Doom and gloom

Voiam să scriu acum câteva zile un De ce nu este Kyra Kyralina un film de rahat. N-am mai scris, în schimb am recitit nuvela în română într-o după-amiază. Cred că o mai citisem cândva prin facultate, nici nu mai contează. După care m-a lovit dilema: cât trebuie să revendicăm noi din opera asta. Textul original e scris în franceză și publicat în Franța iar conținutul are mai mult un aer universal decât neaoș. Desigur, o bună parte din evenimente se petrece în Brăila și autorul parc-ar fi și parcă n-ar fi integrat în peisajul autohton al istoriei literaturii române. N-am acum cărțile de referință, ba chiar mă tem că nu știu câtă legitimitate mai au ele în 2017. Cred sincer că până și peste Harold Bloom s-au îngălbenit foile.

După care m-a lovit o altă dilema: în calitate de ce emit eu judecățile astea? Sunt ani de când n-am mai avut niciun contact cu lumea academică sau literară. Mi-am dat o licență aici după niște ani de studenție siniștri, mi-am dat o dizertație dubioasă într-o țară care tăiște orbește pe ruinele propriului cadavru. Cu hâțoagele astea ridicole m-am întors ca să constat că nu pot să fac ceea ce mi-ar fi plăcut. Viața m-a înghițit rapid. Mi-ar fi plăcut să fiu profesor, sa citesc, să scriu, să deschid mințile unor copii care în scurt timp îmi vor lua locul.

Da și ce mare lucru? Dă-ți examenul de titularizare și înscrie-te la doctorat, vor spune oamenii cu pălăriile pregătite pentru extracția iepurilor norocoși. Nimic nu e imposibil.

Imposibil este, fraților, să trăiești cu un salariu de 1500 de roni pe lună când ai de plătit o chirie.

Ei cum așa, dă meditații, mută-te cu ai tăi… Ce, nu ți-au lăsat părinții apartamentul? De ce te caci pe tine cu chiria? Sunt soluții.

Toate imorale. N-am dat meditații în viața mea. N-am să dau meditații în viața mea. Mi se pare strigător la cer să faci bani de pe urma unor examene tembele și a unui sistem de învățământ care nu e în stare să asigure un minimum de instruire. Atâta timp cât este de stat, meditațiile particulare nu ar trebui să existe. La fel de strigător e să fii nevoit să faci asta, pentru că salariul de profesor e atât de mizer încât nu îți asigură nici măcar un minimum minimorum: casă și masă. Cine nu vede lucrurile astea simple se înșală și susține, prin acțiunile lui, un fals în care toată lumea, de la vlădică la opincă e complice.

Stat cu părinții? Serios? Dar părinții ăștia la vârsta mea stăteau cu părinții lor? Ah nu? Ca erau alte vremuri și le dădea statul și inflația și Istoria și Marele Anonim și Universul în toată măreția lui? Nu e cam lame ce fac eu aici? Adică ce-nseamnă să te revolți pe facilitățile unui timp din care n-ai făcut parte? Nu e scrânteală? Dar atunci cum să fac să trăiesc din 1500 de lei pe lună fără compromisuri handicapate, ca simplu angajat, ceea ce în definitiv sunt și acum?

Ho, stop. Dar doctoratul?

Am 28 de ani și time is money. Nu îmi permit să îmi iau o lună de concediu, pentru că am o chirie lunară pe care dacă nu o plătesc, pot eventual să dorm sub un pod sau în Gara.

Dar ce, ești sigură, nu poți să stai cu părinții în caz de urgență?

Vine o vreme în care cazurile urgente sunt penibile și în care a sta cu părinții devine cel puțin jenant dacă nu total deplasat. Există o mândrie a fiecăruia, mândria de a fi independent care se transformă cu timpul în ordinea firească a lucrurilor. Nu am stat de pomană, am avut grijă, in mod defectuos dar lucid de viitorul meu. În ce realitate logică și asumată te poți întoarce în casa părintească???

Da, dar un doctorat înseamnă o bursă…

Cum să nu, și bursa are un termen limită, iar în timp ce muncești nestingherit la doctorat în liniște și pace trebuie să muncești și la post-doctorat. Care nici ăla nu e pe termen nelimitat și iată-te în punctul de start. Din bursă în bursă pânâ nicăieri. Până poate într-o altă bursă care duce, evident, tot în zid.

Mofturi, atunci ia de muncește în multinațională și fii fericită că îți plătești chiria, că ești independentă, ca nu stai cu mumă-ta și cu tac-tu care ar fi fericiți să te aibă lângă ei. Hai, ia și fii roboțel pentru un overlord și depărtează-te de ce îți place sau de ce ai fi putut să fii dacă erai mai ascultătoare, mai fricoasă, mai devreme acasă și mai devreme născută și concepută într-o altă țară.

Da, să trăiți!

Oricum ceea ce-am vrut să spun foarte pe scurt e că chiar nu contează cine dracu’ a fost Panait Istrati sau Harold Bloom sau the look of doom my face.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s