Scena

Nu-mi plac filmele de acțiune. Alea semi-SF mă scot din minți. Pe alea cu mafioți le accept la limita limitei. Nu cred că poți să te identifici prea mult cu ele. Extratereștri călărind orașe în America, facțiuni dubioase și bazooci pe umeri, pistoale și mitraliere, sânge, bombe și explozii. Uhm, nu. Nici Counter Strike nu am jucat, nici jocurile stealth nu îmi plac. E un fel de băiețeală falsă. Un basm postmodern pentru băieți. Dacă înainte Făt-Frumos era fiu de împărat și călărea un cal alb, acum eroul e un outkast călărind o motocicletă cu un kalashnikov la spinare. Patternul se păstrează cu siguranță și o analiză comparată ar fi cu siguranță foarte șmecheră. Dar pentru că nu am timp de investit în creații extravagante, o să spun doar că ieri am fost la film. De acțiune.

Plictisită de semi-izolarea din ultima lună, ieri seară am început să fac ce mi-am jurat că nu mai fac niciodată : să mă uit la trailere. Iată că nu pot să nu mă uit. E ca și când ți-ai promite că nu mai mănânci în veci la Mc Donald’s. Societatea asta te pervertește și te ademenește cu rahaturile ei și ești slab și nu poți să spui nu. Să trăiești ca un pustnic în vârful dealului e la fel de ridicol și până la urmă nu te poți împotrivi. Probabil o să duci o existență chinuită, scindată între natura ta umană și semi-realitatea asta virtuală din ce în ce mai oribilă.

Văzusem deci că a apărut John Wick 2 și, deși sunt ultima presoană care să fie o fanatică a genului, mi-am amintit de John Wick 1.

Sunt anumite scene care se ridică deasupra filmului și a filmelor în general. Le simți imediat. Le miroși. Le trăiești acolo în fața ecranului ca un catharsis. Filmul poate să fie prost, ordinar, ok, bun, foarte bun. Dar atunci când vezi scena aia, știi că e mai mult. E ceva în plus. E ceva peste scenariu, cameră și actori. E un fel de legătură perfectă a tuturor în același timp. Sunt genul de scene care te scot din timpul tău cronologic, linear, istoric, și te ridică undeva deasupra. Nu prea mai ești doar un spectator pe un scaun la un film. Trăești aleceva, simți altceva.

Mi-am adus aminte de scena împușcăturilor din club. Este, pentru mine, unul din eforturile stelare. L-am simțit din prima și am știut că, în fond, ăla e tot filmul. Nu prea are rost să spun de ce. Am o problemă și cu muzica în filme. Aici totul este absolut perfect. Coregrafia e elegantă, close-up ul cu privirea lui Wick în timp ce nu-l împușcă pe Tarasov e de manual. Slow-motion-ul cu fuga în prosop prin spatele geamurilor care explodează în urma impactului cu gloanțele e și el cumplit de bun. Disgur, în original, după bucata de bubuieli în jurul piscinei urmează aglomerația pe ritmuri de rave, dar și acolo sunt uimitoare accentele pe ritm. E ca un balet.

Una dintre cele mai bune și mai complexe scene pe care le-am văzut până acum. Aș scrie despre ea o dizertație întreagă, dacă aș fi altcineva în altă postură.

Revenind, amintindu-mi de scena asta, am văzut trailerul de la no 2. Bubuieli pe muzică clasică. Mi-am spus Doamne, asta e este. Asta o să fie intergalactic dacă e filmat în același stil. Din păcate nu a fost. A fost cam semi-țeapă. Cam ca trailerul de la Youth, unde din nou mă așteptam la ceva sacru cu iz de tragedie antică, dar care s-a dovedit a fi, ei bine, altceva.

Oricum, cam atât voiam să spun:

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s