0

Simple songs

Niciodată nu am fost fanul revistelor glossy. Sau al blogurilor de beauty, make-up si alte tâmpenii. Singura greșeală pe care o făceam era să îmi cumpăr Cosmopolitan o dată pe lună. Normal, nimic mai util decât să vezi o geantă care costă 700 de roni și pe care nu o să ți-o iei în veci pentru că mai pui 300 și îți plătești chiria luna asta. Sau luna viitoare. Sau faimoasele articole cu preț la cerere care mi se păreau culmea culmilor. Ca să îți placă treburile glam, beauty, modă și alte stupizenii, trebuie să ai bani. Nu să te joci cu jumătăți de măsură, chirii tembele și haine cumpărate de la Miniprix-ul din Romană.

Oricum, cumva am ajuns pe un site cu povești. Un fel de Povestea Mea din anii 90 sau Povestiri Adevărate. Din când în când, până și astea mai greșesc și mai dau câte un articol decent. Și iată-mă dând like acestei tâmenii. De două zile mă trezesc pe feed cu articole absolut sinistre. E incredibilă viața femeilor. The Secret Life of Pets trebuie să facă un remix. E nebunie. Cu amanți, cu băieți mai tineri, cu bărbați maturi, cu mustrări de conștiință. Cu frustrări, Dumnezeule, până la cer. De fată batrână care n-a făcut nimic până la 40 de ani și se trezește singură-cuc. De tânără mamă la cratiță, stergătoare de bale ale proaspeților bebeluși. De femeie fatală, tânără și puternică căreia un nenorocit i-a stricat viața și-a părăsit-o pentru altcineva. Tânguiri și jelit după anii trecuți, după iubiri apuse, după ăla căruia nu i-ai dat o șansă, după ăla care nu ți-a dat o șansă, după voi când nu v-ați dat o șansă. Căci cine știe cum ar fi arătat viața dacă și numai dacă…

E o suferință patetică și totală. E greu să fii femeie. Și mai greu e să nu urli treaba asta în gura mare ori de câte ori ai ocazia. Și trebuie să fie ca în filme. Cu mult patos. Ca în ăla pe care îl citează toate mimozele. Cu Ryan Gosling făcut după nu știu ce roman.

Fericirea e cu patos, năbădăi, suferințe, și fiecare își trăiește propriul roman de Sandra Brown.

De când am născut-o pe Iris, nu prea mai avem timp de nimic. Amanți? Oftat prelung după trecut? Uitat în gol la viața-ți goală? Dacă fac duș și am timp să mănânc e o zi cât o vacanță.

Faceți copii. Vă vindecă de toate tulburările, de toate frustrările, de toate întrebările și frământările. Viața o ia la vale, ai timp doar să sari în trenuleț și deja aluneci în pantă cu viteza luminii. Iar apoi, ar tebui să fie ca în Youth, pe care în sfârșit l-am înțeles după ce l-am văzut a treia oară. Simplu. Un cântec simplu.

Reclame
0

La mare, la soare…

Joi seara, Gara de Nord. Coadă la casele de bilete. In jur de cincizeci de oameni si doar patru ghişee deschise. Merge foarte greu, toată lumea cumpără mai multe bilete, pentru diverse neamuri şi cunoştinţe, cu destinaţii diferite, ore diferite de plecare şi ore diferite de întoarcere. O doamnă cere trei dus-întors până la Buşteni, două pe care le plăteşte cu o hartie de cincizeci şi unul pe care-l plăteşte separat. Biletul privilegiat trebuie să aibă altă oră de întoarcere. Şi dacă fata se întoarce cu trenul de şapte se poate, cu acelaşi bilet? Da doamnă, trebuie doar o ştampilă pe bilet, în gară.
Discuţii infinite, cu dus şi-ntors. Mă gândesc ce melodie ar merge în acest cadru. Dacă aş filma o coadă la bilete în Gara de Nord, ce-aş pune pe fundal? Nu-mi vine nimic în minte. În faţa mea, un tip cu părul lung pleacă la Mangalia. Vrea şi el două bilete, dar amandouă pe aceleaşi cupoane de reducere, dacă se poate. Caseriţa nu înţelege. Cum adică, pe aceleaşi cupoane? Adică să vă tai două şi să vă dau două bilete? Da, doamnă. Dacă se poate.
Nu s-a putut. Când să ajung şi eu să cer Sfântul Bilet de Constanţa, un domn mă întreabă politicos dacă poate să cumpere un loc. Vreau şi eu să cumpăr un loc până la Roşiori, nu durează mult. Nu-ţeleg din prima ce înseamnă a cumpăra un loc. Văd că strecoară un bilet şi o hârtie de cinci lei prin farfurie. I se dau rest patruzeci de bani. Sfântă Amnezie! Am uitat că poţi merge cu trenul şi fără loc. Mă gândesc acum la trenurile de navetişti. Acum câţiva ani mersesem la Ploieşti pe o scară, cu un rucsac în spinare. Acum ştiu că un loc până la Roşiori valorează nici mai mult nici mai puţin de patru lei şaizeci.
Mă urc în tren. Am un loc la geam dar sigur o să merg cu spatele, cum ar veni. Cu cea mai mare nonşalanţă şi egoism, îmi trântesc geanta pe scaunul de lângă mine şi îmi deschid cartea. Am luat cu mine un Fitzgerald. După cinci minute un tip mă abordează cu firescul nu vă supăraţi, am şi eu un loc aici, arătând cu ochii către geantă. Zâmbesc şi mă gândesc că pe domnul care mergea la Roşiori doar ce l-a costat patru lei şaizeci o replică similară. Îmi iau, deci, geanta.
Cartea mă plictiseşte cumplit. Lălăială. Personajele se plimbă mereu. Pe X Street, pe Y Avenue. Vorbesc în dorul lelii despre cărţi, filme, muzică. Dansează. Sunt egoişti. Se îmbracă aiurea. Totul e greţos de livresc, nimic nu pare autentic. În stânga mea, tipul si-a scos laptopul şi i-a dat drumul. Coolerul îmi prăjeşte, la propriu, coapsele. Lângă furnal, tot pe stânga dar pe rândul celălalt de scaune, un alt tip se uită la Game of Thrones cu sonorul la maxim şi fără căşti. În faţa mea un cuplu: ea vorbeşte la telefon şi el îşi desface o bere şi o varsă pe el. În spate se urlă: un grup de copii pleacă în tabără. Asta îmi aduce aminte de taberele mele. Aveam o învăţătoare care avea o predilecţie pentru Apuseni. Mereu ne trezeam prin Arieşeni, Ciucea, Şuncuiuş. Cam astea erau destinaţiile de vis pentru copiii născuţi în Constanţa. Şi ca-n fiecare vară, mereu ne lovea acel hit. Acea melodie care însumează, rezumă şi caracterizează întreaga aventură. Îmi amintesc de un autobuz enorm, incredibil de lung, în care, la cererea călătorilor cu vârsta de aproximativ 8-9 ani, se asculta în fiecare excursie Genius. OOOooooooOOOOO, e varafar’ e soareafarăăăă, OOOOoooooooOOOOO, e varafară iarăăăă. Şi chiar aşa era. E varăafar’ ce n-am dreptate?Fete, fete şi de toate. Chefuri, chefuri cât se poate. Toate astea în drum spre Băile Felix, îmbrăcaţi în Sfinţii Iegări şi în tricourile cu franjuri.
Revenind în tren, totul e un haos dubios. Fiecare pe limba lui o ia razna. O, unde sunteţi voi, trenuri cu compartimente şi cu banchete lipicioase din vinilin? Mă aşteaptă trei ore în acelaşi ritm, şi asta numai dacă nu cumva ne oprim ca de obicei vreo douăzeci de minute în camp, ca să asteptăm semnalul.
***
Ajung la unşpe jumate în Constanţa, mai mult adormită. Ia ieşire e ca în bazar, toată lumea trage de tine. Unii cu chei, alţii cu maşini. Taxi domnişoara, cazareeee… Bişniţa estivală mă înduioşează. Sunt, în sfârşit acasă, si miroase de te trăzneşte a sare şi a umezeală. Intru în apartament şi mă trântesc direct în pat. Acelaşi pat în care am dormit până pe la optsprezece ani. Camera aia e singura care nu a fost modificată şi nici modernizată. Aceeaşi lustră jerpelită care ocupă mai mult de jumătate din cameră, aceeaşi bibliotecă dărâmată la propriu de greutatea cărţilor care zac acolo, multe dintre ele încă necitite. Pe bibliotecă, un munte de animale de pluş. Mă simt foarte, foarte ciudat, dar somnul învinge.
A doua zi mă scol la şapte şi sunt nori. O catastrofă peste care trebuie să trec cumva. Mă fâţâi prin casă, mângâi pisica. Bucuria ei… Pe la zece şi jumătate iese soarele, dar este mult prea târziu. Mai încerc şi după-amiaza fără succes. Este o vineri ratată, ratată, ratată. Nu te poţi bucura de nimic la mare când plouă. O dată, când eram în liceu, ne prinsese ploaia pe plajă. Cea mai fromoasă senzaţie. Tristeţe, panică, miros de ploaie, apa din cale-afară de caldă şi de întunecată. Azi nu e ca în liceu.
Mă întâlnesc cu prietenii. O ardem dubios prin Mamaia. La Doors pe plajă e o aniversare cu oameni de vârsta părinţilor mei. Se ascultă Chumbawamba si apoi I’m too sexy for my car too sexy by far, too sexy for my hat and I do my little turn on the catwalk. Ceva nu e chiar ok. Bine că nu au băgat încă Scooby Snacks sau Kong Fu Fighting. Mă gândesc că unele melodii trec testul timpului iar altele nu. Deşi în ultima vreme, din ce în ce mai puţine melodii trec acest test. La fel şi cu cărţile. Orce-ar fi, nu aici o să găsesc hitul verii ăsteia. Sorb dintr-un mojito în care cineva mi-a varsat jumătate de pahar de sirop. De tuse. Ni se fac şi nişte poze, putem să ne tăguim şi pe facebook. Nu agăţăm nimic, nici măcar nu suntem agăţate. Aşa e viaţa noaptea la mare. Mă gândesc că m-aş lungi pe un şezlong şi m-aş uita la stele dacă aş avea cu cine să vorbesc nimicuri în acelaşi timp. Nu e cazul.
***
S-a stricat şi Vama, mi se spune. Nu mai e ce-a fost. De când m-am născut aud această placă. Oricum n-a fost niciodată nimic. Mă gândesc la asta în timp ce mă prăjesc pe un şezlong la Modern. E cald şi marea e murdară, mi-am luat un corn cu cremă de cocos şi un spray protector de la Gerovital care duhneşte a bere. E bio. Toată lumea din jur se întreabă de unde vine duhoarea dar refuz sa mă demasc. Cinşpe lei şezlongul. Un băiat ne dă nişte bonuri şi ne întreabă dacă nu vrem nimic de băut. E arămiu de la bronz, are ochii albaştri, un tricou roşu şi o ţigară după ureche. Nimeni nu vrea nimic. Mă întreb cât câştigă, dar n-am curaj să-l întreb. Mă dau cu duhoarea şi pe faţă şi intru în apă.
De la terasă se aude vag nişte muzică. Ceva cu ale tale ale taleeee sărutări criminaaaaale. Mă gândesc că nu e chiar aşa de rău, e o linie melodică cu potenţial şi nişte versuri drăguţe. Se face tot mai cald şi trebuie să ne cărăm de pe plajă. Băiatul ne întreabă trist dacă nu ne mai întoarcem. M-aş întoarce eu, pentru totdeauna. Aş munci cu tine aici toată vara, aş vorbi zilnic cu o mie de oameni. Aş aranja salteluţe colorate pe şezlonguri şi seara aş face o baie.
***
Tot la Modern, dar pe partea cu Casa Căsătoriilor. Coborâm prin hăţişuri, intotdeauna m-au fascinat scările săpate în pământ. Avem şezlonguri de lemn cu cinci lei mai ieftine, îngheţată şi bere la terasă, şi o mare plină de pietre, pour les connaisseurs. În loc de nisip, peste tot numai scoici în care îţi rupi pielea fină a picioarelor. Toţi oamenii se îngrămădesc în apă înspre dig, acolo unde evident, nu sunt pietre. Indicatoare sau semnalizăr nexam. Dacă nu cunoşti zona, s-ar putea să intri ca berbecul şi să nu mai ieşi. Aceasta este, doamnelor şi domnilor, Adevărata Plajă A Constănţenilor. Încerc să-mi amintesc care a fost ultimul hit al verii pe care mi-l amintesc. Cred că acum câţiva ani, tot prin Vama cea Stricată, era ceva cu Cuando tomes tu café toma tu café con caña, în fine, o melodie cu şi despre ceea ce e permis să bei şi la ce trebuie să fii atent când bei cafea. Acesta este cel de pe urmă hit al unei veri pe care mi-l amintesc.
La Trei Papuci, aglomeraţie cât cuprinde. Nu ai unde să arunci un băţ, şi nici unde să parchezi o maşină după ce o cobori prin drumurile semi-amenajate. Terase şi sezlonguri cât cuprinde, dominate de melancolicul scaun galben al salvamarului. La mal ne aşteaptă o ciorbă radioactivă: alge, alge şi iar alge. Şi orice s-ar mai ascunde pe sub ele. Nu prea ne vine sa intrăm în apă. e ceva respingător şi dezgustător în salata asta de mare. E mereu moale şi lipicioasă. Da, dar asta se mănâncă, mi se spune. Deodată totul pare mai uman.
Intrăm până la urmă, să mergem cu salteaua. Nu sunt valuri, totul e perfect până apar din nou norii. Hitul verii ăsteia nu vine de nicăieri dar mie îmi tot sună în cap prostia aia cu sărutările criminale. Cu vreo zece ani în urmă, pe Tomis înspre Capitol se deschisese un băruleţ numit Art. Era cu cărţi, cu muzică, un fel de strămoş al Cărtureştiului. Mic, înghesuit, în care se aduna numai lumea bună a urbei pentru a discuta chestii livreşti, abstracte metafizice, pe un soundtrack eclectic care cuprindea pe lângă Pink Floyd şi Shakira cu La Tortura şi o melodie dubioasă care ar fi fost cântată de Madonna şi din care nu reţin decât refrenul: Something has happened to meeeeee. Această melodie, pe care nu am auzit-o decât vag, pentru o singură dată, m-a obsedat apoi multă vreme. Nici acum nu ştiu exact ce-i cu ea şi cine o cântă.
Ajungem iar la Doors Beach. Aici se ascultă direct Stan Getz si Menina Moca. Nimic luxuriant şi brazilian în stepa dobrogeană. Combinaţia asta mă deprimă. Aş fi ascultat ceva de pe Atomic. La mare, la soare, fetiţele sunt goaleeee femei adevărate, agaţă-le pe toate… Lume puţină, apă nu foarte adâncă dar cu valuri care îmi zmulg la propriu slipul de pe mine. Nu intru decât pentru cini minute, mă sperii şi o tai la loc pe pufuri. Îmi mai iau o bere, cineva lângă mine citeşte De ce e România altfel. Mă gândesc cu plictiseală că toate ţările sunt altfel, chiar dacă se tinde oarecum spre o omogenizare şi o unificare. Tema mult prea profunda pentru o dupa-amiază leneşă. DJ-ul e hotărât să mă tortureze până la capăt cu bossa nova. Mă uit în stranga şi admir tabloul postapocaliptic: combinatul petrochimic, întins pe naiba ştie câte hectare, cu coşurile spumegânde. Totul e foarte, foarte greşit. Îmi fac o poză, dau un check-in pe Facebook. Să moară duşmanii şi să par interesantă. Măcar aici avem veceuri. Sunt à la turque şi îmi dau seamă că uşa cabinelor nu se termină în pământ. În plus, în primul în care m-am aruncat, vederea e direct către mare. Ezit să deschid ţumburuşul şi să mă mut într-o altă cabină. După care nu o mai fac. Există lucruri mai importante decât dilema dacă nu cumva cineva îţi va vedea accidental fundul preţ de un minut.
Mai plecăm şi acasă. Mă doboară oboseala. Am alergat mult, am văzut multe, nu am auzit însă hitul verii ăsteia. Iar îmi sună în minte melodia cu ale tale ale tale.
Mă trezesc marţi seara singură-cuc în gară. E cald şi toată lumea moţăie pe scaune. Trenul pleacă de la linia patru. Aproape că mă buşeşte plânsul, ca la fiecare sfârşit de vacanţă. Aş da orice să nu plec. E vară, e cald. Toată lumea bună e la mare. Şi nu numai atât. E ceva teribil de zdrobitor cu sfârşiturile. Te copleşesc. Gările, întoarcerea la realitate, la muncă, la Bucureşti. În tren un tip se plânge nervos la telefon: nu mai suport Bucureştiu’ ăla, mai ales vara. Simt ca-nnebunesc în el. Aş vrea să-l iau în braţe, să-nnebunim amândoi. trenul pleacă. E bine că nu se vede decât câmpul, plat şi anost. Mai citesc din Fitzgerald si de data asta mă prinde. Flirturi ieftine, sidrofii si o modă dubioasă… de ce nu, până la urmă? În faţa mea, alt bărbat îşi varsă berea pe pantaloni. Zâmbesc şi mă gândesc că a mai trecut o vară…

0

Le Renard

Il faisait chaud et nous étions partis pour un barbecue au bord de la mer. On n’avait pas tous des voitures donc c’était un vrai défit de transporter les casseroles, les légumes, la viande et les couvertures. N’empêche,nous nous somme débrouillés ensemble, comme d’habitude, à l’aide d’un taxi ou d’un bus qui éventuellement passait par cet endroit bizarre.
Très loin, vers la fin de la bande de terre qui sépare la mer du lac Siutghiol, nous nous arrêtâmes devant L’Auberge des Pirates (devenu entre temps un hôtel à un moment donné et qui sait quoi aujourd’hui) pour le grand regroupement. Armés de tongs, des maillots de bain et des chapeaux de paille, sans oublier les cabas et les sacs pleins à craquer nos entrâmes dans la steppe grise et sèche. Nous nous installâmes enfin, après des longues et ridicules disputes, derrière un petit arbuste bleuâtre en lâchant le bordel sur le sable. Quelques filles se jetèrent directement dans l’eau, sans enlever leurs robes à fleurs. Les garçons préparèrent le barbecue dégoutés, en les regardant se baigner. Tout était décalé, comme une fête foraine bruyante au milieu d’un désert atypique. Le soir arriva tard et nous trouva en train de griller des champignons sur les restes de braise qui brillaient à peine. Un renard s’éloigna de nous, en courant vers les buissons. Petit et sale, d’une couleur grisâtre comme le reste du décor, il disparaîtra dans la pénombre. Aujourd’hui je me souviens de son regard foudroyant, perdu, de bête poursuivie qui ne veut qu’échapper le plus vite possible au chasseur. Les années se sont écoulées et le petit renard reste encore dans un coin de ma tête. Son image me hantera toujours, jusqu’à la grande et tellement attendue FIN.

0

j’accuse

j’accuse en premier ma famille et les parents de mes amis

vous êtes responsable de mon déchirement
de ma solitude
du fait d’avoir quitté mon pays
20 après la Révolution
vous n’avez rien fait
vous avez travaillé comme des robots
on a grandi seuls
sans aucune surveillance
vous n’étiez jamais là
vous étiez toujours au travail

ma seule famille c’est mes amis
eux aussi déchirés
eux aussi abandonnés et désorientés
que moi

vous nous avez rien laissé de sain
de l’argent des comptes en banque
qui ne valent rien à l’Ouest

vous ne nous avez pas éduqué
nous nous somme démerdés tout seuls
la seule éducation c’était notre amitié
notre destin commun et sombre
et nos rêves d’adolescence
que vous n’avez jamais prix au sérieux

vous ne nous avez jamais parlé
vous ne nous avez jamais soutenu par le pouvoir
des mots
jamais vous ne nous avez dit
je t’aime
jamais vous ne nous avez regardé dans les yeux

vous nous avez oublié définitivement
dans un coin dans vos âmes en carton
vous êtes responsables
de notre errance de nos désespoir
de notre malheur plus grand et plus profond
que tout ce que vous connaissez

tous mes anciens professeurs universitaires
de l’université de Bucarest
de la faculté de lettres
je vous accuse
de l’état actuel de la langue et de la culture roumaine
pendant 20 ans vous n’avez rien foutu
vous n’avez rien écrit vous n’avez rien publié
au-delà des frontières du pays
vous n’existez pas
vous m’avez dégouté jusqu’au larmes
par votre indifférence
par votre sentiment pathétique de supériorité devant moi
je n’ai pas besoin de vos diplômes
vous avez déjà certifié une armée d’imbéciles
avec le titre de licenciés en philologie
je refuse de faire partie d’eux
il n’y a rien de plus dégoutant que ça

regardez-moi dans les yeux
vous allez voir les grandes flaques de sang que vous avez laissé
dedans

à cause de vous
je ne parle et je n’écris plus ma langue
à la place des mots je vois vos figures pâles
malsaines et j’ai honte
et je pleure et vous vous en foutez
vous m’avez brisé vous m’avez détruit

néanmoins j’accuse
tous les jeunes qui n’ont pas usé
du pouvoir des mots jusqu’à maintenant
vous vous êtes tus vous avez tout accepté
vous avez participé à ma destruction

vous n’existez pas vous êtes les mêmes
zombies d’il y a 20 ans
ma haine pour vous dépasse toute limite
ma haine pour vous me fait trembler
je vous déteste infiniment

0

homeland

Încercare disperată de a-i explica lui A. că nu mănânc fructe de mare. Soldată, desigur, cu un eşec…

-N-ai spus că eşti născută la mare ?

Pentru o secundă chiar am vrut să-i povestesc despre Marea Neagră, despre clima aspră de acolo, despre vegetaţia cenuşie care împânzeşte toată Dobrogea. Despre apa din belşug care nu vindecă pe nimeni, care nu colorează câmpiile, o apă moartă.

Apoi am simţit că e în zadar. Poate că există o lege nescrisă ca oamenii să nu scrie şi să nu povestească vreodată despre acele locuri. Există locuri marcate pe hartă despre care n-ar trebui să vorbim, pentru că prin ele curge o esenţă maladivă greu de înţeles. Esenţă care de altfel se regăseşte în noi toţi, cei născuţi aici…

2

Dramă

Mă gândeam acum, stând pe salteaua care până mâine dimineaţă se va dezumfla, zdrobindu-mi oasele, că am abandonat cu totul literatura anglo-saxonă. Am goluri imense, hăuri de-a dreptul cam în toate domeniile, dar de englezi, germani, nordici, americani m-am îndepărtat cu bună ştiinţă şi fără să-mi pese.
Ce-i drept, orice literat, filolog, scriitor sau hibrid nedesăvârşit ca mine alege, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, să se formeze ori pe filiera anglo-saxonă ori pe cea romanică. Nu-i pun la socoteală pe ceilalţi care aleg altceva, ei sînt exotici şi trebuie să rămână aşa.
Totuşi, de câţiva ani buni sînt total pierdută. Cred că am o engleză de baltă pe care de fapt n-am vorbit-o niciodată pentru că nu mi-a păsat. Germană nu ştiu absolut deloc. Nimic, nimic, nimic… un gol enorm, un sentiment de frustrare absolut ori de câte ori mă gândesc la această limbă şi la această cultură. Nu am nici timpul, nici energia necesară să mă apuc s-o învăţ. Numai gândul că aş putea ‘’să mă apuc’’ de germană mă umple de o ruşine şi de un ridicol grozav(e)… Germana nu o începi la 23 de ani…
Pe de altă pare mă înnebuneşte gândul că citesc traduceri. Ar trebui să-i dau un brânci în cea mai mare viteză, pentru că altfel mi se deşiră mintea…
Am fost, de fapt, o fetiţă comodă. Am ales franceza. Acum mă voi tâmpi de tot, petit-dejunând pe terasă ‘’ un chocolat chaud et un pain au chocolat s’il vous plaît’’. N-o să fiu gravă şi serioasă, o să fiu doar uşoară ca un fulg, cu un accent de franţuzoaică care o să calce în picioare limba mea maternă. Şi cam atât…