Failure to communicate

Aveam șase ani când apăruse The Division Bell. Era după Revoluție, stăteam la bloc și dacă nu mă-nșel, era și anul în care nu numai că ne luasem casetofon și televizor color, dar aveam, în sfârșit, și televiziune prin cablu. În timp ce taică-miu îl asculta siderat pe David Gilmour povestind despre cum iarba era mai verde beyond the horizon of the place we lived when we were young, eu nu puteam încă să concep că există un canal cu desene animate non-stop.

Nimeni nu se mai aștepta la altceva, nici după Division Bell, nici după televiziunea prin cablu, iar lucrurile se așezaseră încetul cu încetul și începuseră sa capete un sens. Beculețele verzi, galbene și roșii ale casetofonului pâlpâiau sacadat pe ritmuri de Queen și Bob Marley, dar o luau inevitabil razna pe Dark Side Of The Moon. Vino să vezi cum face ăsta pe Pink Floyd, îi aud și acum pe niște prieteni de familie glumind, amuzați și dezamăgiți în același timp de faptul că în loc să testăm ledurile pe Coco Jambo, Casablanca sau Ace Of Base, la mine găseau numai ciudățenii.

Mai târziu, în liceu, după ce știam pe de rost toate versurile de pe Dark Side și Division, mă trezisem, foarte tristă, dansând cu cine nu trebuie la o petrecere pe Wish You Were Here. Cu toții ne împărțisem în cel mai nepotrivit mod cu putință, cu toții cântam în gând Marelui Absent, adică acelei persoane care a promis că vine și care din motive cu totul irelevante nu a mai venit. Lui, celui pe care îl cunoșteam de câțiva ani și alături de care aveam melodramatica impresie că am fi fost two lost souls swimming în a fishbowl year after year îi transmiteam prin puterea gândului Wish you were here, dezgustați de cel de care ne lipeam fizic trupurile în momentul ăla.

Undeva într-un tren, cântand la chitara Julia dream, dreamboat queen, queen of all my dreams în timp ce toată lumea se întreba de unde naiba am scos-o, spunându-le cu mândrie că e Pink Floyd chiar dacă nu seamănă. Nimeni nu ascultase de fapt toate albumele, nimeni nu știa să pigulească o melodie obscură de pe unul din albumele mai puțin cunoscute și relevante. Nimeni nu știa pe de rost toate melodiile, căci niciuna nu semăna cu cealaltă iar Pink Floyd ori te hipnotizează pe veci ori nu îți spune, iremediabil și ireversibil nimic.

Childhood‘s end, your fantasies merge with harsh realities cânta iar David Gilmour într-o vacanță de iarnă la Constanța, când nimic nu mai avea niciun sens.

Când l-am auzit iar pe Gilmour pe Louder than words mi-au dat instantaneu lacrimile. Este ceva intim, dincolo de cuvinte, să vorbești despre emoții de genul ăsta. Este un bumerang din trecut, care te lovește cu o viteză cel puțin dublă față de cea cu care a fost aruncat. Te arunci pe pat, închizi ochii și simți, din nou, ceva. O legătură cu un trecut ultra-subiectivizat, deformat și metaforizat.

Nostalgia apare ca suferință provocată de ignoranță. Ești departe și nu știu ce se întâmplă cu tine, spune Kundera în una dintre cele mai bune cărți ale timpului nostru. Jung o spune chiar înaintea lui, în problema libidoului care scade cu cât contactul cu lumea mitică în care, culmea, ne petrecem primii ani din viață se pierde. Pierdem ceva și în timp și în spațiu, ne depărtăm, ne pierdem și chiar dacă suntem aproape, nu ne mai putem aduna.

E greu să vorbești despre criza aceasta a pierderii și a mesajului care se pierde, pe care au tot încercat floyzii să o exprime. Ar trebui să se scrie cărți despre capacitatea muzicii lor de a transmite faptul că nu mai putem transmite nimic, că orice mijloc de comunicare este bruiat, parazitat, defect. S-au spus atâtea infinite tâmpenii despre natura lor progresivă, despre avangardă… Avangarda este o reacție, un măcel conștient și un marș triumfător pe cadrave (delicioase, dacă vreți). Floyzii au fost deasupra acestui circuit. Și nimic nu e mai reconfortant,mai trist și mai frumos decât să știi că până și ei știu asta.

Le-aș spune tuturor celor care îndrăznesc să aducă în discuție faptul că nu există versuri pe The Endless River, ca Pink Floyd ar fi putut exista fără ca nici măcar un singur cuvânt să fi fost fizic articulat alternativ de Gilmour sau de Waters pe vreo banda magnetică. Faptul că au ales muzica ca vehicul de transmisie e irelevant. Ar fi putut la fel de bine să inventeze o noua tehnică în artele plastice, poate un nou sistem binar, ternar, un alt limbaj de programare, un alt fel de alfabet cu alte caractere, un alt mod de a articula sunetele, un fel de a transmite informația prin impulsuri nervoase. Ar fi arătat la fel de inachevé, la fel de neregulat.

Să nu mai fim deci ignoranți, să ne trântim pe pat și să ne hrănim libidoul cu ultimul album Pink Floyd.

Words are very unnecessay and they can only do harm, vorba unui alt semizeu…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s