0

Românismele

Îmi plac de mor românismele. Chițibușelile. Felul în care știm să facem din rahat bici. E chiar o constantă cu care ne mândrim. Păi cum, nu suntem noi în stare să ne descurcăm în orice situație? Dincolo de șpăguța, piluța, prieteșugul și înțelegerile bilaterale netransparente, mai sunt și secvențele de las-o că merge și așa.

Cum? Nu ați aflat încă? Românul se pricepe la de toate. Știe el mai bine. Și cum să își ridice casă singur, și cum să își sudeze, și cum să își niveleze. Și să zugrăvească, și să își amenajeze interiorul și exteriorul, și să își schimbe geamurile și așa mai departe. El, cu mânuța lui, le face pe toate. Pentru că ori nu are fonduri, ori e zgârcit, ori e incredibil de priceput. Oricare ar fi cauza, emisiuni de tip Survivor ar fi trebuit să se nască aici, pe acest picior de plai. Nu se poate altfel.

Cum, nu ați auzit de cazuri celebre în care fiecare face ce vrea în bătătura lui? Ridicăm cotețe, ridicăm palate pe nisipuri mișcătoare, facem noi o schemă și ne iese. Cine sunt fraierii ăia care au inventat autorizații și proiecte pe care se dau bani? N-avem bani, ca țiganii nu putem să stăm.

Dacă aș fi de stânga aș spune da, da, iată câtă umilință! Să pui sărmanii să trăiască în condiții mizere penru că nu au bani de acte și aprobări și alte rahaturi. Inadmisibil!

Dacă aș fi de dreapta aș spune stai așa, nene. N-ai bani, dar un creier ai. Nu te poți folosi de el ca să vezi cum poți să îi obții înaite să calci în picioare niște legi? Inadmisibil!

Este, totuși, o temă de filosofie mult prea complexă.

Dar să mai avansăm în fenomen. O știți pe aia în care cumpărăm ceva stricat și îl reparăm noi? Ei, cum nu o știți? E situația aia clasică. Găsesc un rahat stricat, dau banii pe el, îl repar eu (normal, v-am explicat doar că pot să fac absolut de toate) și apoi mă mândresc. Păi numai fraierii îl cumpără nou. Eu am dat pe el mai nimic și ia uite. Sunt cel mai tare. Nu contează că rahatul face poc a doua zi.

O știți pe aia în care improvizăm singuri instalațiile sanitare, țevile de gaz, caloriferele și ne bubuie casa? Și apoi neapărat ne plângem că nu se mai găsesc meseriași pe nicăieri. Cum așa, nu se găsesc meseriași pe nicăieri? Nu mai găsești un sudor bun, un zugrav bun, un lăcătuș ceva? Dar eu credeam că ei există veșnic și că cei mai buni se află chiar în tine!! G-r-a-t-i-s!

In fine, azi m-au ucis niște oameni care și-au închis o terasă cu un panou dubios de plexiglas. Au dat doar 65 de lei pe el, au muncit singuri și acum nu îi mai văd nici vecinii și nici nu îi mai trage curentul. Minunat, strașnică afacere. Ieșeau și mai ieftin dacă puneau o bășică de porc. Eventual crescut la ei în bătătură.

Păi nu?

0

Frâna

Viața e în general de câcat, de la o vârstă în sus. Independența înseamnă munți de rahat revărsându-se peste tine. Și nu, nu e doar din cauza unui job idiot. Pentru ca unii dintre noi știm că rahatul nu se oprește în momentul în care te-ai întos acasă și te-ai pus pe canapea. El se continuă la infinit cu vase de spălat în bucătărie, cu rufe de întins, cu mașini de spălat de pus în funcțiune, cu un braț de haine de călcat. Cu o omletă care nu vrea în veci să se dea prăjită și răsturnată pe farfurie. Când îți e foame, ești obosit, trist și nervos, fix atunci nu ai nimic în frigider. Fix atunci se ia lumina. Sau nu merge interfonul. Sau nu mai e semnal la cablu.

Dar inevitabil trebuie să te lupți. Cu proprietarul, cu tigăile, cu serviciul tehnic de la RDS. Și trebuie să o faci calm, cu zâmbetul pe buze, urmărind protocolul bunului simț deși tot ce îți dorești e ideea unei morți nedureroase.

Unii dintre noi știm ce-nseamnă protocolul. Să vorbești cu oamenii, cu străinii. Interacționezi mereu cu ei. Când te angajezi, când îți cauți un job nou, când te duci la bancă să vorbești cu un consilier, când îți cauți o chirie, când te duci să te înscrii la facultate, când dai licența și dizertația în fața comisiei, când trebuie să soliciți un serviciu, o informație și inclusiv un par în cap. Îl ceri politicos, pentru că te respecți în primul rând pe tine.

Alții pe de altă parte, pauză. Sunt ăia care iau pe toată lumea la pertu. Normal, doar ne-am jucat cu toții cu puța în același nisip, împreună.

Mai există și explicația expirată că, feriți fiind de orice brumă de responsabilitate, cocoloșiți nepermis de mult de părinți, se trezesc în lumea adulților fără o pregătire prealabilă. Sunt ăia care nu și-au dat dizertația și licența, nu au alergat după chirii și bilete de trenuri și cazări în cămine. N-au schimbat orașe, nu au dat de dracu și nu au fost niciodată obligați să facă lucruri incomode. De fapt, nu au depășit perimetrul propriei camere în apartamentul părinților.

Dar pentru că explicația asta este pur și simplu rușinoasă, mă întorc la cea cu puța. A fost o vreme în care la groapa cu nisip eram cu toții și ne strigam cu toții pe nume, bătându-ne cu lopățelele de plastic și aruncându-ne cu nisip în ochi. Între timp, unii au crescut. Alții nu chiar. E vorba de ăia care în momentul în care ai un job de câcat și o zi oribilă te sună și îți spun evenual și ho, frână în momentul în care încerci să le rezolvi o problemă.

0

Șopârleala

Sunt colegul de bancă care copiază după tine. Ai învățat? Prost ai făcut. Ești și mai prost doar pentru faptul că nu mă simți. Că nu te poți ridica în gura mare să zbieri Doamnaaaaa, Ionescu copiază după mine.  Sau poate ai prea mult bun simț. Ți-e frică sau rușine să mă arăți cu degetul și să spui ce sunt: un impostor.

Apoi sunt casiera care îți trece pe sub nas de două ori punga de chipsuri. Și-așa nu ai timp să te uiți pe bon.  Ești un fraier și eu profit.

Sunt cel care îți taie calea la semafor. Sunt ăla care se baga în fața ta la metrou sau la coadă la mâncare. Sunt descurcărețul a cărui singură sclipire e șopârleala. Sunt ăla care fură cu nesimțire și cu încrederea oarbă că nu va fi prins.

Sunt colega de muncă care pleacă cu zece minute mai devreme. Fur și eu cât pot, mă șopârlesc cum știu și mi se pare că nimeni nu o să observe. Continuați sa fiți fraieri că o faceți de minune.

Sunt politrucul dubios care își copiază doctoratul și sunt profesorul universitar care se face că nu observă.

Sunt aici de cand pământul. Sunt arivistul nesimțit care se descurcă cumva. Ăla care fentează sistemul și trece peste tine. Și care crede că o să îi meargă la nesfârșit…

0

Cum mă mut din nou, remix Atomic TV

Sunt în concediu de fix o zi.  Ziua de astăzi.

Sunt în concediu și am varicelă, căci ce alt moment mai bun pentru a te umple de bube decât acesta? Acum 20 de ani, când trebuia să fie pe bună dreptate momentul ei de glorie, varicela m-a ocolit. Eram vaccinata, dammit…

Prin urmare credeam că nu voi face nimic în concediu. Mă resemnasem cu faptul ca planurile de mers la munte s-au anulat, că voi sta probabil cuminte în patul meu încercând măcar să nu răspândesc această boală ridicolă și printre alți adulți responsabili.

Până pe la ora 12, când m-a sunat proprietara. Sau ne-proprietara, cum aveam să aflu.

– Alo da?

– Alo, bună ziua doamna Denisa, v-am sunat ca să vă anunț că în două săptămâni trebuie sa eliberați apartamentul.

–  Aoleu, cum așa? Doar ce v-am plătit chiria pe luna septembrie acum două zile.

– Nu mă interesează, este casa mea.

De aici, iadul s-a dezlănțuit furibund. Cu urlete, țipete și amenințări.

Am stat de-a lungul timpului în o mie de chirii. Nu le mai înșir. Dar cum ar zice și Will Smith dacă ți-ar pasa un contract de închiriere în România, Welcome to the Wild Wild West…

Pe scurt, situația este delirantă. Ar fi subiect de roman și pagină de Can-Can. Contractul de închiriere mi-a expirat în ianuarie. De atunci și până acum, am locuit așa… nu știu în ce temei, probabil ca nu unul foarte legal. Ca bonus, contractul nu a fost înregistrat la administrația financiară, pentru că în România e ca în Orașul Trist, lumea e rea și viața este grea. Ba mai mult, proprietar nu e cel de pe contractul expirat, ci o rudă de gradul 0 cu un handicap supersonic care trebuie să se afle la domiciliu pentru că vin controale.

Vasăzică, Twilight Zone. Doamna Denisa se mută din nou, cu mult noroc într-un apartament cu contract înegistrat și cu toate cele bune și foarte bune în temeiul clar al legii.

În loc de șampanie, va fi varicelă pentru toată lumea.

Și o nouă lecție de viață în țara proprietarilor. Dacă nu ești cu ei, ești împotriva lor.

Note to self, continuați să fiți fraeri că o faceți bine. Cum ar spune și Dana Marijuana, de altfel….

0

Până când?

Vorbește Liiceanu, într-unul din textele de pe Contributors, despre neimplicarea cetățeanului în viața politică. Despre pasivitatea generală a ultimului sfert de secol, despre felul în care, din lipsa de reacție a societății civile s-a ajuns, de la furtul din banii publici la plagiate și la fapte de-a dreptul cutremurătoare, cel puțin penale, ca cele din scandalul dezinfectanților diluați din sistemul sanitar.

Ne îngrozim zilnic când, cu ajutorul jurnaliștilor, mai iese la iveală o nedreptate, o neghiobie, o nesimțire de proporții colective care ar trebui să ne afecteze pe toți în parte.

Este, de altfel, un mix ciudat… un amestec de teamă și de lașitate, combinat cu pură ignoranță. Ca să îți ceri drepturile trebuie să le cunoști. Trebuie să citești deci, niște texte de legi, niște coduri civile, penale, o constituție, poate niște cărți de drept internațional.

Să-ți placă, deci, lectura.

Trebuie, de altfel, sa fii la curent și cu modificarile, și cu legile noi, și cu tot balamucul televizat când se dă vreun vot în plen. Să fii la curent și să întelegi. Să știi care e procedura, și ce fac eventual oamenii ăia acolo. Să știi când intră legea aia în vigoare și cum te pleznește pe tine în mod direct, cetățeanule.

Din păcate, pe lângă lecturile lipsă din textele de legi ne mai caracterizează și o atitudine umilă, tăcută, asuprită. Ferească Sfantul să avem niște standarde înalte. Să vrem mai mult și chiar să credem, pe bună dreptate, că îl merităm… doar ne-am mulțumit cu puțin dintotdeauna și am supraviețuit.

Mă gândesc cu groază cum poți să accepți un salariu debutant de 1138 de lei ca profesor. Cum și de ce? Ți se pare că poți să trăiești cu banii ăștia 30 de zile? Ți se pare în regulă ca după 15 ani de școală, o diplomă de licență și un examen de titularizare să nu îți poți plăti măcar o chirie? E mișto să stai cu părinții, nu? Să îi felicităm și pe ei că nu-și pun mâinile în cap când văd ce se-ntâmplă. Aplauze.

Despre rezidenți ce să mai spun, aceeasi umilință. Cu toate astea sistemul merge înainte. Indiferența, combinată cu descurcăreții de serviciu și cu munca la negru, dublată de pasivitatea generală și de mentalitatea greșită a generațiilor mai în vârstă mă ating pe mine personal.

Pe această cale aș vrea tare mult o ședintă de privit adânc în ochi. Aș vrea să îi privesc în special pe cei care au tăcut când trebuiau să vorbească. Pe cei care au dat șpagă. În spitale, în școli, la locul de muncă. Pe cei care nu și-au asumat riscuri. Pe toți fricoșii acestei țări mi-aș dori cu stete să îi privesc în ochi. Pe toți care au crezut că ‘altfel nu se poate’. Pe toți cei care ați făcut și faceți în continuare compromisuri grosolane. Pe toți cei care acceptați cârpelile. Pe oamenii care nu s-au luptat nici măcar un pic pentru visele lor personale, oricare ar fi fost ele. Greșelile voastre m-au făcut pe mine ceea ce sunt azi.

Eu nu îmi pot face meseria. Eu nu pot să trăiesc la 28 de ani cu 1138 de lei pe lună. Eu nu vreau să stau cu părinții. Nu vreau să particip la gluma asta proastă. Nu vreau și nu mi se pare drept. Prin urmare, la fel ca și voi, cârpesc și eu. Fac compromisuri, fentez, ocolesc. Încropesc ceva. O idee de viață.

Până când?