Un film prost

A fost o zi lungă, în care mi-am dat seama că nu mă mai pot relaxa și că mă simt vinovată pentru fiecare secundă în care îmi permit să nu fac nimic. Parcă mă aleargă cineva din spate. S-a dat startul și nu îmi mai permit să mai pierd nici măcar o secundă. Trebuie să turez motoarele la maxim. Și să nu pierd timpul. Așa ca astăzi. Uitându-mă la Youth. Al lui Sorrentino. Un film fără miză.

Mă așteptam, după trailer (urăsc trailerele, le urăsc din tot sufletul) să fie ceva profund. O dramă. O dramă adevărată. Aceea a existenței. A bătrâneții hidoase de care fugim cu toții. O deșirare a individului în fața propriei neputințe de a împiedica sfârșitul. O dramă a corpului deformat și a sufletului obosit. O dramă a ratării. În mod absolut, suntem, cu toții, niște ratați. Cel mai mare poet, cel mai mare scriitor, cel mai mare umanist (să facem abstracție de faptul că în vidul de azi umanismul e primul înghițit, se pare că nu mulți îi simt lipsa) va avea întodeauna în minte imaginea limpede a proprei ratări.

Mă așteptam, deci, la ceva de o frumusețe și de o tristețe sfâșietoare. Ca acea melodie a lui David Lang din (iată, IAR) trailer, care m-a tetanizat de la primele note.

Ei bine, nu. Nu avem nimic. Nu există o poveste anume. Ceva se-ntâmplă într-un sanatoriu din Elveția (cred că aș înnebuni în Elveția, mi se pare cadrul perfect pentru toate nevrozele, un mediu neutru și aseptizat gata să te scoată din minți, de unde iată, mult potențial), tineri și bătrâni merg la masaj, stau la masă și au cele mai inautentice conversații posibile. Despre viață, despre tinerețe, dar despre nimic. Despre planuri de viitor, dar nimic de fapt. Xulică a părăsit-o pe Z în timp ce se îmbarcau într-o croaziera în Polinezia. Un regizor de vârsta a treia se aruncă de la balcon rostind fals maxima feelings are all we have. Un actor, regizor wannabe de pe undeva din USA citește Novalis. Vai, cum, tu citești Novalis? Până și Novalis este o amintire. Cine dracu mai citește Novalis, chiar așa.

Patetic, prost dar cu pretenții, mizând pe gloria filmului de dinainte, Youth este o pierdere de vreme. Una pe care teoretic nu mi-aș fi permis-o. Nici măcar frumusețea cadrelor și frumusețea ultimelor cinci minute, în care personajul principal își vizitează soția la spital (de altfel singura secvență decentă și autentică, care nu pare ca nuca-n perete) nu salvează acest nimic.

Mă mai gândesc, cu groază, că de foarte mult timp nu am mai văzut un film care să mă cutremure. Un film cu adevărat greu. De la care să mă scol contrariată. Să mă facă să nu mai fiu sigură de nimic. Nu mai știu de când nu mi s-a mai întâmplat. Nimic nu se mai întâmplă. Nici în artă, nici în lume, nici în viață. Trăim în afara timpului. În afara noastră de altfel. Nimic nu ne mai spune, din păcate, nimic.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s