Salam cu soia

Iată, a mai trecut un an, și odată cu el și o scurtă rememorare a momentului 0 al acestui popor, numit Revoluție. Prilej de nostalgie, de reflecție, de văzut, de revăzut, de a fost sau n-a fost, de trăncănit, de măcănit și de arătat cu degetul.

Aștept cu nerăbare anii în care momentul ’89 se va desacraliza. Mometul ăla în care va fi o ceremonie ca oricare alta. Ceva decent și pur protocolar. Timpul va trece, generațiile vor dispărea pur biologic și va veni o zi, ziua aia în care niciun român în viață nu va mai fi prins Revoluția din ’89. Mă gândesc cu emoție la ziua aia, pentru că va fi ziua în care, oficial, istoria va fi deveni istorie. Va fi doar în manuale și în ziarele de la muzeu și absolut nimeni nu va mai avea nicio amintire de la Revoluție.

Pentru că astăzi e mult prea ușor să fii superior mulțumită hazardului care a făcut ca tu să fi avut vreo 20 de ani în 89. Hazard pentru care meritul tău personal este inexistent. Poveștile, sentimentul de martir stând în frig la coadă la butelii sau la carne, mâncarea pe cartelă și hainele ponosite, portretul autentic al unei generații care, iată, și-a depășit condiția doar ca să facă loc superficialilor corporatiști, eternilor adolescenți infantilizați și neangajați (neangajarea ca laitmotiv al generației mele, lucru care scoate din minți pe oricine se învârte periculos în jurul vârstei de 50 de ani), iată o dramă personală, socială, ba chair – îndrăznesc să spun – socialistă! E un fel de ură de clasă care trece din sincronie în diacronie. Să acuzi voalat generația mea că nu a mâncat salam cu soia e o aberație. Ți-ai fi dorit să mâncăm cu toții salam cu soia la infinit? Să organizăm, poate, simulari regulate ale vieții în comunism, ale statului la cozi și ale cravatei de pionier doar ca să avem vag dreptul la existență? Să suferim, iată, și noi, măcar pe jumătate, măcar puțin, măcar un vârf – dar să suferim!

Alfel, avem, iată, o imagine de organism unicelular amorf, demn numai de dispreț.  Ce-i drept, cu ce ne putem lăuda? Trăim într-o post-istorie comodă, ca într-un uter cald și umed de unde nu sunt planuri de ieșire. Ne pierdem timpul cu jocuri video și servicii în multinațională, chirii și mobilă de la Ikea, filme în mall și excursii regizate în capitale europene cu un maxim de obiective turistice de bifat pe lista noastră. Este cumplit. Iată, am văzut și asta, am văzut ruinele unui timp care nu îmi e cunoscut, m-am pozat ostentativ în locuri în care nu locuiesc și care nu îmi aparțin, am simulat prezența mea într-un spațiu și un timp total străine mie. E o simulare totală timpul în care trăim, aproape virtuală dacă nu ar exista gurile și degetele acuzatoare, care au mâncat salam cu soia, pregătite oricând să îți amintească că nu am fost niciodată loviți de istorie. Din letargia noastră vă privim cum aproape ne invitați să născocim ceva, orice, numai să fie abominabil și definitoriu pentru epoca asta. Să nu mai fie liniște. Orice, dar să fie cu patos, cu suferință, cu clash de idei și de orientări politice și sociale. De parcă lipsa în sine a evenimentelor și a curentelor de orice fel nu ar fi abominabilă. De parcă lipsa direcției nu e, în sine, exasperantă.

Și totuși, tot suntem deasupra. Pe lângă faptul că, fir-ar să fie, nu am mâncat salam cu soia, mai avem un avantaj: suntem tineri. Suntem tineri în nimicul nostru. Mai tineri decât voi!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s