Plâng destul de des. De la o vreme chiar mai des ca de obicei. Unele lucruri (mai toate) mă copleşesc . Mi s-a spus odată că oricum sunt o capitalistă fără scrupule, care suferă de un soi de individualism cronic. Că sunt insensibilă la dramele aproapelui, care sunt parte din responsabilitatea uriaşă pe care o duc pe umeri. Mă scuzaţi, nu. Capitalismul nu e chiar visul meu. Să muncesc ca un robot 8 ore pe zi chiar nu era pe agenda mea acum 10 ani. Chiar nu mi se pare că sclavagismul în multinaţionale a fost vreodată pe agenda cuiva. Că am visat în secret la dezumanizarea asta. Că ne-am dorit-o. Nimeni n-a vrut să se facă CEO SEO kkt bălţat în anii 90, fix după Revoluţie. Răspundeam frumos şi de-a dreptul înduioşător : vreau să mă fac doctor, avocat, poliţist. Un pieten de vârstă apropiată voia să devină astronaut. Avea, în camera lui, pe lângă harta României şi acvariul cu peşti, postere cu Cosmosul. Afişe cu planetele, lipite cu aracet pe şifonierul masiv, minimalist, care ocupa jumătate de cameră. Eu am vrut să mă fac avocat, apoi profesor. Când merg acasă şi mă întâlnesc cu nenea X pe scară, tatăl prietenului , ni se taie genunchii. Mă întreabă mereu ce mai fac, unde e avocata… Iată, totul e in stand-by. Viaţa m-a halit. Dar el nu poate să uite ce frumos răspundeam la Ce vrei tu să te faci când o să fii mare. Aveam un plan, l-am făcut praf. Asta e doar o parte din dramă.

Ieri noapte m-a ciupit un ţânţar. Brusc mi-am amintit că mai există ţânţari, stele, un cer pe care-l ignor zilnic, iarbă, copaci, ceva un pic mai autentic decât birourile plate în clădirile aseptizate. Este şi asta o dramă. Una a ignoranţei. Nu aşa visam lucrurile.
Toate astea ca să ajung de fapt la miez : că nu există intensitate în suferinţă, oameni mai chinuiţi ca altii şi oameni mai norocoşi. E un chin totul, dincolo de regimul politic şi de clasă. Mă scuzaţi că nu mă simt responsabilă pentru dramele înntregii omeniri. Imi ajung ale mele. Frustrările, eşecurile, lipsa timpului, faptul că n-am bifat încă anumite lucruri. Mi-e foarte greu cu mine. Şi-apoi dacă Sartre chiar avea dreptate, şi omul chiar este un proiect (de ce ? al cui ? din dorinţa cui ?) iar prin acţiunile noastre individuale ne facem responsabili de acţiunile tutuor… atunci şi alţii sunt responsabili pentru mine. Si they have failed. Loupé. Echec et mat.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s