Ritual

Acum fix 10 ani eram campioană la inventat jocuri. Eu, A. și M., inventasem vasăzică jocul suprem, un fel de oracol al viitorului incert care urma să ne lumineze cu privire la întrebările cu adevărat importante (de exemplu cine o să se căsătorească prima, cine o să facă prima un copil, cine o să sufere prima data viitoare ș.a.m.d.).
Ne întâlneam, deci, la bere, și, pe o masă de lemn învârteam un Nokia 6230 de-l găseau toți sfinții hazardului. Pus cu fața în jos și cu țumburușul clapetei la vedere, în învârteam și-l omoram încercând să aflăm, vazăzică, ce ne rezervă viitorul. Jocul se joacă pe rând. Fiecare fată trebuia obligat-forțat să rostească sentința (Ex: Cine o să dea prima pe stradă peste X) și să învârtă nenorocirea. Dacă telefonul se oprea cu țumburușul în dreptul cuiva, ea era marea câștigătoare. Dacă se oprea ‘între’, evident că ‘nu se punea’ și trebuia repetată rotirea. Așa aflam, iată, cine se mărită prima, cine face prima copii, cine se întoarce la o iubire din trecut (a dracului sentință), cine va fi lovită de o dragoste fulgerătoare, cine câștigă prima cei mai mulți bani, cine se vede prima cu X (une X poate fi înlocuit cu numele unui tip pe care toată lumea de la masă îl știe), șamd.
Acest non-sens ne ține de foarte mult timp. De fix 10 ani, jucăm în continuare jocul cu telefonul de câte ori ne strângem doar noi 3, întrebările fiind din ce în ce mai serioase, dar păstrând acea doză de ludic pe care doar o anumită inocență ți-o poate oferi. Este aproape un ritual. Ne adunăm, clănțănim despre tot și toate, ne descărcăm și apoi pe final trebuie să facem jocul. Culmea sau nu, multe din previziuni s-au îndeplinit de-a lungul timpului. Poate e doar o prostie, poate e ceva cu adevărat magic.
Toate astea pentru a vă spune că mi-e dor de un telefon rotindu-se nebun pe o masă între niște beri.
Și mai aveam un joc. Când nu ne făceam glume de-a dreptul nesimțite (la care regula e că nimeni nu trebuie să se supere, iar provocarea e să-l faci pe celălalt să plână din toți rărunchii) ne trimitem melodii cu subtitul ‘Ce îi cânt eu lui’. Este, așadar, o formă modernă dar intimă de dedicație. De ex ți-a plăcut de un tip pe stradă. Ce îi cant eu tipului e probabil asta: https://www.youtube.com/watch?v=taAWfYmaNfE . Variantele de exitindere ale jocului sunt infinite. Vă puteți gândi la ce v-ar cânta el vouă, la ce v-ar cânta el vouă dacă plouă, ce i-ar cânta gagică-sa drespre mine, la ce I-ar cânta părnții voștri dacă ar ști, la ce I-ar cânta câinele sau pisica voastră după o noapte întragă, ce I-ar cânta Y lui X în contextul Z. Variante infinite și amuzament garantat.
Azi mă gândeam la ce le-aș cânta eu lor.
Iaca, cu dedicație:

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s