0

Maman la Vermine

Iaca cu ce îi încântă Mirel Bran, corespondentul de la Bucureşti al jurnalului francez ‘Le Monde’ pe stimaţii locuitori ai Hexagonului :

http://www.lemonde.fr/cgi-bin/ACHATS/acheter.cgi?offre=ARCHIVES&type_item=ART_ARCH_30J&objet_id=1178884

Normal, încerc să văd România cu ochii francezului : romi, câini vagabonzi a căror eutanasiere e anticonstituţională, Dracula, tiranul Ceauşescu şi, mai nou, vânătoarea de vrăjitoare. Un tărâm de un exotism extraordinar, care trăieşte după vechi legi ancestrale, într-un timp în care Sacrul şi Profanul îşi dau mâna. Un vis cu parfum de Est…

Reclame
1

La Nostalgie et les traductions

L’espace est le paradis, le temps est l’enfer. Or, chose étrange, tout comme dans l’emblème de la bipolarité, il y a de la lumière au centre de l’ombre, et la graine de l’ombre réside dans la lumière. Car, autrement, que serait la mémoire, cette fontaine empoisonnée au coeur de l’esprit, du paradis? Avec sa margelle de marbre poli, avec son eau clapotante, verte comme le fiel, avec le dragon aux ailes de vampire qui veille sur elle? Et que serait l’amour, l’eau limpide et fraîche des profondeurs de l’enfer sexuel, la perle grise du coquillage de feu et de cris déchiants? La mémoire, ce temps d’un royaume hors du temps. L’amour, cet espace d’un domaine hors de l’espace. Les graines opposées et pourtant si semblables de notre existence , qui se réunissent au-dessus de la grande symétrie et qui l’annulent, en un seul grand sentiment: la nostalgie.
Mircea Cărtărescu, Orbitor, ed. Denoël, 1999.

Într-o traducere superbă de Alain Paruit. Cu un titlu incomplet. În care nimeni n-a precizat că e vorba de primul volum dintr-o trilogie.
Alte bizarerii: Wikipedia.fr zice că volumul al doilea, „Orbitor: Corpul”, a fost tradus prin “L’oeil en feu” şi volumul al treilea prin “L’Aile tatouée”. Fascinant, n’est-ce pas? Cu ocazia asta au ras ideea de trilogie şi simbolistica titlurilor. Aplauze, vă rog!

2

Devreme

Pe cât de trist se petrec lucrurile în România când vine vorba de studiul limbii şi al culturii noastre, pe atât de dezolant se petrec ele şi în afara graniţelor.

Putem vorbi despre Pessoa şi Camões, despre Cervantes sau despre José Cela. Putem desigur vorbi de Dante până murim şi apoi într-o altă viaţă vorbim despre Orlando Furioso al lui Ariosto . Dar despre scriitorii români nimeni n-a auzit nimic. Niciodată. E un mare mister. Există ei sau nu există ? Rar, câte-o traducere mai apare pe vreun raft din librăriile franceze. Promovarea e 0 şi exemplarele sînt puţine. Şi-apoi cine naiba ar citi literatură românească şi de ce, căci ce delicii culturale şi nu numai poate oferi ţara asta străinilor şi la ce foloseşte limba română în afara României ?

Sînt masterandă în studii romane. La un seminar, aud cum profesorul se scuză că nu are niciun exemplu din literatura română, căci nu l-a interesat vreodată în mod special literatura asta. Iar dacă mă duc dezamăgită la coordonatorul masterului mi se spune că ei, profesoraşii, nu pot fi pluridisciplinari. Desigur, nu e ca şi când studiile romane ar presupune implicit să fii pluridisciplinar. Şi în plus, o lectură de weekend al vreounui roman de Cărtărescu este o muncă asiduă de aprofundare şi un exemplu de pluridisciplinaritate.

Încă este devreme. Să mai aşteptăm puţin, să mai traducem naibii nişte cărţi (unde ?) să mai promovăm din când în când literatura asta care de la an la an parcă îşi dă duhul. Să mai reedităm nişte cărţi pe la noi, prin ţara noastră cea de toate zilele, să nu le lăsăm să se piardă. Să mai şi scriem.
Şi toate astea fără să ne lăsăm doborîţi de anumiţi cretini, de anumite lipsuri, de mustrări de conştiinţă, de neputinţă şi de alte alea. Şi mai ales să avem răbdare, căci numai timpul va decide dacă merităm sau nu un loc pe undeva.

0

Sarmanul Tzvetan

Mai nou sint studenta prin alte tari. Tari in care profesorii universitari citeaza din Tzvetan Todorov, dar habar n-au sa-i pronunte numele. Ba chiar nu i-l pronunta, explicand – vezi-doamne- ca ei nu pot pronunta asa ceva. Dar totusi fundul pe scaunul de profesor si-l tin, dar pe Tzvetan sa-l pronunte nu stiu si nici macar nu vor sa faca efortul de a invata. Ba chiar sint serios-glumeti si se cam scuza dar cu mandrie, un fel de „Dom’le, Tzvetan e o atrocitate, cum sa-l pronunt eu? De-aia nici nu vi-l spun da’ de citat din el imi permit”.
Sarmanul Tzvetan…

1

Unibuc (mă) loveşte din nou

Din apartamentul meu mult prea puţin burghez faţă de numele predestinat al proprietarului (Lebougeois, vorba ‘ceea) constat cu stupoare ca Universitatea Bucureşti nu se lasă.
Nu, domnii mei! Nu! Chiar dacă fuga mea de realitatea bucureşteano-universitară numără în spatele ei vreo 2000 de km în momentul de faţă, ei nu se lasă. Sunt nemuritori în stupizenie şi indiferenţă. Acum ştiu că niciodată nu mă vor păsui. Dacă mă pot atinge prin neprofesionalismul şi încâlceala lor chiar şi când sînt hăăăăăăăăăăt departe… no comment.

Să revenim dară la problemă. Dat fiind faptul că mă aflu în Franţa şi că (oh surpriză!) nu prea pot să fac mai mult decât pe turistul momentan, soluţia e să mă înscriu aici la facultate. Pentru a mă înscrie, am nevoie de fişa matricolă. Pentru această hârtie de maximă importanţă în acest moment crucial al vieţii mele, trebuie să mă înarmez cu tone şi tone şi toooone de răbdare. Pe care nu le am.
Pentru că nu pot înţelege următoarele:

Unu la mână, de ce naiba trebuie să plătesc 25 de lei pentru un rahat de hârtie cu cursurile si notele mele din toţi cei trei ani de facultate? Oare după trei ani de rahat în cisterne ce mi-a fost servit nu am dreptul, pe lângă şutul în fund caracteristic de la sfârşit, şi la situaţia mea şcolară? Adică cu ce contribuie Unibuc la fişa aia în afară de hârtie şi cerneală încât să merite 25 de lei? Ah da, eventual cu un print dintr-o bază de date ordinară. La mai mare! (şi sînt ferm convinsă că se poate şi mai absurd de-atât)

Doi la mână, cum nu mă aflu în ţară şi nici nu am banii necesari să ma plimb cu avionul, am încercat să obţin hârţoaga prin prietenii şi rudele care au rămas. Ei bine, nu! Pentru că nu!. Căci procedura este una demnă de un roman (pe care de altfel îl voi şi scrie). Cu chitanţa vieţii trebuie să faci 100 de drumuri între facultate şi biroul de eliberare a actelor sau un rahat sinistru de genul ăsta. Iar pentru a ridica foaia cu notele îmi trebuie (atenţie!!!) o procură notarială. Care se face la ambasadă.
Pentru că mama mea, care poartă acelaşi nume ca şi mine şi în burta căreia am stat timp de nouă luni şi care îmi este rudă de gradul întâi nu are, domnilor, dreptul să ridice hârtia. Nici ea, nici prietena mea cea mai bună, probabil că nici nervii mei întinşi până în biroul cu pricina nu pot face mare lucru… Eeeeeee, da’ dacă ar avea ei o procură notarială… Ca să nu mai vorbim ca în 2011 internetul nu ar trebui să mai fie o noutate şi că cu ajutorul lui lucrurile astea ar trebui să se resolve repede.

So, once again mă regăsesc într-o situaţie incalificabilă din punct de vedere al imbecilismului. Ceea ce mă face să reconsider dăţile în care de aici îmi lăsam conştiinţa să o ia creanga pe făgaşe de genul “da oare am făcut bine că am plecat?”. Căci aparent, oriunde aş fi, tot sînt condamnată la probleme absurde de care m-am săturat, la lucruri care nu sînt aşa cum ar trebui să fie. Aici sau acolo, la Polul Nord printre pinguini sau in Africa la 40 de grade, destinul unora este să înveţe să-şi controleze nervii. Al altora este să fie plătiţi să îi întindă. Voi din ce categorie faceţi parte?

2

Camil Petrescu la sfarsit de an…

… ma chinuie noptile. Ultimele trei cel putin. O fi si asta un soi de senilitate in stare incipienta, cum se mai intampla sa vezi la foste profesoare de limba si literatura romana vorbind cu o patima exagerata despre cine stie ce scriitor roman care le-a marcat vizibil si pe care, pare-se, doar ele l-au inteles cu adevarat.
Camil Petrescu, care nu numai ca nu mi-a placut ever dar pe care cu cat il recitesc mai mult cu atat il consider mai departe de ceea ce se spune ca ar trebui sa fie.
Ieri seara, inainte sa adorm (eu nu numar oi si nici nu imi lansez tot felul de filme imaginare in care sa fiu protagonista…) ma gindeam la situatia ( de altfel singura ) din Patul lui Procust.
Un barbat care, aflat in patul metresei lui citeste (cu nesat as spune) scrisorile dintre mai-sus-numita si un poet-gazetar al epocii. De ce? Pentru ca nu isi poate explica cum se poate ca ea, actrita si personalitate mediocra, sa fie iubita cu atata patima de Ladima.
Daca privim astfel (asa cum eu nu pot privi intr-un alt fel) romanul se reduce la starea unui om care nu a cunoscut niciodata Dragostea. Si care, evident, nu isi poate explica ceva ce nu a experimentat. Scurt.
Ca sa bag o fraza in plus, distrugatoare a argumentatiei, cine stie daca nu cumva e o frustrare acolo.
Privit astfel, restul de tone de baliverne scrise si propovaduite despre acest roman (proust, memoria involuntara, etc. samd) sint undeva in plan secund.
Dosar de existente sau nu, cu ce e mai rasarita estetic situatia asta, a omului stand intr-un budoar si citind scrisori de dragoste ultra-siropoase redate de altfel in roman, fata de oricare alta situatie dintr-un roman de dragoste consumist si patetic.
Sa ne intelegem. Problema mea nu este faptul ca Patul e un roman prost, caci nu este, ci ca maculatura scrisa pe marginea lui ma scoate din minti. Canonizarea si cliseele obsesive pe care elevii de liceu le invata pe de rost despre acest roman ma scot din minti.

Si totusi… in Franta e cald, mancarea e groaznica iar eu va urez un an cu cat mai multe dileme literare, poate cineva se risca sa zdruncine canonul literar romanesc din temelii caci asa de bine ar fiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii !!!!!