0

2018

Nu sunt o nostalgică a vremurilor apuse. Sau cel puțin nu mereu. Îmi place ideea de progres, cred că viitorul este ceea ce contează cu adevărat și că doar prezentul îl pregătește. Însă azi mi-am amintit cum era fără social media. Era mișto rău. Nu era goana asta nebună de a împărți totul cu toată lumea. Lucrurile erau intime, personale. Erai undeva la munte și mâncai cea mai bună tochitură de porc din viața ta, undeva la mama dracului, la o cabană. Și lucrul ăsta îl știai doar tu. Puteai să îi faci o poză cu un aparat cu film, însă nu o făceai. Pentru că erau vremuri în care era stupid să pozezi o farfurie cu mâncare. Prin urmare îți rămâneau cuvintele. Rămânea doar povestea tochiturii, dacă alegeai să o împărtășești cu cineva. Și apoi, peste ani, amintirea. Subiectivă, modificată, filtrată de puterea minții și a memoriei. Îmi lipsesc atât de mult poveștile. Despre oameni, despre locuri, despre ceruri de noapte din vremurile în care nu le puteai împărți dintr-un click cu toată lumea pe Facebook. Ce ceruri erau! Ce stele! Ce oameni aveam împrejur. Parcă și noi eram, vag, mai umani. Totul a devenit extrem de steril și nu e chip să te întorci inapoi. Aș vrea ca 2018 să fie un an fără social media pentru mine. Mi-aș lua un aparat oldschool, aș încerca să vad dacă mai găsesc filme pentru el. Aș improviza un laborator de developat. Și aș trăi mai mult. Mi-aș șterge toate conturile imbecile și aș face poze doar la lucrurile care contează cu adevărat. Bine, i-aș face mai multe poze lui Iris, poate. Aș trăi și aș povesti. Iar dacă lipsa activității mele pe social media i-ar face pe unii să mă uite, m-aș bucura să rămân în poveste. Am aproape tot ce îmi doresc. Iar ziua aia nu e departe. Ziua în care o să șterg tot și o sa rămân în poveste. 

Reclame

Pe vremea lor

Mă gândeam că nu voi scrie niciodată despre sarcină sau naștere. E ok, e plin internetul de bloguri de parenting, jurnale de sarcină și alte dubioșenii. E ca un fel de profesie care se cere perfecționată.

Vreau însă, să scriu despre altceva. Despre diferențele enorme între cum am fost noi crescuți și cum ne creștem noi copiii. E de-a dreptul dureros. Mă gândesc cu groază că pe vremea aia, femeile aveau nici mai mult nici mai puțin de 3 luni de concediu postnatal. Atât stăteai cu copilul, după care trebuia să fii în formă și să te întorci la uzină. Suntem o generație crescută de bunici și străbunici, care au făcut ce au putut sau ce au știut ei mai bine, cu metode și informații de pe când erau părinții noștri mici. Alăptatul la cerere, baby-wearing, colici, purtatul bebelușului în brațe, co-sleeping și altele erau, desigur, niște nebunii. De alăptat nu alăptai, pentru că în 3 luni te întorceai la serviciu. Prin urmare ți se spunea că nu ai lapte, și chiar ajungeai să crezi gogoașa, de unde îi dădeai cu lapte praf. Suntem o generație crescută cu lapte praf, cu ceai, cu apă, cu supă înainte de 6 luni. Suntem ultimele victime ale puericulturii comuniste.

Din păcate, multe persoane au rămas cu același calup de informații pe care îl răspândesc cu nonșalanță. Am auzi de prea multe ori placa cu nu ai lapte, ții copilul flămând, nu cred că faci bine ce faci, dă-i ceai, e deshidratat, dă-i apă, se-nvată în brațe, se-nvață legănat, eu la două luni îi dădeam supă. Personal, dacă cumva o să ne crească 10 perechi de sâni, o să nască mamele surogat-androizi în locul nostru, o să ne hrănim bebelușii cu puterea minții sau o să ne transformăm în altceva când fiică-mea o să fie mamă, îmi doresc să fiu informată. Îmi doresc să fiu la curent. Să știu, să înțeleg și să susțin mersul lucrurilor când timpul va fi al ei. Nu îmi doresc, sub nicio formă, să ajung vreodată să îi spun eu pe vremea mea îți dădeam și îți făceam aia. Eu pe vremea mea nu ar trebui să existe. Vremea nu mai e a mea, vremea e a ei și pe nimeni nu interesează ce a fost înainte.

Sper să ne putem schimba. Sper să fim mai lucizi, mai deschiși, mai receptivi, mai maleabili, mai ancorați în prezent decât ei. Sper să ne fie bine.

Cafteala

Am văzut Festen. Și mi-am amintit de cafteală.

Am fost un copil singur, târât de multe ori pe la sindrofii de familie unde ma plictiseam enorm, dar unde trebuia să le zâmbesc oamenilor mari care mă priveau, și ei, cu maximă milă. Eram un pitic într-o lume infinită de picioroange. Ca să mă calmeze, femeile îmi dădeau de obicei casetele lor de bijuterii si perle și machiajul, asezându-mă cumințică pe un scaun dublat de perne. Astea erau singurele jucării în casele lor fără copii. Mă îmbrăcam adesea cu eșarfele lor, îmi atârnam clipsurile mari de plastic de lobii mici ai urechilor, mă dădeam cu ruj și tăceam, în timp ce ei își expuneau viețile ridicole de adulți în fum de țigară, pahare de vin și platouri cu ordef și fripturi. Mai ieșeam din când în când, prilej pentru vreo mătușă, nașă, verișoară de-a părinților să se mire, să mă scuipe, să fie uimită și – cu siguranță acum înțeleg – să tremure de spaimă la gândul că are în față Viitorul și că habar nu are cum să îl abordeze.

Așteptam de multe ori stânjenită și la limita răbdării să se termine totul și să ajung acasă, unde, deși la fel de singură, măcar aveam păpușile cu mine.

Pe lângă toate astea, mi-o luam pe bandă rulantă. Palme și bubuituri, iar câteodată cu cureaua. Privind retrospectiv, îmi e milă de mine și de ceilalți ca mine. Pentru că din păcate am fost foarte mulți. Mi-e milă de noi și nu știu cine o să ne facă vreodată dreptate.

Mi-o luam din motive cretine. Mi-o luam pentru că răspundeam. Dacă îndrăzneam să nu fiu de acord cu ceva, jap, direct peste bot. Mi-o luam pentru că maică-mea pleca la muncă și nu suportam să rămân singură. Începeam să plâng ca un ceas elvețian, cu jumătate de oră înainte să iasă pe ușă. Normal, atunci nu existau Freud, parentingul, psihologii și anxietatea de separare. Existau doar palme dacă ceva era în neregulă. De la plâns, palme și fugăreli prin casă începusem să fac un fel de insuficiență respiratorie pe fond de stres pe care am moștenit-o și acum. Mai pe scurt mă învinețeam și nu mai respiram. Moment în care eram bătută ca să tac. Nu mai conta ce se întâmplase, dacă nu tăceam și nu mă calmam cureaua făcea cranț pe mine.

Dacă nu intram în casă la ora la care eram chemată și îmi permiteam luxul de a mai sta cinci minute în fața blocului, mi se încuia ușa. Instantaneu începeam să plâng, neștiind cine o să aibă grijă de mine, unde o să mă duc, ce o să mă fac acum, noaptea, când nu mai eram primită înăuntru. Asta până când ieșea maica-mea să mă caftească pentru că făceam gălăgie pe scară și îi făceam de râs.

Apoi uitam, sau le luam ca pe ceva firesc, și zilele treceau exact la fel.

Cel mai rău mi-o luasem când la un moment dat era o campanie la televizor în care erai invitat să mergi la poliție dacă mănânci bătaie de la ai tăi. Așa că înainte să se dezlănțuie iadul, am avut tupeul să îmi informez părinții că dacă mai ridică mâna la mine, mă duc la poliție. Atât mi-a trebuit.

Ajunsesem, prin liceu, când îmi dădusem seama cât de ridicolă era familia mea, să îmi doresc să fi fost un copil dificil doar ca să le fi scos pe bună dreptate perii albi alor mei. Le uram în fiecare noapte o realitate alternativă în care să fi avut un copil cu probleme reale, nu o fetiță singură și plictisită, ascultătoare, aliniată normelor, devreme acasă, inteligentă, premiantă.

Mai târziu mi-am dat seama că nu suntem puțini, că povestea asta e povestea unei generații și că comunismul nu a însemnat doar anihilarea libertății de expresie, lagăre de concentrare, colectivizare și industrializare. Comunismul nu a însemnat doar Lenin, Stalin, Ceaușescu și rahatul din cărțile de istorie pe care ne permitem să îl livrăm la examene. Comunismul nu a înseamnat doar orfelinatele, carnetele de partid, Securitatea, cenzura. Din munca repetitivă la combinat, din apartamentele-cutii sufocante, din traiul la comun al clasei muncitoare, din liniștea și regimul spartan au ieșit monștrii pe care părinții noștri i-au pasat senini pe spinarea noastră. Răul cel mare a fost subminarea totală a sentimentelor, imaginea familiei caste, distante, inerțiale, neautentice promovată cu nonșalanță și luată de bună. Din falsul ăsta, din lipsa asta de trăiri autentice, de blândețe și de iubire sinceră am ieșit noi, copiii de după Revoluție.

O dreptate individuală, o cafteală poetică – așa ca pe final de Festen – după o sindrofie la care le-ai urla în față toată astea de mai sus vinovaților ar fi mult, mult prea puțin.

 

0

Doom and gloom

Voiam să scriu acum câteva zile un De ce nu este Kyra Kyralina un film de rahat. N-am mai scris, în schimb am recitit nuvela în română într-o după-amiază. Cred că o mai citisem cândva prin facultate, nici nu mai contează. După care m-a lovit dilema: cât trebuie să revendicăm noi din opera asta. Textul original e scris în franceză și publicat în Franța iar conținutul are mai mult un aer universal decât neaoș. Desigur, o bună parte din evenimente se petrece în Brăila și autorul parc-ar fi și parcă n-ar fi integrat în peisajul autohton al istoriei literaturii române. N-am acum cărțile de referință, ba chiar mă tem că nu știu câtă legitimitate mai au ele în 2017. Cred sincer că până și peste Harold Bloom s-au îngălbenit foile.

După care m-a lovit o altă dilema: în calitate de ce emit eu judecățile astea? Sunt ani de când n-am mai avut niciun contact cu lumea academică sau literară. Mi-am dat o licență aici după niște ani de studenție siniștri, mi-am dat o dizertație dubioasă într-o țară care tăiște orbește pe ruinele propriului cadavru. Cu hâțoagele astea ridicole m-am întors ca să constat că nu pot să fac ceea ce mi-ar fi plăcut. Viața m-a înghițit rapid. Mi-ar fi plăcut să fiu profesor, sa citesc, să scriu, să deschid mințile unor copii care în scurt timp îmi vor lua locul.

Da și ce mare lucru? Dă-ți examenul de titularizare și înscrie-te la doctorat, vor spune oamenii cu pălăriile pregătite pentru extracția iepurilor norocoși. Nimic nu e imposibil.

Imposibil este, fraților, să trăiești cu un salariu de 1500 de roni pe lună când ai de plătit o chirie.

Ei cum așa, dă meditații, mută-te cu ai tăi… Ce, nu ți-au lăsat părinții apartamentul? De ce te caci pe tine cu chiria? Sunt soluții.

Toate imorale. N-am dat meditații în viața mea. N-am să dau meditații în viața mea. Mi se pare strigător la cer să faci bani de pe urma unor examene tembele și a unui sistem de învățământ care nu e în stare să asigure un minimum de instruire. Atâta timp cât este de stat, meditațiile particulare nu ar trebui să existe. La fel de strigător e să fii nevoit să faci asta, pentru că salariul de profesor e atât de mizer încât nu îți asigură nici măcar un minimum minimorum: casă și masă. Cine nu vede lucrurile astea simple se înșală și susține, prin acțiunile lui, un fals în care toată lumea, de la vlădică la opincă e complice.

Stat cu părinții? Serios? Dar părinții ăștia la vârsta mea stăteau cu părinții lor? Ah nu? Ca erau alte vremuri și le dădea statul și inflația și Istoria și Marele Anonim și Universul în toată măreția lui? Nu e cam lame ce fac eu aici? Adică ce-nseamnă să te revolți pe facilitățile unui timp din care n-ai făcut parte? Nu e scrânteală? Dar atunci cum să fac să trăiesc din 1500 de lei pe lună fără compromisuri handicapate, ca simplu angajat, ceea ce în definitiv sunt și acum?

Ho, stop. Dar doctoratul?

Am 28 de ani și time is money. Nu îmi permit să îmi iau o lună de concediu, pentru că am o chirie lunară pe care dacă nu o plătesc, pot eventual să dorm sub un pod sau în Gara.

Dar ce, ești sigură, nu poți să stai cu părinții în caz de urgență?

Vine o vreme în care cazurile urgente sunt penibile și în care a sta cu părinții devine cel puțin jenant dacă nu total deplasat. Există o mândrie a fiecăruia, mândria de a fi independent care se transformă cu timpul în ordinea firească a lucrurilor. Nu am stat de pomană, am avut grijă, in mod defectuos dar lucid de viitorul meu. În ce realitate logică și asumată te poți întoarce în casa părintească???

Da, dar un doctorat înseamnă o bursă…

Cum să nu, și bursa are un termen limită, iar în timp ce muncești nestingherit la doctorat în liniște și pace trebuie să muncești și la post-doctorat. Care nici ăla nu e pe termen nelimitat și iată-te în punctul de start. Din bursă în bursă pânâ nicăieri. Până poate într-o altă bursă care duce, evident, tot în zid.

Mofturi, atunci ia de muncește în multinațională și fii fericită că îți plătești chiria, că ești independentă, ca nu stai cu mumă-ta și cu tac-tu care ar fi fericiți să te aibă lângă ei. Hai, ia și fii roboțel pentru un overlord și depărtează-te de ce îți place sau de ce ai fi putut să fii dacă erai mai ascultătoare, mai fricoasă, mai devreme acasă și mai devreme născută și concepută într-o altă țară.

Da, să trăiți!

Oricum ceea ce-am vrut să spun foarte pe scurt e că chiar nu contează cine dracu’ a fost Panait Istrati sau Harold Bloom sau the look of doom my face.

0

Restul e balast

Zilele astea mă gândeam, cu tristețe, că m-am stricat de tot. Gata. Ăsta e sfârșitul, mi-am spus. Totul mi se pare o tâmpenie. Mă uit la filme ușoare și fără substanță, la semi-porcărioare menite să îmi păcălească creierul. La blockbustere. La acea formă de artă care confiscă timpul doar pentru a te sustrage din realitate. Este, cred, un scop terapeutic perfect justificat. Suntem nefericiți, și în nefericirea și plictisul nostru, ceva trebuie să umple golul. Desigur, e mult prea ușor să vorbești de pe tușă când n-ai pus umărul nici măcar la o păcăleală.

Revenind, mă uit la tâmpenii. Citesc niște abominații. Mă chinui de o lună să termin Leagănul Pisicii de Vonnegut. Și mi se pare o carte proastă. Mult prea proastă pentru renumele ei. Seacă. Am putea foarte bine și fără ea. După ce o termin, o să fiu aceeași. Mulțumesc, domnule Vonnegut, pentru nimic. Dumneavoastră și altor câteva mii și milioane de câcaturi cu care ne luăm din când în când câte o țeapă. Gata, mi-am zis, iar îmi pute absolut tot. Viața e prea scurtă, se scurge la viteză automată și orice tâmpenie citită și orice film cretin vizionat este, pentru mine, un eșec.

Din păcate însă, nu mai există filtre. Filtre adevărate. Critici adevărați. Formatori de opinie care să conteze. Oameni care să separe balastul de capodopere. Oameni care să formeze un gust, o educație, un minim control asupra a ceea ce mai numim azi artă.

Prea puțin se scrie și se vorbește despre lucrurile care contează cu adevărat. Despre filmele bune, despre cărțile care merită, nu pe nepotisme și cumetrii, ci pe bune. Totul e băgat într-un mare malaxor, de la știrile false și conspirațiile dubioase până la reclamele la pastile și la farmacii, la detergenți, la credite de nevoi personale și la campanii pentru salvare a sculpturilor patrimoniale. E ca în faza din Restul e tăcere când se filmeaza bătălia de la Plevna. Deși ar trebui să fie o simulare, când atacă armata turcă toata lumea fuge de frică. Căci mintea limpede care să judece diferența dintre realitate și ficțiune nu mai există. Ea a fost înghițită de un amalgam de factori la baza cărora stă fix lipsa de pregătire. Incredibil de bun filmul, unul dintre cele mai dacă nu cumva cel mai bun pe care l-a dat cinematografia română până acum. Desigur, un film despre care se scrie puțin și se vorbește și mai puțin. Genul ăla de film care te face să gândești după. Avem de toate pentru toți dar poate cel mai relevant e că nu avem ceea ce ne-am fi dorit : libertatea. Grig Ursache se luptă, practic cu toți : cu un părinte care nu vede rostul cinematografiei, cu bătălia de putere dintre sponsorii care încearcă să coordoneze procesul cinematorgrafic, cu prentențiie celor mai înalte autorități politice ale țării, cu un public needucat și neobișnuit cu această nouă formă de artă, cu dictatul teatrului încă prea puternic la început de secol XX și nu în ultimul rând cu problemele tehnice : pelicula e perisabilă, camera se oprește în mijlocul unei scene sub șiroaie de ploaie, coordonarea unei mulțimi pare aproape imposibilă.

Dincolo de replica excelenta, Grig Ursache n-a domnit, și nici filmul lui Caranfil nu a domnit așa cum ar fi meritat să domnească. Pentru că nu există dreptate și poate că ideea în sine de capodoperă e una greșită. Anyway, cui îi mai pasă acum de asta? Se simte cineva sărac intelectual? Mai simte cineva o lipsă, oricât de mică, a modelelor autentice, a pregătirii aprofundate, a cunoștințelor pe care le mai poți etala în fața cuiva?

Cum ar arăta scena în care, la o masă oarecare, se vorbește despre filmul lui Caranfil? Cum ar arăta personajele, cum ar suna dialogul? Ar fi sau nu ar fi? Ar fi filmul lui Caranfil un subiect aprins de dezbatere, ar fi doar un cadru fugitiv de afiș la avizierul unui cinematograf în fața căruia doi iubiți se ceartă, sau, realist vorbind, nu ar fi deloc? Mi-aș dori foarte mult să fie… alfel, restul știm cu toții ce este : balast. Munți, râuri, siroaie infinite de balas.

0

Salam cu soia

Iată, a mai trecut un an, și odată cu el și o scurtă rememorare a momentului 0 al acestui popor, numit Revoluție. Prilej de nostalgie, de reflecție, de văzut, de revăzut, de a fost sau n-a fost, de trăncănit, de măcănit și de arătat cu degetul.

Aștept cu nerăbare anii în care momentul ’89 se va desacraliza. Mometul ăla în care va fi o ceremonie ca oricare alta. Ceva decent și pur protocolar. Timpul va trece, generațiile vor dispărea pur biologic și va veni o zi, ziua aia în care niciun român în viață nu va mai fi prins Revoluția din ’89. Mă gândesc cu emoție la ziua aia, pentru că va fi ziua în care, oficial, istoria va fi deveni istorie. Va fi doar în manuale și în ziarele de la muzeu și absolut nimeni nu va mai avea nicio amintire de la Revoluție.

Pentru că astăzi e mult prea ușor să fii superior mulțumită hazardului care a făcut ca tu să fi avut vreo 20 de ani în 89. Hazard pentru care meritul tău personal este inexistent. Poveștile, sentimentul de martir stând în frig la coadă la butelii sau la carne, mâncarea pe cartelă și hainele ponosite, portretul autentic al unei generații care, iată, și-a depășit condiția doar ca să facă loc superficialilor corporatiști, eternilor adolescenți infantilizați și neangajați (neangajarea ca laitmotiv al generației mele, lucru care scoate din minți pe oricine se învârte periculos în jurul vârstei de 50 de ani), iată o dramă personală, socială, ba chair – îndrăznesc să spun – socialistă! E un fel de ură de clasă care trece din sincronie în diacronie. Să acuzi voalat generația mea că nu a mâncat salam cu soia e o aberație. Ți-ai fi dorit să mâncăm cu toții salam cu soia la infinit? Să organizăm, poate, simulari regulate ale vieții în comunism, ale statului la cozi și ale cravatei de pionier doar ca să avem vag dreptul la existență? Să suferim, iată, și noi, măcar pe jumătate, măcar puțin, măcar un vârf – dar să suferim!

Alfel, avem, iată, o imagine de organism unicelular amorf, demn numai de dispreț.  Ce-i drept, cu ce ne putem lăuda? Trăim într-o post-istorie comodă, ca într-un uter cald și umed de unde nu sunt planuri de ieșire. Ne pierdem timpul cu jocuri video și servicii în multinațională, chirii și mobilă de la Ikea, filme în mall și excursii regizate în capitale europene cu un maxim de obiective turistice de bifat pe lista noastră. Este cumplit. Iată, am văzut și asta, am văzut ruinele unui timp care nu îmi e cunoscut, m-am pozat ostentativ în locuri în care nu locuiesc și care nu îmi aparțin, am simulat prezența mea într-un spațiu și un timp total străine mie. E o simulare totală timpul în care trăim, aproape virtuală dacă nu ar exista gurile și degetele acuzatoare, care au mâncat salam cu soia, pregătite oricând să îți amintească că nu am fost niciodată loviți de istorie. Din letargia noastră vă privim cum aproape ne invitați să născocim ceva, orice, numai să fie abominabil și definitoriu pentru epoca asta. Să nu mai fie liniște. Orice, dar să fie cu patos, cu suferință, cu clash de idei și de orientări politice și sociale. De parcă lipsa în sine a evenimentelor și a curentelor de orice fel nu ar fi abominabilă. De parcă lipsa direcției nu e, în sine, exasperantă.

Și totuși, tot suntem deasupra. Pe lângă faptul că, fir-ar să fie, nu am mâncat salam cu soia, mai avem un avantaj: suntem tineri. Suntem tineri în nimicul nostru. Mai tineri decât voi!

0

Țeapa

Ea este, adânc înrădăcinată în mentalul colectiv al acestui popor dubios. Este acolo, bine înfiptă și acționează încontinuu. Din păcate ne trage și în spate, în spate rău de tot, cam mult prea în spatele unei vieți sociale în care poți conviețui și eventual- câtă îndrăzneală- relaționa cu cei din jur. Este, desigur, frica de țeapă.

Cum, nu știți psihoza colectivă care ne bântuie pe toți și de care nu am scăpat niciodată? Vezi că cineva îți zâmbeste la primul contact? E clar, ceva ți se pregătește. O tipă te lasă să treci cu pachetul tău de ouă în fața coșului ei plin ochi de produse la casă? Uite, uite țeapa cum se pregătește să îți sară în față. Să te muște ca o leoaică tânără, țeapa. Cineva se oferă să te ajute fără să aștepte nimic în schimb? Păi ce, nu îți e clar că te fură pe partea cealaltă? Repede, ține garda sus, încordează mușchii și stânge din dinți ca vineeeeeeeeeee. Vine țeapa.

Ne-am mutat de curând. Iar. Bloc nou construit, interfon, asociație de proprietari cu call center 24 din 24. Nebunie curată, ai crede. Civilizație, în sfârșit. Venind din Dristor, te simți ca în Republica. Mai că nu suspini… Asta până cââââââând…

Ne suna proprietarul. Ne sună încontinuu. Ne cere chirii în avans, ne cere să mutăm mobila la loc de unde am îndrăznit să o exilăm, ba îl simt că e pe cale să se mute, cel puțin jumătate de zi, cu noi în casă. Chiar așa, ce chirie? Toată lumea știe că suntem privilegiați ca omul ne lasă, prin bunăvoința lui extraordinară, să  îi plătim chirie. E un noroc cel putin fantastic, și știam că nu mulți se pot mândri cu asta. Ultima găseliniță a fost faptul că am avut tupeul să nu încuiem ușa de pe terasă.

Da, ia imaginați-vă că dispare ceva.

Chiar așa. Stupoare: ne-am imaginat că pur și simplu nu o să dispară nimic. Că oamenii sunt civilizați și că nimeni nu ar fura o plăsuță de glet, o ușă dubioasă model 1990, un întinzător de rufe garnisit cu chiloți, sutiene și bluze care îmi aparțin sau un cearceaf boțit, pus și el la uscat.

Dar să facem exercițiul ăsta de imaginație… poate nu e total deplasat să te gandești ca cineva și-ar însuși niște nimicuri de pe o terasă.

Îl văd, este el. Hoțul. Nu orice fel de hoț, ci ăla care reușește să spargă cifrul de la interfon și să penetreze în imobil. Bună treabă, unde s-ar duce deci, infractorul? Direct la etajul unu. Nu, cum să se ducă la subsol în parcare când ai lenjerie boțită de pat pusă la uscat? Cine ar rezista la așa ceva? Cred că și veicinii pot fi suspectați. Iar ușa cu siguranță ar putea să fie cărată în spinare prin mijlocul civilizației, fără să bată la ochi. Până și chiloții ar putea valora o avere daca ar fi conservați în formol pentru următorii 500 de ani.

Să încuiem deci ușa. Căci mințile ne sunt, de hăăăăăăt, dureros de multă vreme încuiate.