Chiria

Mă scol dimineața, mă uit în oglindă și, de cele mai multe ori, mă cutremur. E ca în Caragiale, cu mersul pe sârmă. E un fel de dat cu zarul. Sper că va fi o zi normală. Sper că n-o să fie prea mult stres la muncă. Sper că C. e bine și mănâncă. Sper că n-o să merg iar în șir indian, lovindu-mă la propriu de oameni spre metrou. Sper că n-o să am iar un atac de panică în timp ce o să intru într-un open-space colcăind de oameni care vorbesc la telefoane sau între ei. Sper că dacă iau taxiul n-o să mă blochez pe Mihai Bravu înspre Dristor, înconjurată iar de oameni în mașini. Sper că nu va fi coadă la Mega în timp ce mă duc să-mi iau lapte și sper că n-o să mi se întoarcă stomacul pe dos în timp ce voi vedea rafturile ticsite cu mâncare, așteptând gurile noastre hămesite s-o înșface. Sper că într-o zi, toți oamenii vor dispărea. Și că va fi liniște.

Citesc prin presa online că Radu Aldulescu doar ce-a rămas pe drumuri. Da, dar nu plătea chirie, chițăie robo-zombii. Vă vorbesc vouă, plătitorilor de chirii. Sunteți fericiți că plătiți o chirie? Vi se pare o realizare să îi dai altcuiva mai mult de jumătate din salariul pe care-l câștigi ca să ai unde să dormi câteva ore pe noapte? Vi se pare ok să faceți compromisuri, trăgâd de un job de rahat doar ca să vă plătiți chiria? Trăiți pentru plata chiriei, lună de lună. Nu vă e un pic scârbă? Nu vi se scoală părul pe voi știind că energia și stresul și timpul vostru au ca scop ultim acest obiectiv ridicol, care e plata chiriei? Mai faceți și altceva în afară de chirie? Mai trăiți? Ah nu… sunteți niște roboței de multinațională care își plătesc chiria.

Între timp, scriitorul Radu Aldulescu nu a plătit chiria. A stat și a scris. Mi-l imaginez, în mijlocul străzii, departe de comoditatea tavanului pentru care sclavagim zilnic. Liber. Trist nu este faptul că Radu Aldulescu nu mai are unde să locuiască. Trist este că Radu Aldulescu nu prea mai are pentru cine să scrie. Nici el, nici toți ceilalți Aldulești care mai au incredibilul curaj să creadă în literatură. Și în libertate. Și în altceva. În ceva mai mult, în felul în care poți să nu îți plătești nenorocita de chirie. L-ați citit pe Radu Aldulescu? Ah da, nu… nu l-ați citit. Nici pe el, nici pe ceilalți care nu plătesc chirii. Nici măcar eu nu l-am citit… sunt prea ocupată. Să-mi plătesc chiria, ce dracu’…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s