0

Românismele

Îmi plac de mor românismele. Chițibușelile. Felul în care știm să facem din rahat bici. E chiar o constantă cu care ne mândrim. Păi cum, nu suntem noi în stare să ne descurcăm în orice situație? Dincolo de șpăguța, piluța, prieteșugul și înțelegerile bilaterale netransparente, mai sunt și secvențele de las-o că merge și așa.

Cum? Nu ați aflat încă? Românul se pricepe la de toate. Știe el mai bine. Și cum să își ridice casă singur, și cum să își sudeze, și cum să își niveleze. Și să zugrăvească, și să își amenajeze interiorul și exteriorul, și să își schimbe geamurile și așa mai departe. El, cu mânuța lui, le face pe toate. Pentru că ori nu are fonduri, ori e zgârcit, ori e incredibil de priceput. Oricare ar fi cauza, emisiuni de tip Survivor ar fi trebuit să se nască aici, pe acest picior de plai. Nu se poate altfel.

Cum, nu ați auzit de cazuri celebre în care fiecare face ce vrea în bătătura lui? Ridicăm cotețe, ridicăm palate pe nisipuri mișcătoare, facem noi o schemă și ne iese. Cine sunt fraierii ăia care au inventat autorizații și proiecte pe care se dau bani? N-avem bani, ca țiganii nu putem să stăm.

Dacă aș fi de stânga aș spune da, da, iată câtă umilință! Să pui sărmanii să trăiască în condiții mizere penru că nu au bani de acte și aprobări și alte rahaturi. Inadmisibil!

Dacă aș fi de dreapta aș spune stai așa, nene. N-ai bani, dar un creier ai. Nu te poți folosi de el ca să vezi cum poți să îi obții înaite să calci în picioare niște legi? Inadmisibil!

Este, totuși, o temă de filosofie mult prea complexă.

Dar să mai avansăm în fenomen. O știți pe aia în care cumpărăm ceva stricat și îl reparăm noi? Ei, cum nu o știți? E situația aia clasică. Găsesc un rahat stricat, dau banii pe el, îl repar eu (normal, v-am explicat doar că pot să fac absolut de toate) și apoi mă mândresc. Păi numai fraierii îl cumpără nou. Eu am dat pe el mai nimic și ia uite. Sunt cel mai tare. Nu contează că rahatul face poc a doua zi.

O știți pe aia în care improvizăm singuri instalațiile sanitare, țevile de gaz, caloriferele și ne bubuie casa? Și apoi neapărat ne plângem că nu se mai găsesc meseriași pe nicăieri. Cum așa, nu se găsesc meseriași pe nicăieri? Nu mai găsești un sudor bun, un zugrav bun, un lăcătuș ceva? Dar eu credeam că ei există veșnic și că cei mai buni se află chiar în tine!! G-r-a-t-i-s!

In fine, azi m-au ucis niște oameni care și-au închis o terasă cu un panou dubios de plexiglas. Au dat doar 65 de lei pe el, au muncit singuri și acum nu îi mai văd nici vecinii și nici nu îi mai trage curentul. Minunat, strașnică afacere. Ieșeau și mai ieftin dacă puneau o bășică de porc. Eventual crescut la ei în bătătură.

Păi nu?

Reclame
0

Frâna

Viața e în general de câcat, de la o vârstă în sus. Independența înseamnă munți de rahat revărsându-se peste tine. Și nu, nu e doar din cauza unui job idiot. Pentru ca unii dintre noi știm că rahatul nu se oprește în momentul în care te-ai întos acasă și te-ai pus pe canapea. El se continuă la infinit cu vase de spălat în bucătărie, cu rufe de întins, cu mașini de spălat de pus în funcțiune, cu un braț de haine de călcat. Cu o omletă care nu vrea în veci să se dea prăjită și răsturnată pe farfurie. Când îți e foame, ești obosit, trist și nervos, fix atunci nu ai nimic în frigider. Fix atunci se ia lumina. Sau nu merge interfonul. Sau nu mai e semnal la cablu.

Dar inevitabil trebuie să te lupți. Cu proprietarul, cu tigăile, cu serviciul tehnic de la RDS. Și trebuie să o faci calm, cu zâmbetul pe buze, urmărind protocolul bunului simț deși tot ce îți dorești e ideea unei morți nedureroase.

Unii dintre noi știm ce-nseamnă protocolul. Să vorbești cu oamenii, cu străinii. Interacționezi mereu cu ei. Când te angajezi, când îți cauți un job nou, când te duci la bancă să vorbești cu un consilier, când îți cauți o chirie, când te duci să te înscrii la facultate, când dai licența și dizertația în fața comisiei, când trebuie să soliciți un serviciu, o informație și inclusiv un par în cap. Îl ceri politicos, pentru că te respecți în primul rând pe tine.

Alții pe de altă parte, pauză. Sunt ăia care iau pe toată lumea la pertu. Normal, doar ne-am jucat cu toții cu puța în același nisip, împreună.

Mai există și explicația expirată că, feriți fiind de orice brumă de responsabilitate, cocoloșiți nepermis de mult de părinți, se trezesc în lumea adulților fără o pregătire prealabilă. Sunt ăia care nu și-au dat dizertația și licența, nu au alergat după chirii și bilete de trenuri și cazări în cămine. N-au schimbat orașe, nu au dat de dracu și nu au fost niciodată obligați să facă lucruri incomode. De fapt, nu au depășit perimetrul propriei camere în apartamentul părinților.

Dar pentru că explicația asta este pur și simplu rușinoasă, mă întorc la cea cu puța. A fost o vreme în care la groapa cu nisip eram cu toții și ne strigam cu toții pe nume, bătându-ne cu lopățelele de plastic și aruncându-ne cu nisip în ochi. Între timp, unii au crescut. Alții nu chiar. E vorba de ăia care în momentul în care ai un job de câcat și o zi oribilă te sună și îți spun evenual și ho, frână în momentul în care încerci să le rezolvi o problemă.

0

Șopârleala

Sunt colegul de bancă care copiază după tine. Ai învățat? Prost ai făcut. Ești și mai prost doar pentru faptul că nu mă simți. Că nu te poți ridica în gura mare să zbieri Doamnaaaaa, Ionescu copiază după mine.  Sau poate ai prea mult bun simț. Ți-e frică sau rușine să mă arăți cu degetul și să spui ce sunt: un impostor.

Apoi sunt casiera care îți trece pe sub nas de două ori punga de chipsuri. Și-așa nu ai timp să te uiți pe bon.  Ești un fraier și eu profit.

Sunt cel care îți taie calea la semafor. Sunt ăla care se baga în fața ta la metrou sau la coadă la mâncare. Sunt descurcărețul a cărui singură sclipire e șopârleala. Sunt ăla care fură cu nesimțire și cu încrederea oarbă că nu va fi prins.

Sunt colega de muncă care pleacă cu zece minute mai devreme. Fur și eu cât pot, mă șopârlesc cum știu și mi se pare că nimeni nu o să observe. Continuați sa fiți fraieri că o faceți de minune.

Sunt politrucul dubios care își copiază doctoratul și sunt profesorul universitar care se face că nu observă.

Sunt aici de cand pământul. Sunt arivistul nesimțit care se descurcă cumva. Ăla care fentează sistemul și trece peste tine. Și care crede că o să îi meargă la nesfârșit…

0

Cum mă mut din nou, remix Atomic TV

Sunt în concediu de fix o zi.  Ziua de astăzi.

Sunt în concediu și am varicelă, căci ce alt moment mai bun pentru a te umple de bube decât acesta? Acum 20 de ani, când trebuia să fie pe bună dreptate momentul ei de glorie, varicela m-a ocolit. Eram vaccinata, dammit…

Prin urmare credeam că nu voi face nimic în concediu. Mă resemnasem cu faptul ca planurile de mers la munte s-au anulat, că voi sta probabil cuminte în patul meu încercând măcar să nu răspândesc această boală ridicolă și printre alți adulți responsabili.

Până pe la ora 12, când m-a sunat proprietara. Sau ne-proprietara, cum aveam să aflu.

– Alo da?

– Alo, bună ziua doamna Denisa, v-am sunat ca să vă anunț că în două săptămâni trebuie sa eliberați apartamentul.

–  Aoleu, cum așa? Doar ce v-am plătit chiria pe luna septembrie acum două zile.

– Nu mă interesează, este casa mea.

De aici, iadul s-a dezlănțuit furibund. Cu urlete, țipete și amenințări.

Am stat de-a lungul timpului în o mie de chirii. Nu le mai înșir. Dar cum ar zice și Will Smith dacă ți-ar pasa un contract de închiriere în România, Welcome to the Wild Wild West…

Pe scurt, situația este delirantă. Ar fi subiect de roman și pagină de Can-Can. Contractul de închiriere mi-a expirat în ianuarie. De atunci și până acum, am locuit așa… nu știu în ce temei, probabil ca nu unul foarte legal. Ca bonus, contractul nu a fost înregistrat la administrația financiară, pentru că în România e ca în Orașul Trist, lumea e rea și viața este grea. Ba mai mult, proprietar nu e cel de pe contractul expirat, ci o rudă de gradul 0 cu un handicap supersonic care trebuie să se afle la domiciliu pentru că vin controale.

Vasăzică, Twilight Zone. Doamna Denisa se mută din nou, cu mult noroc într-un apartament cu contract înegistrat și cu toate cele bune și foarte bune în temeiul clar al legii.

În loc de șampanie, va fi varicelă pentru toată lumea.

Și o nouă lecție de viață în țara proprietarilor. Dacă nu ești cu ei, ești împotriva lor.

Note to self, continuați să fiți fraeri că o faceți bine. Cum ar spune și Dana Marijuana, de altfel….

0

Până când?

Vorbește Liiceanu, într-unul din textele de pe Contributors, despre neimplicarea cetățeanului în viața politică. Despre pasivitatea generală a ultimului sfert de secol, despre felul în care, din lipsa de reacție a societății civile s-a ajuns, de la furtul din banii publici la plagiate și la fapte de-a dreptul cutremurătoare, cel puțin penale, ca cele din scandalul dezinfectanților diluați din sistemul sanitar.

Ne îngrozim zilnic când, cu ajutorul jurnaliștilor, mai iese la iveală o nedreptate, o neghiobie, o nesimțire de proporții colective care ar trebui să ne afecteze pe toți în parte.

Este, de altfel, un mix ciudat… un amestec de teamă și de lașitate, combinat cu pură ignoranță. Ca să îți ceri drepturile trebuie să le cunoști. Trebuie să citești deci, niște texte de legi, niște coduri civile, penale, o constituție, poate niște cărți de drept internațional.

Să-ți placă, deci, lectura.

Trebuie, de altfel, sa fii la curent și cu modificarile, și cu legile noi, și cu tot balamucul televizat când se dă vreun vot în plen. Să fii la curent și să întelegi. Să știi care e procedura, și ce fac eventual oamenii ăia acolo. Să știi când intră legea aia în vigoare și cum te pleznește pe tine în mod direct, cetățeanule.

Din păcate, pe lângă lecturile lipsă din textele de legi ne mai caracterizează și o atitudine umilă, tăcută, asuprită. Ferească Sfantul să avem niște standarde înalte. Să vrem mai mult și chiar să credem, pe bună dreptate, că îl merităm… doar ne-am mulțumit cu puțin dintotdeauna și am supraviețuit.

Mă gândesc cu groază cum poți să accepți un salariu debutant de 1138 de lei ca profesor. Cum și de ce? Ți se pare că poți să trăiești cu banii ăștia 30 de zile? Ți se pare în regulă ca după 15 ani de școală, o diplomă de licență și un examen de titularizare să nu îți poți plăti măcar o chirie? E mișto să stai cu părinții, nu? Să îi felicităm și pe ei că nu-și pun mâinile în cap când văd ce se-ntâmplă. Aplauze.

Despre rezidenți ce să mai spun, aceeasi umilință. Cu toate astea sistemul merge înainte. Indiferența, combinată cu descurcăreții de serviciu și cu munca la negru, dublată de pasivitatea generală și de mentalitatea greșită a generațiilor mai în vârstă mă ating pe mine personal.

Pe această cale aș vrea tare mult o ședintă de privit adânc în ochi. Aș vrea să îi privesc în special pe cei care au tăcut când trebuiau să vorbească. Pe cei care au dat șpagă. În spitale, în școli, la locul de muncă. Pe cei care nu și-au asumat riscuri. Pe toți fricoșii acestei țări mi-aș dori cu stete să îi privesc în ochi. Pe toți care au crezut că ‘altfel nu se poate’. Pe toți cei care ați făcut și faceți în continuare compromisuri grosolane. Pe toți cei care acceptați cârpelile. Pe oamenii care nu s-au luptat nici măcar un pic pentru visele lor personale, oricare ar fi fost ele. Greșelile voastre m-au făcut pe mine ceea ce sunt azi.

Eu nu îmi pot face meseria. Eu nu pot să trăiesc la 28 de ani cu 1138 de lei pe lună. Eu nu vreau să stau cu părinții. Nu vreau să particip la gluma asta proastă. Nu vreau și nu mi se pare drept. Prin urmare, la fel ca și voi, cârpesc și eu. Fac compromisuri, fentez, ocolesc. Încropesc ceva. O idee de viață.

Până când?

0

Pe sărite

Mare tam-tam cu ICR-ul. Oriunde mă întorc, oriunde mă învârt, nesimţirea şi obrazul gros tronează cu dezinvoltură. Azi vorbeam cu G.: ce-ar fi sa nu mai ies niciodată din casă? Poate aşa i-aş simţi mai puţin. Poate fără internet, fără televizor şi fără a lua contactul cu lumea exterioară m-aş putea proteja. Altă şansă nu prea mai văd.

Cristian Mungiu se plânge de mama focului că numai întru şi prin ICR România a ajuns să nu mai fie asociată numai cu Dracula, cu Ceauşescu sau cu copiii străzii. Normal, doar nu filmele domniei sale, despre avorturi şi, mai nou, exorcizări vor reuşi să ofere imaginea unui alt fel de Românie. De altfel, marele laureat de la Cannes a şi bălbâit printr-un interviu ceva cum că el oricum face filme pentru Evropa, nu pentru noi, care nu venim dară la cinema. Sau dacă venim, venim cu popcornul. Chiar aşa, puţin respect pentru scenele în care un nene îşi gazează porcul în apartament. E terifiant pentru Vestici, e drept. Aştept cu sufletul la gură viitorul film al lui Mungiu. Îi recomand ca posibile teme următoarele : câinii vagabonzi, căminele bucureştene, cozile de la poştă, o călătorie cu trenul pe ruta Bucureşti-Constanţa.

Azi mi-am susţinut lucrarea de M1. În comisie, un cretin care mă întreabă dacă nu cumva oi fi ardeleancă. Îi explic că sunt din Constanţa şi că am terminat la Bucureşti. Analizându-mi tâmpeniile, începe să-mi citeze din marii iluştri necunoscuţi de la catedra X de la universitatea din Cluj. Unul, doi, trei, vreo patru nume pe care cică eu nu le-am inclus în bibliografie. El însuşi, lector d’échange de la universitatea din Cluj în Aix, vorbind o franceză mai stricată ca maică-mea, care ultima oară a dat franceza la Bac acum mai bine de treizeci de ani. Mă enervez şi îi zic să-mi citeze dracului şi pe cineva de la Iaşi, că e dubios numai cu numele lui clujene. El, nu şi pace. Că ‘’întâmplător’’ chestiile care-mi lipsesc se întâmplă să fie din Cluj. Cretinul ăsta (ca şi alţii) e întâmplător reprezentantul culturii române într-o universitate străină. Întâmplător e un dobitoc, dar cu durere la bască şi cu salariu. Eu, până una-alta, tre’ să suport asemenea specimene şi să-i ajut să-şi ia banii pe spinarea mea, că doar le sunt studentă. Întâmplător situaţii ca astea mă fac să plâng de nervi.

Colac peste pupăză, eu mor de inimă rea la mama naibii pentru vaidesteauaei cultura română, dar actualul prim-ministru copiază jumătate de teză de doctorat. Îmi vine să-mi ard paşaportul şi buletinul. Certificatul de naştere să rămână, oricum e cu stema comunistă care nu-mi spune nimic.

2

Licenţa, carevasăzică

Vasăzică ajung eu prin străinătăţuri şi începe nebunia actelor. Trebuie, cu orice preţ, să-mi traduc adeverinţa aia de licenţă obţinută prin mari sforţări (ei, ce naiba, am trei ani la activ, am dat examene, am stat în bănci şi am ascultat iar la final le-am demonstrat că ştiu, că ştiu TOTUL, şi că merit, fir-ar să fie, rahatul ăla de hârtie!).

Şi-mi dau hârţoaga provizorie (da, chiar aia cu ştampila OFICIALĂ a instituţiei, prin care se adevereşte că domnişoara D. C. a absolvit ciclul cutărică, specializarea ‘’Limba şi literatura română- Limba şi literatura franceză’’, deci OFICIAL am dobândit cunoştinţele vieţii, am fost supusă testului şi l-am luat şi uite dom’le, rectoru’ în persoană semnează hârţoaga deci oameni importanţi ‘’îşi pun obrazu’ ‘’, cum ar veni, pentru mine) la tradus.

Mare arc în timp, pe la începuturi, când mă prind eu cam cum e cu sistemu’ universitar francez:

Întâlnesc, vasăzică, un Jean-Luc care e în anul trei de licenţă dar cu care am şi eu cursuri. Treaba e simplă, catedra de română e oricum ceva mic şi neimportant, deci că sântem toţi la grămadă, nativii cu ne-nativii, peu importe ! Şi îl întreb eu cu avânt, ce naiba şi-o fi ales el ca subiect pentru lucrarea de licenţă. La care mă priveşte speriat, spunându-mi că ei nu trebuie să scrie aşa ceva. ‘’Cum, vasăzică tu la sfârşit îţi dai examenele alea din sesiune, le iei şi gata, eşti licenţiat ?’’ El mă priveşte blajin şi-mi zice ‘’Oui oui, păi cum altfel’’…

Stupefiată, mă întorc acasă la Grigore Martinescu şi-l întreb urlând : ‘’Băăăăăi, vasăzică Jean-Luc ăsta care termină acuşica, în vară, pe lângă faptu’ că n-are dublă specializare, nu scrie o lucrare de licenţă şi nici nu dă o serie de examene suplimentare va fi, ca şi mine, licenţiat în litere ?!!!’’ La care G. mă priveşte trist şi-mi zice ‘’Oui, oui, păi cum altfel…’’

Ei, cu traducerea în buzunar, după ce portofelul mi-a fost golit de 40 de euro (de care chiar n-aveam nevoie, pentru că acum ştiu că banii aruncaţi pe traduceri de acte sînt providenţiali… ei nici nu există fictiv, ca o căsuţă goală pe care o poţi umple la alegere cu ce vrei tu, ei SUNT, deja, înainte de orice altceva, o hârtie tradusă OFICIAL !) merg, vasăzică, la Rectorat să îmi caut un serviciu. Mama ei de treabă, am o licenţă !!!

Depun o copie în română, una în traducerea oficială şi zic că vreau ceva, orice, un post de suplinitor, un ‘’ceva-acolo’’.
Eu ştiam, desigur, că la franţuji licenţa de litere e de două feluri mari şi late : ‘’Licence en lettres modernes’’ şi ‘’Licence en lettres classiques’’, titulaturi care lipsesc din sistemu’ nostru dar care sînt lesne de decriptat dacă nu cumva eşti de-a dreptul cretin.

Şi mă trezesc, după două săptămâni, că foicele mele erau capsate alături de alte multe foicele mâzgălite cu pixul. Vasăzică o madamă sau madmoazelă îi scria alteia pe un formular de cerere ‘’Veuillez m’indiquer si le diplȏme correspond à une licence en lettres classiques ou modernes’’. O alta îi răspundea pe deasupra că ‘’Nous ne somme pas en mesure d’apprécier le diplȏme, veuillez faire une demande d’équivalence auprès du CIEP’’.

Vasăzică madamele s-au uitat pe adeverinţele mele, pe care scria că am o specializare ‘’ro-fr’’, iar angoasa le-a absorbit. Mi le şi închipui: ‘’Să fie oare une licence en letters moderns ou classiques? Oare româna e limbă clasică sau modernă ? Sau oare e o limbă fictivă ? ‘’ Ce să mai vorbim de înţelepciunea lingvistică, care ne spune că toate limbile romanice sînt variante ale limbii latine, vasăzică chiar şi franceza e o formă de latină, vasăzică il s’agit d’une licence en lettres classiques, cum ar veni…

După episodul clasic vs. modern, iau decizia să fac totuşi o cerere de echivalare la instituţia cu pricina, poate-poate or pricepe că licenţa mea e o licenţă de limbi moderne şi nu clasice. După trei luni în expectativă, primesc, vasăzică, o adeverinţă. Care spune cam aşa : ‘’il s’agit d’une reconnaissance du niveau en non pas d’une équivalence’’ (păi şi normal că-i anormal, vasăzică eu şi Jean-Lucul avem acelaşi nivel chiar dacă licenţa de litere în Ro. e dublă ca nivel de informaţii, de cerniţe ş.a.m.d.).

Vasăzică tot nu-mi foloseşte la nimic, că madamele o să se uite iar la noua hârtie cu un aer de suspiciune extraordinar, chiar şi după ce pe ea va scrie ‘’niveau licence’’. Asta înainte de a se da cu capul de pereţi, de a urla şi de a plânge nervos că nu ştiu, NU ŞTIU şi nimeni de încredere nu le poate spune dacă licenţa mea e o licenţă clasică sau modernă…