Carbitul și carbidul

 

Treaba era simplă. O cutie de ness Amigo cu o gaură pe lateral. Și o bucată sfărâmicioasă de carbid sau de carbit, cum spuneau băieții. Și un chibrit. Și sărea toată scara în aer.

Asta dacă nu cumva venea vreun tată din cursă, și ne plimba cu TIR-ul. Sau ne aducea pepeni și ni-i tăia pe băncuță în fața blocului.

În orice caz, lumea nu prea era supărată. Nu prea aveai de ce să fii depresiv. Oamenii încă munceau prin fabrici în zorii tranziției, apartamentele erau deja achitate, mingiile bubuiau pe asfalt, ca și bombele cu carbid, sau carbit, cum se spunea pe la noi.

Școala era la câțiva pași, vacanțele erau lungi și nu prea pleca lumea la țară. Țara noastră era tot în jurul blocului, cam așa treceau zilele, anotimpurile, anii, ehe… Nu aveam biciclete sau alte nebunii, primele calculatoare le-am avut târziu, prin generală. Până atunci aveam Terminatoare și Super Mario și nici o posibilitate de a trișa. Mai era si Cartoon Network-ul, frica de a coborî la boxă, pisicile vagaboante și cățelele cu pui, resturi de var și de cărămizi de la casele care se construiau în apropiere. Struguri mari la bolțile de lângă, ura dintre cei de la case și cei de la bloc.

Cazematele. Obligatea la poartă. Victoria. Frunza.

Casetofoanele cu led-uri și chefurile de prin vecini, primele combine și casetele care apăruseră la tarabe.

Iarna erau săniile și poleiul. Pregătirile de Crăciun, globulețele pictate manual, cu îngerași rotofei, bradul mereu stufos, mirosul dezgustător de sarmale dar și o mare, mare bucurie. Era vacanța de iarnă, erau nopțile geroase și fulgii de zăpadă care ne acopereau, ne acopereau, ne acopereau.

Și asta nu era nimic. Erau taberele. Cu excursii și băi și discoteci cu becuri îmbrăcate în hârtie creponată și cu scaune de plastic albe. Și erau dedicațiile la microfon pe care băieții le plăteau cu o sută de lei cu Mihai Viteazul. Și invitațiile la dans. Și iubirile. Și sfârșiturile. Și răcoarea verii, și mirosul de iarbă proaspătă de undeva din creierul munților. Și cerul plin de stele, senin, care se vedea în fiecare noapte. Infinitul din care făceam parte resemnați, fericiți.

Acum, toate s-au dus, evident, dracului.  Dar totuși am supraviețuit. Fără Facebook și Instagram, fără aplicații, fără Android, fără nimic. Cu o cartelă de telefon în buzunar și o borsetă cu câțiva bani. Și o valiză cu haine. Am reușit. Cam asta a fost…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s