Cafteala

Am văzut Festen. Și mi-am amintit de cafteală.

Am fost un copil singur, târât de multe ori pe la sindrofii de familie unde ma plictiseam enorm, dar unde trebuia să le zâmbesc oamenilor mari care mă priveau, și ei, cu maximă milă. Eram un pitic într-o lume infinită de picioroange. Ca să mă calmeze, femeile îmi dădeau de obicei casetele lor de bijuterii si perle și machiajul, asezându-mă cumințică pe un scaun dublat de perne. Astea erau singurele jucării în casele lor fără copii. Mă îmbrăcam adesea cu eșarfele lor, îmi atârnam clipsurile mari de plastic de lobii mici ai urechilor, mă dădeam cu ruj și tăceam, în timp ce ei își expuneau viețile ridicole de adulți în fum de țigară, pahare de vin și platouri cu ordef și fripturi. Mai ieșeam din când în când, prilej pentru vreo mătușă, nașă, verișoară de-a părinților să se mire, să mă scuipe, să fie uimită și – cu siguranță acum înțeleg – să tremure de spaimă la gândul că are în față Viitorul și că habar nu are cum să îl abordeze.

Așteptam de multe ori stânjenită și la limita răbdării să se termine totul și să ajung acasă, unde, deși la fel de singură, măcar aveam păpușile cu mine.

Pe lângă toate astea, mi-o luam pe bandă rulantă. Palme și bubuituri, iar câteodată cu cureaua. Privind retrospectiv, îmi e milă de mine și de ceilalți ca mine. Pentru că din păcate am fost foarte mulți. Mi-e milă de noi și nu știu cine o să ne facă vreodată dreptate.

Mi-o luam din motive cretine. Mi-o luam pentru că răspundeam. Dacă îndrăzneam să nu fiu de acord cu ceva, jap, direct peste bot. Mi-o luam pentru că maică-mea pleca la muncă și nu suportam să rămân singură. Începeam să plâng ca un ceas elvețian, cu jumătate de oră înainte să iasă pe ușă. Normal, atunci nu existau Freud, parentingul, psihologii și anxietatea de separare. Existau doar palme dacă ceva era în neregulă. De la plâns, palme și fugăreli prin casă începusem să fac un fel de insuficiență respiratorie pe fond de stres pe care am moștenit-o și acum. Mai pe scurt mă învinețeam și nu mai respiram. Moment în care eram bătută ca să tac. Nu mai conta ce se întâmplase, dacă nu tăceam și nu mă calmam cureaua făcea cranț pe mine.

Dacă nu intram în casă la ora la care eram chemată și îmi permiteam luxul de a mai sta cinci minute în fața blocului, mi se încuia ușa. Instantaneu începeam să plâng, neștiind cine o să aibă grijă de mine, unde o să mă duc, ce o să mă fac acum, noaptea, când nu mai eram primită înăuntru. Asta până când ieșea maica-mea să mă caftească pentru că făceam gălăgie pe scară și îi făceam de râs.

Apoi uitam, sau le luam ca pe ceva firesc, și zilele treceau exact la fel.

Cel mai rău mi-o luasem când la un moment dat era o campanie la televizor în care erai invitat să mergi la poliție dacă mănânci bătaie de la ai tăi. Așa că înainte să se dezlănțuie iadul, am avut tupeul să îmi informez părinții că dacă mai ridică mâna la mine, mă duc la poliție. Atât mi-a trebuit.

Ajunsesem, prin liceu, când îmi dădusem seama cât de ridicolă era familia mea, să îmi doresc să fi fost un copil dificil doar ca să le fi scos pe bună dreptate perii albi alor mei. Le uram în fiecare noapte o realitate alternativă în care să fi avut un copil cu probleme reale, nu o fetiță singură și plictisită, ascultătoare, aliniată normelor, devreme acasă, inteligentă, premiantă.

Mai târziu mi-am dat seama că nu suntem puțini, că povestea asta e povestea unei generații și că comunismul nu a însemnat doar anihilarea libertății de expresie, lagăre de concentrare, colectivizare și industrializare. Comunismul nu a însemnat doar Lenin, Stalin, Ceaușescu și rahatul din cărțile de istorie pe care ne permitem să îl livrăm la examene. Comunismul nu a înseamnat doar orfelinatele, carnetele de partid, Securitatea, cenzura. Din munca repetitivă la combinat, din apartamentele-cutii sufocante, din traiul la comun al clasei muncitoare, din liniștea și regimul spartan au ieșit monștrii pe care părinții noștri i-au pasat senini pe spinarea noastră. Răul cel mare a fost subminarea totală a sentimentelor, imaginea familiei caste, distante, inerțiale, neautentice promovată cu nonșalanță și luată de bună. Din falsul ăsta, din lipsa asta de trăiri autentice, de blândețe și de iubire sinceră am ieșit noi, copiii de după Revoluție.

O dreptate individuală, o cafteală poetică – așa ca pe final de Festen – după o sindrofie la care le-ai urla în față toată astea de mai sus vinovaților ar fi mult, mult prea puțin.

 

Reclame
0

Gărgărițele

Erau zile în care strângeam un pumn plin de gărgărițe. În grădinițele din fața blocului erau, primăverile, cu sutele. Toți copiii din generația mea știu ce-nseamna un pum plin de gărgărițe. De la roșu aprins la portocaliu pal, gândăceii se zbăteau, pentru câteva minute în capcană. De cele galbene nu prea ne atingeam, oricum erau mici și nu prea zburau. Dar îmi amintesc clar, extrem de clar, piciorușele mici și cleioase traversând palma înclinată vertical, pentru ca apoi să urce încet pe arătător. Le priveam cu emoție de fiecare dată, gândindu-mă că poate nu își vor lua zborul (ce-i drept, unele, mai dezorientate, se propteau în vârful degetului și nu făceau nimic mai departe). Dar câtă încântare și fericire în momentul în care își deschideau elitrele și aripioarele transparente și pur și simplu dispăreau în aerul galben. Nimic nu va egala vreodată acea mirare și încântare.

N-am mai văzut gărgărițe de ani de zile. Nu știu unde au dispărut. Poate tot acolo, împreună cu aricii și cu țestoasele drobogene din grădinițele blocurilor, pe vremea în care mai exista încă o urmă de sălbăticie. Poate tot acolo unde sunt și cărăbușii, și păianjenii subțiri de pe zidurile răcoroase, și omizile cărnoase. Și păpădiile. Și albăstrelele. Și greierii mici și negri, țopăitori. Și râmele. Și melcii mici și albi de pe frunzele de lucernă.

Nu știu unde au dispărut toate aceste animăluțe și insecte care mi-au populat copilăria. Poate dispar de la sine, odată cu maturizarea. Poate le-am gonit departe. Sau poate (și asta ar fi chiar varianta cea mai trista) nu le mai văd cu ochii de-acum…

 

0

Cine suntem

Suntem suma obiectelor, a culorilor și a mirosurilor cu care am crescut. Suntem adierile din copilărie, anotimpurile care aveau ceva specific. Suntem verile care însemnau ceva, vacanțe, călduri tropicale, seri răcoroase, nopți pline de stele deasupra blocurilor din fața Institutului. Suntem prăjiturile cu gem de prune și baclvalele, și tocănițele de cartofi din fiecare farfurie de după-amiază. Suntem jeleuri la găletușă și gume Minti. Suntem Eti Pufi moi cu fulgi de cocos.

Suntem primele noastre telefoane mobile și suntem primele mesaje trimise. Suntem conversațiile de la unsprezece noaptea, de după cutremur. Suntem caitele cu șiruri și integrale. Suntem frica de bac, suntem fustele și blugii și gecile pe care le-am purtat. Suntem prima țigară fumată în parc la primărie, în clasa a noua. Suntem trenurile cu care am umblat, gările mici, ghiozdanele burdușite. Suntem proprii noștri bocanci plini de nisip.

Suntem lacrimile noastre la sfârșitul Titanicului, suntem primul nostru dans la discotecă, suntem primele noastre dedicații la microfon și primele întâlniri. Suntem plimbările din Tăbăcăriei. Suntem majoratele noastre, suntem melodiile noastre, suntem cadourile primite. Suntem plânsul și râsul și tristețea. Suntem frica și versurile. Suntem nesiguranța. Suntem toate cărțile citite. Suntem cărțile visate. Suntem visele noastre din fiecare noapte, grotești, absurde, superbe.

Suntem planurile noastre, suntem eșecurile noastre, suntem casetofoanele cu leduri. Suntem prietenii noștri. Suntem vecinii noștri. Suntem cățeii din fața blocului, suntem pisicii aruncați într-o cutie de carton. Suntem drumurile la bunici. Suntem piciorușele firave ieșind de sub cloșcă. Suntem purcelușii pătați. Suntem strugurii și păianjenii. Suntem leagănele.

Suntem eclipsele de soare și de lună. Suntem cinematografele și delfinariile. Suntem planetariile, suntem gogoșile cu gem.

Suntem totul, totul…

 

0

Ape Moarte (2)

m-am născut la capătul lumii

în orașul poetului

în orașul împăratului

în orașul în care timpul și oamenii s-au oprit mereu

în mijlocul apelor

al mlaștinilor și al nisipului

unde se plimbă Moartea în mințile tuturor

 

aici

nimeni n-a știut că îi este egal morții prin viață

nimeni n-a bănuit

că îi este superior morții prin rațiune

m-am născut în frică și în singurătate

nu în dragoste

nu în fericire

ci în frică

și din frică

 

niciodată n-a fost viața

mereu au fost

infinitele posibile morți

niciodată n-a fost fericirea

mereu

frica de sfârșit

 

ce proiect să naști în mijlocul

scorpionilor albinoși

despre ce să scrii în deșertul ăsta

 

despre satele mici de tătari și cetatea de deasupra lagunei

despre fântânile cu cumpănă și caii slabi

despre culorile terne

verdele spălăcit al pomilor

griul măslinilor de la perla

calcarul cazinoului

oasele de pe faleză

 

m-am născut în nisip și în moarte

niciodată în viață

niciodată în lumină

în mijlocul nicăieriului

la capătul civilizației

din nimic spre nimic

 

privind cu înfiorare

linia mării

stranie și calmă

ca un monstru blând

 

 

 

 

 

 

 

0

Tu

ochii tăi albaștri ca două
găuri negre
înghițind cu poftă
galaxii peste galaxii
acolo ne vom pierde cu toții
de-aici începe vidul

aceste mâini frumoase  mângâindu-mi creierul
liniștindu-mi carnea
atenuând spasmele acestei
existențe fragile

mă uit la ele
la degetele lor lungi și fine
ca niște organe independente
detașate de corp
și știu
că nu se vor opri aici

că vor mai mângâia și alte cărnuri
că vor mai liniști și alte vene zvâcnind tragic sub piele

dacă aș ști
și mai ales dacă ar fi vreo cale rațională
aș opri totul
la granița fină dintre interiorul coapsei
și podul palmei
acolo nu ar mai fi vorba
de nicio ideologie
de nici un proiect
de nimic
progresiv
ascendent
linear

n-ar mai fi nimic
doar tabloul perfect al atingerii
încremenite în vid

***
eu vin dintr-o altă lume
nervurile creierului meu albastru vin
dintr-o altă dimensiune
și știu că nimeni nu va iubi și nu va înțelege vreodată
această stare
această vaporoasă dezagregare
acest haos turbulent

noi doi nu ne vom cunoaște niciodată
nu ne vom ști numele numerele distanțele
vom umple vidul cu proiecții ale siluetelor noastre
la mila și limita memoriei

nu știu cine ne-a dat această înfățișare
nu știu de ce nu suntem
un praf subțire
ceva nedefinit

împotriva cui ar trebui să mă revolt
cine este responsabilul

simt durerea în fiecare
fibră în fiecare bucățică de carne crudă
când mă gândesc la tine
poate că ne-am desprins dintr-un
corp primordial
din vreo lighioană adormită
acum mii și mii de ani

poate că suntem o rană vie
un apendice sângeros zvâcnind în nimic
poate că nu căutăm nimic
doar anularea
dispariția totală

poate că dragostea e doar căutarea acestui sfârșit
e doar o confirmare reciprocă
a acestei lipse de sens

să vină cineva
să rupă dezarmarea totală a creierului în fața formei
să anuleze importanța ochilor
a mâinilor
a picioarelor

în vid nu trebuie să existe nimic
în vid nu există relevanță
acolo ne vom arunca
în ape adânci în umori albastre
translucide