Cum să-nnebunești în București

Urăsc Bucureștiul. Îl urăsc cumplit. Aglomerația. Valurile de oameni care nu se mai termină. După cum bine observa cineva acum câțiva ani, probabil că suntem singura țară (sau în orice caz una dintre singurele) în care o aglomerație urbană de factura Bucureștiului nu are un contrapunct. Nu avem un echivalent, ceva care să contrabalanseze… un oraș care să echilibreze balanța. Nu avem și nu ne intereseaza. Nu ne doare să dezvoltăm provincia, mai bine să ne îngrămădim cu toții aici. Propun chiar să ne mutăm cu toții în capitală. Sunt sigură că ne încape Bucureștiul. Și-așa stăm la coadă la metrou, la tramvai, la mersul efectiv pe totuar în drum spre bloc. Mergem adunați, în șir indian la orele de vârf. Mașină la 5 ca să ieși de la muncă? Doar dacă vrei să înnebunești de tot. Și să nu mai ajungi niciodată acasă. Poate doar a doua zi, după ce ai consumat tot ce era de consumat. Începând cu proprii tăi nervi.

Nici arhitectura nu e mai prejos. Șiruri și șiruri de blocui comuniste. Cartiere infinite cu străduțe întortochiate, umplute de betoane. Oameni înghesuiți pe verticală, tineri și bătrâni, proprietari și chiriași, pesionari și studenți și familii cu copii. Și pereți subțiri. Prin care se aude tot. Știu totul despre vecinul meu. Știu când se ceartă cu soția, știu când își ceartă copiii și când e fericit, știu inclusiv un lucru care mă scoate din minți, și anume că la ora șase și jumătate dimineața el iese pe ușă. Și zornăie cheile. Și se aude ecoul, și clănțăne clanța direct pe creierul meu amorțit de somn. Și mi-l hârșâie. Cling-cling-cling. Scoală-te. Crezi că ești singură în garsoniera ta pe care dai mai mult de jumătate din salariu? Ești singură, dar ești la comun! Ia d-aici chei zbârnâind în clanță. Toculețe, ecou, agitație. Vrei să dormi? Ei bine nu o s-o faci. Nici acum nici pururea.

Administratora mă îngrozește. Mă îngrozește când intră peste mine în casă. E, pe semne, înnebunită de faptul că nu sunt mereu acasă când trebuie date apometrele. Ce mai sfidare! Să nu îmi dau consumul. Locuiesc la comun dar consumul e individual. Și trebuie dar o dată pe 1 și o dată pe 9. O dată apa caldă și altă dată aia rece. Și întreținerea pe 20. Și poate organizăm și ziua în care tre’ să declarăm câte pătrățele de faianță avem în baie. Și câte de gresie. Neapărat zile diferite. Și să vină tot administratora. Să le numere o dată pe lună. În timp ce se uită la ce avem în balcon. Cu ochiul ăla din ceafă, evident. Și numărul de lambriuri? Și de bucăți de parchet? Și de pași pe care-i facem în cutiuțele în care stăm? Cum? Ăia sunt gratis? Sunteți siguri?

Oricum, asta nu e nimic. Doar adevărații nefericiți din Dristor știu ce înseamnă să traversezi înspre metrou. Cum trebuie să te aliniezi ca la cursa de 100 de metri. Și când s-a făcut verde să începi să alergi ca nebunul. Doar ca să te trezești că la jumătatea intersecției s-a făcut deja roșu și se năpustesc hămesiții care ies de pe Râmnicu Vâlcea. Și probabil că o să te calce, sau o să te claxoneze. Sau o să te duci tu cu un par la Primărie… sau la cine naiba e responsabil.

Să-ți pierzi mințile și nimic mai mult…

Anunțuri

Un gând despre &8222;Cum să-nnebunești în București&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s