0

The inside out

Am vazut ieri, în sfârșit, după zile de suferință pline cu filme idioate, Everything is Illuminated după romanul lui Jonathan Safran Foer, film pe care îl recomand cu căldură după cum recomand și cartea. E acolo o metaforă atât de frumoasă, a trecutului comparat cu un maieu întors pe dos care care reverberează din fiecare din noi (de altfel, jocul de cuvinte în engleză e și mai autentic, în special când personajul principal îi spune de vreo trei ori tovarășului de drum you are wearing it on the inside out fără niciun succes).

Ultima dată când am fost la Constanța, m-am uitat din nou pe albumele de familie, la fotografiile cu oamenii pe care nu i-am cunoscut niciodată. Să fi fost în 1910 momentul în care stră-străbunicul meu pe un scaun, îmbracat în costum și cămașă, o ține pe un genunchi pe străbunica mea. Lângă el, în picioare, cu o mână pe scaun se uită spre obiectiv și stră-străbunica mea, într-o rochie lungă și un coc cu bucle. Fotografia în sepia e cea mai veche dovadă pe care-o am că nu am venit din neant.

Dumitru și Paraschiva Coman s-au născut amandoi în Chișinău, cu siguranță cândva prin secolul nouăsprezece. Nu știu cum s-au cunoscut, nu cred că cineva rămas în viață ar putea să lămurească aspectul ăsta. Au ajuns (iarăși, mister pentru mine), patroni de restaurant și au avut două fete, pe Ana, stăbunica mea, si pe Natalia, sora ei, născute și ele la Chișinău. Tot la Chișinău s-a născut si Petru Florea, străbunicul meu. Despre ei știu, din fericire, ceva mai multe. El, absolvent al Seminarului Teologic și ea a Scolii Normale de Fete, s-au cunoscut într-un sat din apropierea Chișinăului unde au fost repartizati amândoi, ea ca învățătoare, el ca preot. Apoi au fost despărțiți și au corespndat prin scrisori, după care s-au căsătorit în final și s-au stabilit la Cahul. Toate astea pe timpul României Mari. Tot la Cahul s-a născut și bunicul meu.

Apoi a început debandada. În 40 s-au refugiat la Cacova Ierii, lângă Cluj. Apoi s-au întors la Cahul, după care au reușit, doar ei știu cum, să fugă definitiv după 1944 și să se stabilească în Deltă, la capătul lumii, în Dunavăț.

Poveștile cu persecuțiile rușilor, fugărelile, pierdutul unei bucăți din țara în care te-ai născut erau, pentru mine, copil fiind, parte a discuțiilor zilnice din casă. Marele avantaj al străbunicii mele a fost că era româncă, pentru că istoria a vrut ca ea să se nască, la fel ca și mine, în România.

Sunt convinsă că mai există oameni ca mine, născuți în România ai căror străbunici s-au născut dincolo de Prut, tot în România. Noi suntem, poate, dovada vie că n-a trecut atât de mult timp și că Basarabia e, încă, România.

 

Reclame
0

De înălțat zmeul

Jurnalismul social transformat deontologic într-un fel de voyeurism dezgustător (e greu, e foarte greu să scrii obiectiv ceva pe o temă socială, ideea în sine e un paradox și presupune o anumită ierarhie).  Aici sunt dependenții de stupefiante, dincolo cazurile de supradoză de la Obregia, la dreapta viața din canalele de la Gară, la stânga familiile cu o duzină de copii trăind la limita subzistenței. Fără să uităm minoritățile sexuale, ciudățeniile religioase, și de orice alt fel.

Te întrebi, năuc, care e ținta articolelor ăstora și care e efectul scontat.  Vrei să șochezi, să impresionezi, să transformi liberalul de multinațională în progresistul militant? Vrei să le bați obrazul? Vrei să fii Tod Browning? Îmi imaginez reacțiile siderate ale celor ca mine: oribil, oroare, ce bine că nu suntem în situația lor. Lectura tristă de identificare.

Pe de altă parte, cum să scăpăm de tara asta? Să ne biciuim zilnic de douăzeci de ori cel puțin pe spinare pentru că avem un card de debit? Să plângem nervoși pentru că ne plătim chiria în timp ce alții nu au unde să doarmă? Să ne fie inifinit rușine că ne urcăm într-un tren spre Sinaia când pe străzi încă se moare de foame?

Oricum o dai, nu îți iese. Poate că viața e mult mai complicată decât o poveste despre ceva anume. Există viață și există moarte peste tot. Există fericire și în mizerie, există multă disperare și în ordine. Poți să fii mizerabil într-un oraș superb, poți să fii al naibii de fercit într-o mahala infectă. Relitatea este mult mai largă decât căsuțele stupide în care încercăm disperați să o înghesuim. Și totuși, toată viața noastră se derulează ordonat în limitele căsuțelor. Este un paradox care, până la urmă, luat în serios, te copleșește.

Și atunci, degeaba te întrebi ce dracu mai ești azi… ești liberal, ești progresist, ești ecologist, ești anarhist? Ești de toate și nimic? Cui îi pasă, atâta timp cât ești din păcate, un receptacul de informație care filtrează totul în patternuri.

Mă gândesc la Republica lui Platon, la Utopia lui More, mă gândesc la absolut toți filozofii francezi ai Luminilor. Toate astea, toate ideile oamenilor ăstora, pentru nimeni. Hârtii de înălțat zmeul.  Nimic, până la urmă. Absolut nimic.

0

Cum mă mut din nou, remix Atomic TV

Sunt în concediu de fix o zi.  Ziua de astăzi.

Sunt în concediu și am varicelă, căci ce alt moment mai bun pentru a te umple de bube decât acesta? Acum 20 de ani, când trebuia să fie pe bună dreptate momentul ei de glorie, varicela m-a ocolit. Eram vaccinata, dammit…

Prin urmare credeam că nu voi face nimic în concediu. Mă resemnasem cu faptul ca planurile de mers la munte s-au anulat, că voi sta probabil cuminte în patul meu încercând măcar să nu răspândesc această boală ridicolă și printre alți adulți responsabili.

Până pe la ora 12, când m-a sunat proprietara. Sau ne-proprietara, cum aveam să aflu.

– Alo da?

– Alo, bună ziua doamna Denisa, v-am sunat ca să vă anunț că în două săptămâni trebuie sa eliberați apartamentul.

–  Aoleu, cum așa? Doar ce v-am plătit chiria pe luna septembrie acum două zile.

– Nu mă interesează, este casa mea.

De aici, iadul s-a dezlănțuit furibund. Cu urlete, țipete și amenințări.

Am stat de-a lungul timpului în o mie de chirii. Nu le mai înșir. Dar cum ar zice și Will Smith dacă ți-ar pasa un contract de închiriere în România, Welcome to the Wild Wild West…

Pe scurt, situația este delirantă. Ar fi subiect de roman și pagină de Can-Can. Contractul de închiriere mi-a expirat în ianuarie. De atunci și până acum, am locuit așa… nu știu în ce temei, probabil ca nu unul foarte legal. Ca bonus, contractul nu a fost înregistrat la administrația financiară, pentru că în România e ca în Orașul Trist, lumea e rea și viața este grea. Ba mai mult, proprietar nu e cel de pe contractul expirat, ci o rudă de gradul 0 cu un handicap supersonic care trebuie să se afle la domiciliu pentru că vin controale.

Vasăzică, Twilight Zone. Doamna Denisa se mută din nou, cu mult noroc într-un apartament cu contract înegistrat și cu toate cele bune și foarte bune în temeiul clar al legii.

În loc de șampanie, va fi varicelă pentru toată lumea.

Și o nouă lecție de viață în țara proprietarilor. Dacă nu ești cu ei, ești împotriva lor.

Note to self, continuați să fiți fraeri că o faceți bine. Cum ar spune și Dana Marijuana, de altfel….

0

Sinistromânia

E bine. Știrea de astăzi cu viermii a căzut ca o mini-bombă atomică. M-a făcut să îmi amintesc de medicina românească din anii nouăzeci. De dispesarele gri, sinistre, umbroase. Cu vopsea verde cu dungă pe pereți. Cu miros de spirt și scaune șubrezite. Cu mese de consultație austere, cu un instrumentar dubios, cu seringile de sticlă înfricoșătoare. Cu fiolele de ampicilină pudră. Nimic prietenos, totul auster dar oarecum natural. Totul serios, de o gravitate absolută. Niciun zâmbet, nicio culoare, nimic care să te apropie sau să te facă curios. Copil fiind, nu știai pe unde să o iei la fugă mai repede, cum să o tai rupând pământul. Cum să-ți mai revii după sedința de tortură.

Același lucru și în școala generală. Asistente scorțoase cu trăsături rigide care te controlau peste tot în cap și pe mâini. Vaccinuri dubioase, picături roz vărsate pe gât care îți ardeau esofagul. Nicio glumă, ferească Sfântul de vreo urmă de dialog. Te înghețau pe veci. Ele și monștrii din copilărie.

Nu știu când s-a pierdul latura umană firească a poporului ăstuia. Mă întreb vag dacă am avut-o vreodată. Dacă nu domină frica și melodama atunci cu siguranță domină asprimea. Dar un echilibru firesc și uman, niciodată. Poate că istoric vorbind nici nu existăm ca popor.  Poate că singura epoca greșit civilizatoare a fost comunismul. Pe ruinele lui triste, prin cartierele de blocuri muncitorești, printre aleile betonate ne jucăm de-a Occidentul. De la înălțimea artificială a unui etaj, într-un oraș crucificat pe veci (cel puțin estetic) în epoca aia, ne îngrozim. În trailerul de la Sieranevada, e o scenă în care, în mijlocul unei altercații, un personaj se întreabă retoric dacă a cerut cineva blocuri.

Nimeni nu a cerut blocuri. Nimeni nu a cerut spitale austere. Nimeni nu a cerut garderobe plictisitoare și păr permanent. Nimeni nu a cerut minimalismul comunist. Absolut nimeni. După cum absolut nimeni nu a venit cu o alternativă. Nimeni nu a expus o idee sau un plan diferit. Nimeni nu a creat altceva. Sute și sute de ani de-acum încolo, copii, nepoții și strănepoții noștri vor continua pur și simplu pe același decor. Greu de crezut că cineva va schimba ceva. Vreodată.

 

0

Adevărul despre Brexit

Am spus-o de multe ori, și o voi mai spune, falia generaționistă a Europei există de câțiva ani buni. Ea a mocnit până azi când inevitabil a explodat. Nu. Nu este vorba despre populism, nici despre politicienii de carton. Dincolo de deciziile politice și de discursurile tembele pe care le auzim sau nu, realitatea socială este următoarea : tinerii vesus bătrânii.

Pe de-o parte suntem o generație care a crescut în debandada asta europeană. Avem prieteni peste hotare, am călătorit infinit mai mult decât părinții noștri. Am studiat prin alte țări. Am primit și primim un număr semnificativ de studenți străini pe băncile școlilor noastre. Unii s-au hotărât să rămână definitiv aici. Sau în alte țări. Alții s-au întors înapoi. Suntem prima generație care a avut de câștigat semnificativ din povestea cu Uniunea. Vorbim de căsătorii mixte, de cetățenii duble, de dreptul de a munci în orice țară. Nu sunt niște lucruri cu care să ștergi pe jos atât de ușor. Fără să ne dăm seama, am devenit produsul acestor timpuri: vorbim mai multe limbi străine, citim și comunicăm cu alte culturi cu ușurință, avem cunoștințe practice experimentând cutumele mai multe țări (fie că vorbim de cutume culinare, sociale, culturale). Asta trăim de câțiva ani buni, ăștia suntem. În teorie, timpurile astea ne aparțin nouă, populaței active.

Suntem, pe de altă parte, cocoșați de infinite neajunsuri: circulația în exces a dus la instabilitate personală. Ne prelungim studiile, investim în cariere. Familia, casa și copiii sunt niște luxuri pe care nu ni le mai permitem. Și nu sunt niște neajunsuri cu care trăiești ușor, simplu sau cu mândrie.

Pe de altă parte, iată generația părinților noștri, cocoșată de frustrări personale în fața schimbărilor la care nu mai participă activ, incapabilă să aprecieze și să mulțumească pentru timpul lor. Buni sau răi, anii lor le-au adus niște proprietăți, niște familii, o viață infinit mai organizată și mai lipsită de evenimente impredictibile. Toate astea însumate le-au adus de fapt un lucru esențial, infinit mai greu decât orice altceva: puterea. Proprietatea înseamna putere, familia înseamnă putere. Conștienți de asta, ne-au lovit din nou. În debandada europeană, armata de părinți și de bunici ne-au tăiat elanul și ne-au spus un lucru esențial prin votul stupid de azi: că istoria încă nu ne aparține, pentru că ei nu numai că își doresc, dar char pot să țină cu dinții de ea.

Aceasta este, pe scurt, drama generației mele, care nu se va termina prea curând.

0

Cum ne-am întâlnit cu ursul pe Jepi

Nu suntem noi mari munțomani. Ne place sedentarismul, ne place să dormim în pace sau să zacem în zilele în care suntem liberi, alea foarte puține care trec ca vântul și ca gândul și din care oricum nu prea înțelegem mare lucru.

Totuși, fiind în concediu o săptămână, ne-am hotârât să facem o aroganță de o zi și să ne dăm mari montagnarzi, să ne pozăm și să ne punem pe Facebook, să ne testăm limitele și să fim mândri la sfârșit și mari posesori de like-uri de la oameni poate mult mai umblați pe cărări de munte față de noi.  Așa că miercuri, în data de 22 Iunie, ne-am urcat la 7 dimineața în trenul de Bușteni cu ideea relativ greșită de a ajunge la Babele pe jos, pe Jepii Mari. La 9 fără 20 de minute ne-am dat jos și am pornit ușor către locul de start al traseului. În dreptul hotelului Silva, cimit al tinereții mele, emblemă a vacanțelor familiste tradiționale din anii 90, ne-am luat o sticlă de apă de 2 litri din care Omul a ras jumătate dintr-o înghițitură. M-am uitat puțin urât, dar m-am gândit că nu e panică, ca doar n-om bea atâta apă, mai ales pe un traseu de 3 ore și jumătate.

Ajungem într-un final la locul de start, la baza pădurii de unde se despart trei trasee: crucea albastră care duce pe Jepii Mici, traseu deosebit de periculos și bun pentru oamenii antrenați, parcurs de băieții cool pe care i-am văzut suind cu ditai rucsacurile, încrezători și zâmbăreți care parcă atacau un bulevard, tringhiul albastru pe care îl alesesem noi și punctul roșu, traseul popular către Urlătoarea.

Ne punem pe urcat prin hârtoape pe la ora 9, în timp ce Omul se plânge că nu l-am lăsat sau că nu am vrut să particip cu băieții cool pe Jepii Mici. Urcăm și urcăm, până când dăm de potecuța cu triunghiul albastru, singulară și despărțită de punctul roșu, semn clar (mai ales pentru Om) că pentru prima oară nu o să megem doar la Urlătoarea.

Mergem frumos pe potecă prin pădure, cam preț de o oră. E bine, e răcoare, e dimineață, e liniște. Nu e apă pe nicăieri, dar mai avem jumătate la ghiozdan, pe lângă niște sendvișuri și niște banane. La un moment dat, la o cotitură, auzim cam la 3-4 metri de noi în sus în pădure un foșnăit de frunze și un Hoooooooooooooooor un pic mai puternic decât normal. Mie mi s-au muiat picioarele instant, pentru că știam ce era, dar de frică nu mă uit, și îl întreb doar pe Om, cu o voce mai mult amuzată, Ce e ăla de sus? Omul se uită în sus și mă îndeamnă cu cea mai calmă și liniștitoare voce posibilă să merg înainte. Execut, dar de data asta cu viteza rachetei, în timp ce omul rămâne în spate liniștit, îndemnându-mă să mă uit la flori, la priveliște, la pe unde pun picioarele ca să merg. După vreo zece minute tot nu mă calmasem, dar îmi zic să o las mai moale cu teama de urși pentru că oricum nu fusesem urmăriți, nici atacați, și daca ni s-ar fi întâmplat asta pe o potecă îngustă tot nu am fi avut pra multe alternative. În plus, după ce ne-am revenit din spaima de urs, Omul îmi aruncă maxima zilei: Probabilitatea să te întâlnești cu doi urși în aceeași zi e foarte mică. Așadar, cu acest dicton mă păcălesc și reușesc vag să mă bucur de traseu, de floricele, de priveliști, de răcoare. Traseul este, în esență frumos, vag un pic cam anost pentru că vorbim numai de o cărare printr-o pădure de foioase care dă în stânci un pic mai sus. Etajul de conifere nu prea există. La un momentdat auzim și voci omenești și un Uuuuuu-uuuuuuu la care eu răspund cu mare recunoștință, semn că traseul e circulat și că nu suntem singuri.

Apa se termină văzând cu ochii, ne e sete și după vreo două ore ne oprim undeva la umbră pentru o pauză mai mare. Facem niște poze, Omul rade vreo patru banane și vreo două sendvisuri pe nerăsuflate. Bem și restul de apă și ne odihnim un pic, facem niște poze și o luăm din loc. Mai mergem vreo 10 minute, după care același Om mă lovește direct cu un upercut la ficat : Nu mai am telefonul, cred că mi-a căzur din buzunar când ne-am oprit. Normal, îmi zic, telefonul ți-l poți ține numai în pantalonii de pânză lăbărțați când urci la mama dracului. Prin urmare trebuie să ne întoarcem după el. Omul o ia la goană mai ceva ca mine după întâlnirea cu ursul, supărat și fără să înțeleagă că am niște bocanci înalți peste glezne și foarte țepeni, care nu prea îmi dau voie să flexez la coborâre. În plus, se aud niște voci și e panică mare și frică de furt de data asta. Ne întâlnim dupa 5 minute cu un grup de tineri care îi restituie Omului proprietatea de care nu a avut grijă. Folia de protecție e plesnită vag la un colț și pentru prima data îmi zic că nu e doar un moft să îți protejezi ecranul. Mulțumim și ne punem la loc pe urcat și pe mers, până când ajungem la o poieniță cu deschidere și cu o toponimie pe care poseri ca noi nu o cunosc.

poienita

 

Aici facem niște poze și Omul mai rade restul de sendvișuri. Nu mai avem apă, mi-e sete de mor și doar ce depășisem un indicator potrivit căruia mai aveam 2 ore și jumătate până la cabană. În fața noastră urmează porțiunea de lanțuri. Mă uit vag și îmi zic că e fezabil, însă fața mi se lungește când după curbă urmează alte lanțuri. Și alte lanțuri. Și iar lanțuri. Ne agățăm de ele, trecem cu bine și ajungem într-un sfârșit la Canton Jepi, pe platou, într-o poieniță plină ochi de flori mărunte și galbene. Ne oprim acolo, Omul își rulează o țigară, eu mă bucur de pauză. Tot la canton dăm peste trei băieți. Băeții au apă. Socializăm vag dar hotărâm, prin puterea telepatiei și a legăturii SF care mă leagă de Om, să nu cerem apă. Suntem niște proști și ne merităm soarta.

După Canton începe cea mai frumoasă bucată, cea prin jnepeniș. Este probabil al doilea cel mai suprarealis decor al României, după Vulcanii Noroioși. Numai pentru porțiunea asta îmi zic că drumul a meritat, nu vezi în fiecare zi așa ceva. Mirosul mă înnebunește, dacă aș crea un parfum ar trebui să miroasă fix ca pe poteca aia, a fructe proaspete și a ace de brad, proaspăt și dulce în același timp.

jepenis

După ce ieșim din feerie, dăm de indicatorul despărțitor: spre Piatra Arsă sau spre Babe? Piatra Arsă e mai aproape și ne e sete de murim, dar vedem din depărtare telecabina și alegem din nou greșit. Drumul către Babe e cel mai lung și cel mai enervant. Suntem pe platou, ne e sete, iar cabana e ca o oază în deșert, o vezi dar nu mai ajungi în veci la ea. Nici măcar oile și peticele rase de ele nu ne mai înveselesc, în plus oboseala începe să își spună cuvântul și facem pauze din ce în ce mai dese.

oi

Ajungem într-un final la telecabină, bem apă de 5 lei sticla de jumătate fără bon fiscal, ne luăm bilete de coborâre, ne mai odihnim un pic și mergem să ne pozăm la monumentele naturii, niște poze pe care mă laud că le-am meritat cu vârf și îndesat.

 

babe

La întoarcere stăm la coadă o oră la telecabină, mulțumiți totuși că pentru prima oară nu mai suntem pantofari dar obosiți rupți. Mie mi se face frică în telecabină, mai frică decât de urs, mai ales când trece de stâlpi și se aruncă în cădere liberă. Înăuntru lumea e pai puțin panicată, filmează și face poze.

Jos ne udă o ploaie de vară, se lasă un pic de răcoare în timp ce savurăm pe final o ciorbă de fasole la poalele muntelui. O luăm către gară, ne urcăm în tren și la ora 8 seara ne dăm jos în București, la 32 de grade.

Astăzi ne mișcăm ca Robocop și suntem arși ca niște raci. Probabil că pe platou am fost ca două bucăți de carne pe grătar, deși ne-am dat cu cremă de protecție.

În concluzie, o plimbare bună, plină de peripeții și de greșeli, pe care nu cred ca o s-o repetăm foarte curând, dar mulțumită căreia am luat un upgrade, de la pantofar la newbie. Traseul e ok, îți trebuie doar niște încălțăminte bună, puțină rezistență fizică și multă apă.

To be continued…

0

Nimic

Mă uit la mine, cea de peste 10 ani : o anonimă. Ca și până acum, de altfel. Vag o să îmi mintesc că am făcut o facultate. Lucruri irelevante, am citit niște cărți, am scris vag niște prostii. Apoi am făcut total altceva. Ceva ce nu trebuia să fac. Și anii au trecut peste mine, și m-au uzat iremediabil. O dramă minoră, neimportantă. Nimic, pur și simplu nimic demn de menționat.