Mutatul și visul

Mă mut. Pentru a douăsprezecea oară în ultimii 8 ani. Asta înseamnă cam cel puțin o dată pe an. De la 18 ani, de când am plecat de la ai mei, mă mut încontinuu. Cămine, cămăruțe mici, claustrofobe cu paturi înghesuite, împrăștiate prin tot Bucureștiul. Chirii dubioase în anul 1, împărțite cu personaje care mai de care mai pitorești, cartiere schimbate, garsoniere, apartamente cu legături la metrou pentru serviciu, pentru facultate. Mutări în alte țări, mutări cu oameni în care crezi, mutări singură-cuc cu promisiuni că totul va fi bine chiar dacă nimic nu e cum trebuie.
Uitându-mă înapoi, în toți anii ăștia, n-am făcut mare lucru. N-am mobilă, nu am o casă, nu am familie, nu am copii, nu am nici măcar un credit cu cineva, n-am permis, n-am mașină, n-am nici măcar o pisică. Am câteva haine pe care le plimb de colo-colo, niște nimicuri neimportante, niște vise, poate, niște cărți la ai mei la Constanța. Sunt atât de liberă și de dezrădăcinată încât până și propria-mi existență poate fi pusă sub semnul întrebării. Sunt ce sunt, am un corp pe care-l duc cu mine și niște valize.
Acum mă mut iar, și știu, știu bine de tot că n-o să se oprească totul aici. Cu siguranță n-o să fie asta ultima dată. O să mă mai mut din nou, o să mai sufăr, mai un apartament cu mucegai, mai o altă țară.
Mi-aș dori infinit de mult, să-mi pun într-o zi bagajele undeva și să știu clar că de-aici nu mai plec în următorii X ani. Sufăr și eu după monotonia acelorași patru pereți mai mulți ani consecutiv. Aceeași mobilă, același pat în care să dorm cel puțin vreo 3. Asta înseamnă cam o mie de zile. O mie de nopți în același pat. Tânjesc, carevasăzică, după puțin calm în spațiul pe care-l ocup. Nu după o stabilitate emoțională, cât după una spațială. După același décor. Cred că e liniștitor și pentru psyche.
Până atunci… mă mut iar.

On a twisted note… azi-noapte am visat că eram la închisoare. Eu și un grup de oameni, unii cunoscuți, alții necunoscuți. O închisoare imensa amenajată cumva într-un castel. Era noapte, beznă, și găsisem o spărtură în podea prin care se putea coborî direct în stradă, și, iată, evada (eram undeva la un etaj superior). Spărtura era mică, puteai să te strecori doar dacă erai supțirel și avea într-un loc un țumburuș de care să poți agăța o o chingă a unei eventuale corzi pe care să te cobori. Găsisem, ce surpriză, coarda aruncată undeva prin cameră și trebuia să dezbatem cine avea să coboare primul. Toată lumea se ferea, înălțimea era foarte mare totuși și nu eram artiști de circ și nici foarte atleți. În final m-am oferit eu, știind că nu există opțiuni practic, că între a muri în închisoare mai bine mor strivită de asfalt încercând să ies. Îmi era frică și l-am chemat pe acel bărbat, singurul de care mă lega ceva afectiv destul de puternic dar nu pasional, ci vechi, ca să-l rog să țină o mână pe chingă și alta pe coardă, ca daca cumva mecanismul se dezbină din varii motive, să existe o șansă ca cineva să mă salveze.
Deși salvarea ar fi fost, cu siguranță, puțin probabilă. Cel puțin după legile fizicii… Apoi m-am trezit înainte de final.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s