Carne

Merg aiurea, de la serviciu spre metrou. E cald și simt că mă dezintegrez. Peste tot oameni, în toate direcțiile, mergând bezmetici. O iau frumușel înspre guvern, ocolesc liftul și mă opresc pe partea dinspre Calea Victoriei, această cale a eșecului nostru, al tuturor. Îmi aprind o țigară și mă uit la valurile de oameni înotând prin valurile de căldură. Mulți. Și toți cu câte o treabă, cu câte un rahat de rezolvat, cu câte o existență mică și neinteresantă de satisfăcut. Mă sprijin de balustradă, când văd că trec doi tipi, genul acela de tâmpi fericiți care nu se sfiesc să fie neghiobi în public. Ei sunt acolo, bufonii șoselelor, șmecherașii de cea mai joasă spiță (nu, nu sunt ăia dezgustători cu ceafa lată și cu lănțug în merțan, sunt pietoni nefericiți ducând cu sine drama neajunsului. N-au și ei bani. N-au merțănel. Poate n-au nici carnet. Da’ au feză cu gel și tupeu.), gata oricând să agaseze, ca niște muște care îți invadează în unele zile complet aleator proximitatea

  • Ai un foc, păpușe?

Bineînțeles, duma cu focul. Ce poți să ceri de la un om, random, pe stradă? Eu nu cred că am cerut nimic niciodată. În general merg cu niște ochelari de cal imaginari care să-mi blocheze atenția. Mă uit la ei și mă înduioșează prostia lor. Sigur drăguțule, îți dau o brichetă și-ți mai dau tot ce vrei tu. Go on, take everything. Cere și ți se va da. Poți să-mi ceri orice, n-o să-ți zic nu. Doar că mă lovește melodrama. Sunt, până la urmă o poetă sau nu sunt? Și dacă poezia e o manifestare radicală, eu de ce-aș fi altfel?

  • Am unul mare fix aici, și arăt către piept.
  • Ba io cred că ai două.

Ceea ce mi-a adus brusc aminte că, dincolo de natură, de copaci, de zile și de anotimpuri, de stări de agregare și mai ales de dezagregare, dincolo de rateuri, reușite, joburi și căi ale victoriei și guri stupide de metrou care te-nghit când nici nu simți, suntem carne.

Ce, ai vrea să fii ceva mai mult? Ia-ți gândul. Ești carne. Mergi pe stradă liniștită în fustă scurtă? Caaaaaaarneeeeeeeeee. Cine a inventat fusta a proslăvit erecția. Ești carne pe două picioare în două peticele minuscule de material. Ei, ai vrea tu să te salvezi prin artă sau iubire sau alte bălării? Dar cum dracu’ facem, că ești carne… Cum, vrei să fii psyche, vrei să fii o conștiință înaltă, vrei, vai de capul nostru, să fii anima? – ce ironic ne-a făcut-o istoria limbii când s-a oprit la cuvântul asta – Dar ești caaaaarne măh. Revino-ți. Dă-ți două palme și atinge-te. Ce naiba credeai că ești? Pe cine naiba intereseaza de fapt? Ne doare de ce se vede și prima care ți se vede e carnea. Aia e. Suntem niște hălci. Niște hălci înfulecând alte hălci. Carne băgând în ea, la intervale regulate, altă care. Suntem, fir-ar să fie, carne în carne. E un canibalism teribil în toate gesturile noastre, în toate privirile, în toate abordările. Suntem carne într-o perpetuă căutare de carne. Care dragoste, ce-i cu câcaturile astea? Who needs this shit, carne să fie. Carne și iar carne. Și creierul e carne, și inima e carne, și mâinile și buzele.

Și ochii ăia mișto sunt tot carne. Carne și cam atât.

Ar trebui să integrăm plesnitul în activitățile zilnice de îngrijire. Te scoli, te speli pe dinți, te machiezi și bagi o palmă peste obraz. Să nu uiți ce ești, carne. Care Kundera și Kant? Cine-s ăștia? Și ăștia au fost tot carne. Coltrane? Ohohoooo, carne fetiță… Alain Delon? Despre ce dracului vorbim aici? Cum despre ce? Despre carne.

Dincolo de carne nu e nimic. Nimic care să conteze cu adevărat. Nimic. Vid.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s