2

Seară cu G. la cămin

Seara mi-am petrecut-o cu G. pe marginea patului meu de cămin, un pat minuscul în care de multe ori nu încap. Am vorbit pînă dimineaţa despre tot felul de lucruri extrem de inutile care nu vor salva pe nimeni, nici măcar pe noi de noi înşine. Cavaleri medievali, romane populare, Olympique Marseille, plăcintă cu brînză, licenţa mea inexistentă, starea căminelor din Bucureşti. Am încercat să fentez multe întrebări normale pentru care nu găsesc un răspuns, am încercat să-I explic că nimic nu se va schimba vreodată aici, nici măcar o dată cu generaţia mea. I-am explicat că de fapt aşa am fost crescuţi, să le avem pe toate într-un sistem care nu-ţi oferă mare lucru, sau în niciun caz nu ceea ce ar trebui. Cînd ne vom trezi o să fie prea tîrziu, o să avem copiii noştri pe care o să-i creştem la fel.

Mi-a cumpărat un ou Kinder în care am găsit un ştrumf, am spălat ligheane şi ligheane de rufăraie, şosetele lui luuuuungi care nu se mai terminau, pijamalele mele cu vaci şi altele. Am ascultat AC DC, Django Reinhardt, The Do.

Am despicat firul pe toate părţile şi n-am găsit nimic, nimic, nimic.

Reclame
0

George

george
Cea mai frumoasă amintire pe care-o am legat de George este o întîlnire fortuită de acum două veri pe terasă la Fish. Atunci mi-a dăruit o carte, un album cu Nichita Stănescu pe care-l privesc acum. E în bibliotecă. Unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit.
Moartea lui George are în mine un ecou ciudat. E o confirmare pe care n-o voiam, o confirmare a singurătăţii de care suferim cu toţii…
Dumnezeu să-l odihnească.

4

Gene false, Paradjanov şi alte chestii

Grozav. Doar ce am intrat într-o pasă pe care aş numi-o simplu “nu-fac-nimic-altceva-toată-ziua-decît-să-mă-uit-la-filme”, ceea ce nu e rău, căci mă culturalizez din plin dar în egală măsură nu e neapărat bine, căci am examene pentru care nu citesc. O, da!!!!

Sînt o ignorantă. Nu mă interesează faptul că o să ratez şansa vieţii mele, aceea de a produce nişte cuvinte grozave, măreţe, impresionante pe un cîcat de foaie despre literatura franceză din secolul nouăşpe. O nu, să fim lucizi. Cum, cum să mai trăieşti dacă nu ai citit cele 1000000 de mii de cărţi pe care ar fi trebuit să le fi citit pînă acum? Cum?! Cum să nu-ţi pui ştreangul la gît, mustind de remuşcări???

Mă rog, lăsînd bolile universitare, azi am văzut două filme superbe.

Primul este un film pe care îl tot caut de cînd eram în liceu (fascinant, ce-mi place cronologia asta schizoidă. “De cînd bla bla?” “Oh de cînd eram în liceu!”) şi pe care în sfîrşit, ieri, prin bunăvoinţa youtube-ului l-am văzut.
Se numeşte Sayat Nova, a apărut în 1968 şi a stîrnit un puhoi de controverse, a fost cenzurat iar regizorul, Serghei Paradjanov a fost închis. Pentru cei care se pregătesc să îl vadă, nu e nimic din ceea ce aţi văzut pînă acum în materie de film, după cum nu este nimic din ceea ce veţi vedea vreodată în viitor (cred eu).

Filmul este un colaj de scene care prezintă viaţa poetului armean Sayat Nova. De departe, este unul dintre cele mai frumoase filme din lume. Cadrele sînt statice, decorul este stilizat. Mişcarea actorilor e aproape o coregrafie. De fapt, ceea ce mă înnebuneşte este faptul că tot filmul este o demonstaţie de perfecţiune în tot ceea ce înseamnă formă, culoare, mişcare, perspectivă. Nu ştiu în ce măsură a fost căutată şi studiată pînă în măduvă, înainte să iasă produsul finit, pentru că nu sînt în posesia informaţiilor ăstora preţioase (încă). Dar spectacolul vizual este unic. Coloana sonoră la fel. Nu cred că are sens să mai lungesc povestea, pentru că am senzaţia că ea poate fi lungită la infinit. Cred ca Sayat Nova este unul din puţinele filme depre care ai putea să vorbeşti o viaţă întreagă în fiecare epocă fără să epuizezi vreodată subiectul. Faza cea mai mişto este că te face să-ţi pui nişte întrebări generale şi controversate.

Cum ar fi banala “ce este cinematografia?” Este ea strict imagine? Este imagine + alceva? Este de fapt pictură+muzică+literatură? Şi dacă da, care primează dintre astea trei? Desigur, e în funcţie de fiecare regizor, de fiecare film în parte… Dar totuşi în mod universal şi absolut, nu primează oare componenta picturală? Imaginea, adică? Şi dacă imaginea primează, atunci care este diferenţa dintre a viziona un film şi a viziona o galerie de artă. Mă rog… ceea ce voiam să spun este că ceea ce face Paradjanov în Sayat Nova este după umila mea părere o încercare de a îmbina domeniile astea 3 într-un echilibru perfect. Chiar s-ar putea să cred cu tărie că intenţia asta a fost. Am şi argumente, dar acum nu am timp să le expun, deşi ipoteza este una super mişto şi tentantă în acelaşi timp.

So, repet: pictură+muzică+literatură în cantităţi egale. Şi problema chiar este de studiat.

Să dăm şi o mostră:

A, dacă sînteţi curioşi am citit şi un articol apărut pe liternet care porneşte de la o idee interesantă dar care evident deviază în alceva (interpretare de simboluri- care nu zic că nu ar fi interesantă dar e o muncă de nebun. În plus dacă tot o porneşti ar fi frumos să o sistematizezi bine şi să o duci pînă la capăt).

The end, că mă aşteaptă G.

Ah, al doilea film era prima parte din Ivan Grozny, despre care aş putea să zic pe fugă următoarele: că actorul Nikolai Cherkasov este realmente un bărbat frumos în prima parte a filmului, că filmul în sine l-am privit gîndindu-mă la Stalin şi încercînd să înţeleg acestă latură de porno-intelectual care a deviat din relaţia cu personajul istoric amintit (să ne gîndim doar la secvenţele în care Nikolai Cherkasov, cu ochii lui negri si mari priveşte în gol urlînd “O singură Rusie! O a treia Romă” -> citatul e aproximativ) şi că genele false chiar creează atmosferă.
Yeah!

2

Eu, sentimentala

mi-aş dori atît de mult să ştii
că de cîte ori te privesc de la distanţă
oamenii dintre noi sînt cei mai fericiţi

Se de dică unui eminent student de litere, actualmente masterand care probabil nu va afla niciodata că eu i-am citit toată noaptea blogul în loc să citesc pentru examenul de mîine, pe care desigur că îl voi pica.

O să pun şi o melodie frumoaaaasă frumoasă…

0

Lancelot

Foarte bizară soarta personajului Lancelot din culegerea de povestiri medievale legate sub numele de Lancelot propre. Nu moşteneşte nimic de la părinți deşi ar fi avut ce. Îi salvează pe toți cavalerii în repetate rînduri pînă să fie făcut unul de-al lor. Se îndrăgosteşte de regină dar dragostea lor e interzisă. Pentru că se îndrăgosteşte de regină şi păcătuieşte, nu mai pleacă în căutarea Graalului, deşi era cel ales. Nu-I bai, va pleca fiu-său (care nu, nu este şi al reginei în acelaşi timp). Relația cu regina este suma tuturor intrigilor de la curtea regelui Artur, ceea ce va duce la dezbinarea cavalerilor şi la dărîmarea mitului. Din nou îi salvează pe unii şi pe alții, se luptă cu lei, găseşte mormîntul bunicilor lui, cutreieră pădurile, are vizinui, se întîlneşte cu călugării care I le tălmăcesc. Toate astea pentru a ajunge în final să moară ultimul, după ce Artur deja murise, după ce Guenièvre murise şi ea (iar de moartea acesteia află pe cîmpul de luptă).

Într-un cuvînt, tragic.

Evident, aproape toată maculatura pop (filme, desene animate, piese de teatru) post-medievală îl prezintă în lumina eroică a cavalerului care nefiind rege are nişte responsabilități mai mici, deci are timp şi pentru o poveste de dragoste în secret cu soția regelui, ca să nu mai vorbim de faptul că este frumos şi că se află printre cavalerii cei mai apropiați regelui…

1

Ce-am primit eu cadou

Azi am primit pacheţelul de la G. (aţi vrea să ştiţi cine e, ştiu…) cu Extension du domaine de la lutte… choueeeeeeeeeeeette ! E subţirică, cînd o termin promit să scriu despre, dacă m-am tot plîns pe blog că Houellebecq, franceză, traduceri şi aşa mai departe. Acum e produsul original, nealterat de nicio formă de traducere, haha …
Şi MY GOTH !!!! Melodia asta e atît de frumoasa…

0

Nu-mi daţi ce vreau

Stăteam şi mă gîndeam de cînd nu mi s-a mai dat ceva ce-mi doresc. De cînd am fost ultima oară acasă. E atît de trist să ştiu că daca ies pe stradă şi opresc un om lîngă o tarabă cu flori ca să-i spun că vreau una, n-o să mi se dea. În primul rind, nimeni nu s-ar opri, în al doilea rind eu n-aş opri pe nimeni (probabil de frica deznodămîntului), în al treilea rînd, nici nu vreau flori. Florile se usucă. Bineînţeles, depinde cum.
Păstrez într-o carte trei flori presate: un trandafir, o garoafă şi o frezie. Într-o zi o să le arunc şi n-o să-mi mai amintesc nimic. Nici despre ele, nici despre altele legate de ele. Sau, şi mai simplu, într-o zi o să se transforme în scrum, pentru că orice materie organică este datoare cu un proces de degradare.
Am fost în Herăstrău azi. Au înflorit magnoliile. I-am cerut cuiva o floare şi n-am primit-o. Poate nu am cerut cui trebuie. Poate nici nu contează cui cer, oricum de pupat nu pup.
În afară de ai mei părinţi, nimeni nu o să-mi dea vreodata necondiţionat ceea ce vreau.
Chestie care mă face să nu mai vreau nimic, pur şi simplu să mă aşez undeva, pe un scaun şi să mă gîndesc la ale mele, să vină cineva accidental şi sa mă întrebe “Ce vrei tu, Denisa?” şi eu să mă uit la el senin şi să-i zic “Nimic, mulţumesc.”

În rest, o chestie foarte mişto citiţi aici.
Şi Rodica Toth Poiată al cărei tablou (aşa e, e vorba de un anumit tablou, ghiciţi care) mă fascinează de ceva vreme şi pe care, ironic sau nu, mi-l doresc mult.