Frâna

Viața e în general de câcat, de la o vârstă în sus. Independența înseamnă munți de rahat revărsându-se peste tine. Și nu, nu e doar din cauza unui job idiot. Pentru ca unii dintre noi știm că rahatul nu se oprește în momentul în care te-ai întos acasă și te-ai pus pe canapea. El se continuă la infinit cu vase de spălat în bucătărie, cu rufe de întins, cu mașini de spălat de pus în funcțiune, cu un braț de haine de călcat. Cu o omletă care nu vrea în veci să se dea prăjită și răsturnată pe farfurie. Când îți e foame, ești obosit, trist și nervos, fix atunci nu ai nimic în frigider. Fix atunci se ia lumina. Sau nu merge interfonul. Sau nu mai e semnal la cablu.

Dar inevitabil trebuie să te lupți. Cu proprietarul, cu tigăile, cu serviciul tehnic de la RDS. Și trebuie să o faci calm, cu zâmbetul pe buze, urmărind protocolul bunului simț deși tot ce îți dorești e ideea unei morți nedureroase.

Unii dintre noi știm ce-nseamnă protocolul. Să vorbești cu oamenii, cu străinii. Interacționezi mereu cu ei. Când te angajezi, când îți cauți un job nou, când te duci la bancă să vorbești cu un consilier, când îți cauți o chirie, când te duci să te înscrii la facultate, când dai licența și dizertația în fața comisiei, când trebuie să soliciți un serviciu, o informație și inclusiv un par în cap. Îl ceri politicos, pentru că te respecți în primul rând pe tine.

Alții pe de altă parte, pauză. Sunt ăia care iau pe toată lumea la pertu. Normal, doar ne-am jucat cu toții cu puța în același nisip, împreună.

Mai există și explicația expirată că, feriți fiind de orice brumă de responsabilitate, cocoloșiți nepermis de mult de părinți, se trezesc în lumea adulților fără o pregătire prealabilă. Sunt ăia care nu și-au dat dizertația și licența, nu au alergat după chirii și bilete de trenuri și cazări în cămine. N-au schimbat orașe, nu au dat de dracu și nu au fost niciodată obligați să facă lucruri incomode. De fapt, nu au depășit perimetrul propriei camere în apartamentul părinților.

Dar pentru că explicația asta este pur și simplu rușinoasă, mă întorc la cea cu puța. A fost o vreme în care la groapa cu nisip eram cu toții și ne strigam cu toții pe nume, bătându-ne cu lopățelele de plastic și aruncându-ne cu nisip în ochi. Între timp, unii au crescut. Alții nu chiar. E vorba de ăia care în momentul în care ai un job de câcat și o zi oribilă te sună și îți spun evenual și ho, frână în momentul în care încerci să le rezolvi o problemă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s