre? Au purtat discuţii cosmopolite despre Oliver Cromwell şi Nostradamus, despre fier vechi, peşti, dealeri, cămătari, reclame, sfîrşitul lumii şi nu în ultimul rînd iubire, acest pistonaş care ne mai propulsează din cînd în cînd şi care are dreptul (mai mult sau mai puţin) să ne motiveze existenţa.

Au făcut planuri de viitor şi mai ales au reluat o poveste uitată, singura pe care mi-aş înregistra-o ca s-o ascult în fiecare dimineaţă la trezire.

Cum sună deşteptarea noastra? Cam aşa: ea e femme fatale, îmbrăcată într-un pardesiu lung şi negru, pe dedesubt purtînd nimic altceva decît o lenjerie neagră din dantelă. E încălţată cu pantofi cu toc cui. Flecurile sînt proaspete şi scot sunetul ala gol pe scara blocului în care stă el. Ajunsă în faţa uşii, ea bate, uşa scîrţîie, se deschide şi o mînă îl impinge pe el înăuntru. Şi apoi? Apoi vine rîndul patului să scîrţie, trist şi sincer ca un fel de “acum e deja tîrziu”. Şi dimineaţa cum e? Nu, nu e cu croissante, suc de portocale şi cămaşa lui descheiată pe trupul tău încă slab. E o dimineaţă rece în capitală, în care îi scrii cu ruj pe oglindă un “nu ma căuta” şi nu, nu-i laşi niciun număr de telefon pentru că ele putrezesc de ani buni în agenda amîndurora.

Cu ce rămîi? Cu nimic, cu certitudinea că mai trec cîţiva ani şi iar o să vă întîlniţi accidental sau nu, şi cu speranţa mică şi ruşinoasă să gaseşti atunci prin buzunarele lui un ruj expirat şi topit culoarea ta. (bullshit, bărbăţii dau chix la a potrivi culorile în ceea ce priveşte cosmeticele feminine)

Partea amuzantă e că foarte mulţi nu vor înţelege ce-am vrut eu cu postul ăsta, dar de ce aş scrie totuşi lucruri pe înţelesul tuturor? Îmi mai permit şi eu un post de tipul “dear diary” din cînd în cînd, pentru că ştiu că viaţa personală a oricui trezeşte la rîndul ei interesul oricui…

În drum spre casă (revenind la sinistru) iar am fost plesnită pur şi simplu de amorţeala oraşului ăstuia, o amorţeală sinistră ca după un cataclism, o linişte un pic prea sinceră. Îmi imaginam că din moment în moment un avion de luptă o să traznească în picaj o clădire de pe “Marele Şefan”; bubuitura şi flăcările o să mă facă sa îmi revin. De n-ar fi fost nenorocitele vitrine intacte, singura dovadă de “nimic nu s-a întîmplat aici”.

În realitate aş vrea să-mi cer scuze dacă mi s-ar oferi ocazia. Pentru răutate şi pentru adevărul trist, dureros dar atît de drag la ora asta, un adevăr ca un fagure de miere.

Pentru asta şi pentru multe altele, şi mai ales pentru că the saddest thing about love, Joe, is that not only you never ever loved me, but you never harmed me so i can never blame you for anything…

 

 

 

Noapte bună, nu uitaţi de metoclopramid…

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;The saddest thing about love&8221;

  1. travka – nimic de pe frontul de est 1 ( album : corabia nebunilor )
    – nimic de pe frontul de est 2 ( album : vreau sa simt praga )
    cam asta ar fi commentul pentru post-ul asta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s