Fire de păianjen still..

cella
Surpriză, dar nu e Mihail Sebastian, e tot Cella Serghi.
Mi-aş dori parcă să nu mai scriu despre ce cărţi citesc, pentru că o fac alandala aici… nici ştiinţific, nici măcar bine articulat, nici nimic. Pentru că nu scriu pentru o revistă sau ceva similar, parcă mi-am pierdut şi puţinul pe care-l aveam în liceu (acum că sînt la facultate e explicabil să fiu descopusă şi mai mult, ca să nu zic efectiv tîpită de toate cele academice- am ajuns la vorbele cuiva care-mi zicea că dacă îţi place să scrii şi să citeşti nu înseamnă ca locul tău e neapărat la facultatea de litere, wich is more than true).
Dar na, enough about me, am citit Pe firul de păianjen al memoriei al Cellei Serghi, carte care am senzaţia că e cea mai bună a ei, şi am tupeul s-o zic chiar dacă n-am citit restul.
O cronică a perioadei interbelice din punct de vedere cultural. Romanul e un colaj de scrisori, articole din presa literară, citate din propriile romane, citate din alte opere străine, extreme de bogat în referinţe şi surpriză (sau poate nu pentru cunoscători), foarte puţin proustianism.
Extraordinar de bine redată relaţia specială pe care autoarea a avut-o cu Camil Petrescu, pentru toţi fanii poveştii ăsteia de dragoste din literatura romînă sau pur şi simplu fanii lui Camil Petrescu (chiar, mă întreb cine naiba mai e în ziua de azi pe bune fascinat de opera şi personalitatea scriitorului ăstuia, în afară de nostalgicele profesoare de romînă şi de academicienii de carton?! Pe bune vreau un om simplu sau un elev de liceu care pur şi simplu să-l fi citit de curînd pe Camil Petrescu şi să zica da, ass-kicker sau măcar da, mi-a placut) e chiar ceva consistent. Ca să bag un mare spoiler: romanul se deschide şi se închide cu Camil Petrescu, asta înseamnă ceva, după cum şi toate speculaţiile în legătură cu enigmaticul personaj din Patul lui Procust, Doamna T. converg către Cella Serghi… Apoi autoarea mai descrie şi prietenia cu Mihail Sebastian, şi întîlnirile cu Liviu Rebreanu, cu Lovinescu, sedinţele din cenaclul Sburătorul, întîlnirea cu Papadat-Bengescu, ba chiar şi una cu Ilarie Voronca care se îndrăgosteşte de ea. Oricum, romanul e plin de figuri de literaţi şi de artişti, inclusiv Magdalena Rădulescu care i-a şi făcut portretul Cellei Serghi, portret care, dacă n-am citit eu prost pe net se găseşte la Muzeul de Artă din iubitul meu oraş Constanţa.
După cum am spus mai sus, dar simt nevoia să mă repet, e şi o cronică foarte bună a vieţii literare interbelice. Sînt bucăţi de cronici literare, sînt descriei interesante ale modului în care autoarea şi-a scris primul roman, Pînză de păianjen, pe care eu l-am cotat ca fiind so & so acum cîteva posturi…
Aş mai scrie sute de pagini despre cartea asta, dar nu are rost. Cel mai rău îmi pare că nu am descoperit-o mai devreme, pentru că aşa aş fi înţeles mai multe. Ăsta e romanul care trebuie recomandat în liceu cînd se studiază romanul modern, pe lîngă Camil Petrescu, nu comentarii idioate prost fabricate bune de memorat aiurea.
Sincer, cel mai mult îmi doresc să găsesc o modalitate prin care să-i fac să vadă şi dincolo de sistemul ăsta infect. Să citescă şi să se prindă singuri că Camil Petrescu (nu mă interesează cacofonia) a fost ceva mai mult decît un nume sîcîitor pe care trebuie să-l memoreze pentru un examen. Că în spatele oricărei cărţi e ceva mai mult decît ceea ce lasă să se vadă.
A, să mai spun că mi-a plăcut mult?
Acum m-am reapucat de Fiul Risipitor şi cred că o să doară.. hehehe…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s