Cella Serghi

Vă mai amintiţi de faimoasa chesea cu dulceaţă care dispare misterios în Vizita lui Caragiale? (da, da, toata lumea ştie episodul, inclusiv copiii de clasa a cincea, care btw, la ce s-or fi gîndind ei după ce citesc giumbuşlucurile pe care le face copilaşul ăla?)
Ei bine, se pare că în epocă faza cu dulceaţa, sau mai bine zis cu dulceţurile a fost mult timp de top. Nu ştiu cînd a început şi cînd s-a terminat, dar prin romanele noastre (alea cîte sînt şi cum sînt scrise…) adesea este pomenit ritualul. Se pare că făcea parte dintr-un întreg protocol de primire şi de servire a oaspeţilor şi în plus se găsea şi prin cofetării şi bistrouri.
Acum întrebarea mea e… de unde popularitatea dulceţii printre trataţiile obişnuite? Ăsta nu era cumva un tabiet oriental? (să mă corecteze cineva dacă bat cîmpii, informaţiile sînt puţine şi n-am chef să insist în profunzime) Şi-apoi nu înţeleg cum puteau să mănînce oamenii dulceaţă goală? Nu li se apleca? Ce-i aia să servim dulceaţă? Eu acasă o mănînc doar în iaurt şi în orez cu lapte, rar cu biscuiţi simpli dar în rest nu mă ating de ea pentru că e groaznic de greţoasă.
În fine, trecînd peste paranteza asta lungă, ziceam că parcă aş vrea să scriu despre Pînza de păianjen a Cellei Serghi. Dar parcă n-am chef să scriu nimic eseistico-academic. Aşa că o să zic pe scurt că e un roman care se cam scaldă în două ape. Pe de-o parte am citit pasaje foarte foarte mişto, acum îmi vine în minte plimbarea Dianei Slavu prin cartierul tătărăsc de la Balcic, tot felul de flashuri cu statuia lui Ovidiu, geamia şi Mamaia cu cale ferată şi peron (uau!) şi poate şi altele pe care nu mi le amintesc acum. (mi-am amintit suita de specialităţi gastronomice din care nu lipsesc dulceţurile, sacîzul, cornurile cu nucă, rulourile cu caimac… culoarea locală e miştocuţ surprinsă, să zicem) Pe de altă parte m-au omorît pasajele patetice, pendularea constantă între dragostea pentru Michi şi dragostea pentru Alex, autoanaliza şi încearcarea de a explica anumite acţiuni şi gesturi. Partea care mi-a plăcut e că în spatele fiecărei siluete masculine tronează Petre Barbu. Nu vă zic cine e, citiţi cartea şi o să aflaţi.
Cît despre ce s-a tot spus despre cartea asta, ba că e feministă, ba că Margaret Mitchell, oricum nu aş îmbrăţişa nicio viziune. Ba mai mult, cred că pasajele melodramatice ar fi fost suportabile dacă personajele ar fi fost mai puternice. Cred că ăsta e minusul overall, sînt niste personaje parcă nedefinite. Şi mă refer la absolut toate. Nu extă un contur precis, o tuşă finală care să cadă frumos şi să dea bine. Inclusiv în cazul Dianei Slavu, parcă toate dominantele se anulează reciproc şi nu lasă la sfîrşit nimic, sau lasă prea puţin.
Totuşi, eu sînt mulţumită că literatura asta a noastră a produs şi un asemenea roman, dacă personajele alea ar fi fost mai înfipte puţin, poate că aş fi ridicat steguleţul victoriei. Dar aşa nu…

P. S. Plec în vacanţă poimîine aici. M-am înarmat deja cu costum de baie, loţiune de plajă, cărţi, filme, laptop şi speranţe de wireless.
Btw, m-am gîndit să inaugurez o super nouă categorie pe minunatul meu blog, care o să se numească steguleţul victoriei şi în care printre altele o să povestec despre cum citesc eu din cînd în cînd cîte un roman din frumoasa noastră literatura naţională. Povestind, o să şi încerc să argumentez dacă merită sau nu ca steguleţul victoriei să fie ridicat de gingaşa mea mînă în cinstea lui…
Stay tuned, în episodul următor Mihail Sebastian cred…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s