0

Tăcerea

Pe cine mai miră acum, în ceasul al 2012-lea, criza profundă în care s-a afundat politica românească ? Lipsa de credibilitate a politicianului român de orice culoare, lipsa lui de profesionalism, amatorismul care se vede cu ochiul liber de la mari distanţe precum şi lipsa unei alternative sunt tulburător de alarmante. Faptul că niciun politician nu mai găseşte nicio armă cu care să stea în picioare mă face să zâmbesc cam cu tristeţe.
Un singur respect n-a ştiut politicianul român să şi-l câştige în toţi aceşti ani de tranziţie : respectul pentru discursul rostit, singurul inviolabil. Una dintre cele mai importante arme pe care orice politician le are la îndemână, absolut ştearsă din conştiinţa tuturor, pare-mi-se, rămâne limbajul.

De când sînt în Franţa asist cu multă plăcere la un fenomen inexistent la noi : discursurile preşedintelui francez Sarkozy, un exerciţiu de retorică impecabil. Le-am urmărit de fiecaredată în contexte total diferite, printre oameni cu orientări politice diferite, de vârste diferite. Mai în glumă, mai în serios, la sfârşit cu toţii ajungeau la aceeaşi concluzie : ‘’Ei, nu poţi să zici că nu vorbeşte bine’’.

Daţi-mi un singur nume de politician post-decembrist care s-a impus în mod autentic la noi prin puterea discursului.

Această ‘’ars bene dicendi’’ a lui Quintilian, uitată în mod absurd pe meleagurile noastre are consecinţe uluitoare. Într-o situaţie reală în care oamenii ies în stradă şi strigă, politica românească răspunde prin tăcere. Normal, devreme ce discursul ei a dispărut complet.

Reclame
2

Poem

de cînd trăiesc
de cînd păşesc în gol alături de tine
prietenul meu
cine mai ştie?
ochii tăi negri de şobolan
ochii mei de şopîrlă
doar ei mai fac diferenţa
în rest aceeaşi formă
acelaşi mers spre nicăieri
două cruste care închid vidul

eu ştiu tu vei avea şi alte femei de carne
îţi vei lăsa sperma în burţile lor ovale
le vei mîngîia sînii cu grijă
mie îmi rămîn dinozaurii şi
poemele care nu vor să se scrie

tu te vei lupta cu cearceafurile umede
eu cu istoria
în urma noastră o să rămînă un amestec frumos şi inutil
de carne şi cuvinte
pe care nimeni nu va da doi bani

0

Revista “Fracturi” şi bombele universitare cotidiene

http://www.observatorcultural.ro/NOI-in-literatura*id_1870-news_details.html

În aceeaşi zi, la Sala de Lectură se inaugurează o expoziţie cu volumele/antologiile şi revistele studenţeşti scoase în facultate din 1980 pînă astăzi, care va rămîne deschisă publicului pînă la sfîrşitul lunii. Vor fi expuse pentru public exemplare din volumele: Aer cu Diamante, Cinci, Desant ’83, Flashback 1985, Universitas, Pauză de respiraţie, Ficţiuni, Tablou de familie, Ferestre, Paupera, Album de familie la sărbători, Povestiri din prezent, 1984-ultima generaţie a comunismului românesc, Rubik, Scrisoare de iubire, dragoste, amor, Deschideri şi revistele studenţeşti din facultate Litere, Litere nouă, Be-tonuri, Eliterebelle, Texte, Doamna Grasă.

Chiar nu îmi vine să cred că oamenii ăştia, cică principalii actori de pe scena literară şi culturală românească ignoră cu bună ştiinţă o revistă care îşi merită locul ei în inventarul publicaţiilor universitare din ’80 încoace. Mă ia cu frisoane (sincer!) cînd mă gîndesc că oamenii ăştia prin gestul lor total deplasat taie o bucată din istoria evenimentelor şi a generaţiilor formate în Facultatea de Litere. O şterg cu buretele deşi majoritatea sînt istorici ai literaturii române.

Eu una, ce-i drept, nu mai sînt dezamăgită. Dezamăgită am fost acum un an, acum doi. Astăzi mi-e greaţă şi mi-e ruşine. Cred că e cea mai sinceră ruşine pe care am trăit-o în ultima vreme. Mi-e ruşine de faptul că la vară, oamenii ăştia, care pun interesele lor personale înaintea realităţii o să mă certifice pe mine.

2

Foamea de bani şi situaţia învăţămîntului superior

Dacă tot am făcut ceva gălăgie pe blogu’ ăsta cu privire la infinitele problem universitare care mi-au mîncat nervii şi care ştiu că niciodată nu se vor rezolva, să-i dăm înainte, zic.

Săptămîna trecută a trebuit (mă rog, a fost pînă la urmă alegerea mea, nimeni nu m-a ţinut sechestrată în lanţuri) să stau la un curs de TL (teorie literară pentru necunoscători) în urma căruia mi s-a confirmat, encore une fois, că treburile în facultatea asta sînt pură improvizaţie. Să expun pe scurt evenimentul: respectiva doamnă profesor a considerat că este mai important (vreau să cred că pentru noi, pleava studenţească) să comenteze rezultatele noastre, ce-I drept dezastuase de la examenul de pe semestrul trecut. Examen care după umila mea părere ar fi trebuit să dureze 3 ore, nu două. Pentru că să faci o analiză de tip Auerbach pe nu ştiu cîte fragmenţele din Cărtărescu plus să comentezi un fragment din Tudor Vianu necesită timp. Sau eu una am nevoie de mai mult de două ore. Mă rog… După cum ziceam, doamna profesor a optat pentru o mustrare-morală cu iz apocaliptic în detrimentul unui curs de TL. Nimic de zis pînă aici. Întrebarea pe care mi-o pun eu este what the fuck is the use of all this? Da, am colegi care după aproape trei ani de facultate nu sînt în stare să scrie corect după normele ortografice ale limbii romîne. Da, presupun că indivizii respectivi nu sînt în stare să-şi structureze coerent un text pentru un examen (lăsînd la o parte reproşurile mele care sînt deja nişte problem clasice: prea mult în prea puţin timp). Dar nu pot să nu mă întreb în acelaşi timp dacă nu cumva vina nu îi aparţine în exclusivitate studentului. Trebuie să fii de-a dreptul obtuz ca să nu-ţi dai seama că asemenea catastrofe îşi găsesc explicaţia în două puncte.

Primul e criteriul de selecţie la admiterea în facultate de care am mai scris şi cu care nu sînt de acord şi nu voi fi niciodată, şi anume admiterea pe baza mediilor de la Bacalaureat . Care bineînţeles că îşi are explicaţia sa: finanţarea pe cap de student, o enormitate. Normal că interesul e să intre cît mai mulţi, căci altfel cum şi-ar atrage iubita universitate bănuţii cuveniţi?!? După-aia mă trezesc eu punîndu-mi întrebări existenţiale de genul cum este posibil să nu avem o sală pentru anumite cursuri? Oare asta înseamnă că sînt mai mulţi studenţi decît numărul pe care îl suportă clădirea în sine?

Al doilea e faptul că studenţii trebuie să promoveze examenele, să asigure o continuitate. Pe scurt, profesorii trebuie să aibă studenţi la cursuri, şi studenţii nu-i ai dacă îi exmatriculezi pentru că efectiv nu ştiu să scrie.
Deci, în condiţiile în care toată lumea cunoaşte aspectele astea ale vieţii universitare bucureştene, care mai e rostul unui discurs în care ni se vorbeşte despre responsabilitate şi alte valori care, cică ne-ar lipsi? Cine naiba duce lipsă de responsabilitate? Studenţii ăia care trec ca gîsca prin apă printr-o facultate sau profesorii care fac acest lucru posibil? Oare distinsa doamnă profesor e conştientă că participă activ la degradarea continuă şi prograsivă în care se află facultatea la care sînt acum studentă?! Şi dacă este, atunci cum poate să ne verse doar nouă în cap lăturile eşecului?

Asta aşa, doar o mică bubă care îmi furnizează mie cantităţi enorme de material asupra căruia mă trezesc meditînd. Partea bună a faptului că ciclul s-a redus la 3 ani e că se termină mai repede. Că nu mai rezist!

0

De ce sîntem unde sîntem, part 2

Anul trecut duşurile din cămin erau mizerabile, erau înfundate, erau cum erau dar erau. Anul ăsta buda din căminul în care stau depăşeşte cu success imaginaţia oricui.
Nu am cerut (şi cred că prost am făcut) nimănui un jacuzzi cu virbomasaj. Nu. Înţeleg că nu se poate. E ok. Pot să mă obişnuiesc cu faptul că stau într-o cameră de 2 pe 2 în care mă sufoc la propriu zilnic. Pot să mă obişnuiesc cu faptul că deşi sînt studentă şi jobu’ meu este încă unul singur şi anume acela de a studia, nu am un birou la care să-mi desfăşor activitatea. În fine, tot ce voiam să spun e că minimul de civilizaţie pentru mine este un duş şi apă caldă. Povestea cîntecului: vreau o budă normală şi un duş cît de cît. Dumnezeule, vreau să mă spal. Vreau să mă spăl ca un om normal. Apă caldă este. Duş nu există. Sînt 4 cabine de duş şi doar una singură funcţionabilă, asta daca şi numai dacă ai în cameră un furtun şi o pară de duş. Doar aşa te poţi spăla. Asta nu-i nimic, dar toate pînă la statul la coadă pentru igiena personală. Asta e deja prea de tot. Situaţia s-ar rezova simplu. Cu un instalator care ar veni măcar să demonteze duşurile defecte.

Gen: nu merg, uite nene eu scot banul din buzunar, îmi cumpăr duş da’ măcar să am unde să îl montez.

Şi nu mă deranjează absurdul situaţiei pe cît mă scoate din minţi indiferenţa celor din jur. Nu, nu mă scoate din minţi, mă omoară de-a binelea. Dar eu cred că absolut toţi locuitorii de pe palierul ăsta au o plăcere bolnavă în a-şi cumpăra duşuri şi în a sta la coadă pentru a le folosi. Cîcat! Poate am nimerit pe un palier de sectanţi care proslăvesc aceste două mari activităţi. Şi uite cum eu mîine le voi tulbura accesul spre absolutul imbecilism…

I give up…

Încă o pastiluţă umoristică, de data asta de la facultate.

Nu e de mirare că la licenţă nu voi trata absolut nimic care să aibă vreo tangenţă cu literature romînă. În trei ani de zile mi-am dat seama ca nu mi-a fost dat să găsesc un professor care să fie măcar un pic pe aceeaşi lungime de undă cu mine cînd vine vorba de acest subiect. Anacronismul la putere!

Şi asta n-ar fi chiar atît de grav, dar îmi amintesc despre ce ne vorbea un ilustru cadru didactic la unul din ultimele cursuri despre modernismul romînesc. Domnul ne ţinea o frumoasă pledoarie despre ceea ce înseamnă să fii student. Vai, cîtă libertate. Este cea mai frumoasă perioadă a vieţii, în care eşti liber să faci ce vrei şi eşti liber să vrei să faci orice. Poţi să mai chiuleşti de la un curs, poţi sa tralala. Dar vai, studenţia la litere, ce frumoasă este. Adică oricum, ceea ce facem noi aici este aşa, ultra-general. Modernismul romînesc însumează mai mulţi autori. De unii dintre ei nici n-aţi auzit .

Păi bai nene!!!!!!! De asta eşti tu la catedră, fă-mă să aud, la dracu’!!!!

Nu, nu am auzi nimic. Nici măcar chestiile pe care deja le ştiam. Cu un discurs ca ăsta, domnul profesor m-ar fi cucerit în clasa a noua. Adică în primul an de liceu. Acum nu. Acum am cît de cît o bază. Pot să port o discuţie despre modernismul romînesc chiar şi în afara cursului imbecil. Am nişte noţiuni elementare. De ce insistă unii oameni să mă compare cu o tabula rasa?!? E absurd! De ce trebuie să fiu băgată într-o gaşcă de puberi instinctuali? De ce trebuie să fiu veşnicul neiniţiat? De ce? Am mai vorbit eu despre pubertatea pe care genraţia asta refuză să o depăşeasca… oh god, este mai tragic decît credeam!!!!

5

Ard în flăcări…

http://stirileprotv.ro/stiri/eveniment/incendiu-la-facultatea-de-litere-de-la-universitatea-bucuresti.html

Ei bine de data asta n-am ars, doar am înghiţit puţin fum. Puţin mai mult chiar…

Pe mine incendiul m-a prins undeva la etajul 4, dînd un examen. Ceea ce nu ştiu jurnaliştii şi pun pariu ca nici figurile importante din conducerea facultăţii e că la etajul 4 alarma de incendiu nu se aude. Da, incredibil dar adevărat. Pot să şi repet pînă îşi revine toată lumea din uimire: la etajul patru al facultăţii de litere din capitală alarma de incendiu nu se aude.

Deci a trebuit să aşteptăm să urce fumul ca să ne dăm seama că ceva nu e în regulă.

Inutil să mai spun că evacuarea e aproape imposibilă. Nu există scară de incendiu, nu există nimic… există numai şi numai coridoarele claustrofobe şi scarile în spirală pe care nici într-o zi normală nu te simţi în siguranţă.

În fine, glumind la telefon cu cîţiva prieteni, bine că nu ne-am trezit cu un pompier bătîndu-ne în geam şi dîndu-ne şi nouă vestea zilei: fraierilor, ardeţi!