0

Scena

Nu-mi plac filmele de acțiune. Alea semi-SF mă scot din minți. Pe alea cu mafioți le accept la limita limitei. Nu cred că poți să te identifici prea mult cu ele. Extratereștri călărind orașe în America, facțiuni dubioase și bazooci pe umeri, pistoale și mitraliere, sânge, bombe și explozii. Uhm, nu. Nici Counter Strike nu am jucat, nici jocurile stealth nu îmi plac. E un fel de băiețeală falsă. Un basm postmodern pentru băieți. Dacă înainte Făt-Frumos era fiu de împărat și călărea un cal alb, acum eroul e un outkast călărind o motocicletă cu un kalashnikov la spinare. Patternul se păstrează cu siguranță și o analiză comparată ar fi cu siguranță foarte șmecheră. Dar pentru că nu am timp de investit în creații extravagante, o să spun doar că ieri am fost la film. De acțiune.

Plictisită de semi-izolarea din ultima lună, ieri seară am început să fac ce mi-am jurat că nu mai fac niciodată : să mă uit la trailere. Iată că nu pot să nu mă uit. E ca și când ți-ai promite că nu mai mănânci în veci la Mc Donald’s. Societatea asta te pervertește și te ademenește cu rahaturile ei și ești slab și nu poți să spui nu. Să trăiești ca un pustnic în vârful dealului e la fel de ridicol și până la urmă nu te poți împotrivi. Probabil o să duci o existență chinuită, scindată între natura ta umană și semi-realitatea asta virtuală din ce în ce mai oribilă.

Văzusem deci că a apărut John Wick 2 și, deși sunt ultima presoană care să fie o fanatică a genului, mi-am amintit de John Wick 1.

Sunt anumite scene care se ridică deasupra filmului și a filmelor în general. Le simți imediat. Le miroși. Le trăiești acolo în fața ecranului ca un catharsis. Filmul poate să fie prost, ordinar, ok, bun, foarte bun. Dar atunci când vezi scena aia, știi că e mai mult. E ceva în plus. E ceva peste scenariu, cameră și actori. E un fel de legătură perfectă a tuturor în același timp. Sunt genul de scene care te scot din timpul tău cronologic, linear, istoric, și te ridică undeva deasupra. Nu prea mai ești doar un spectator pe un scaun la un film. Trăești aleceva, simți altceva.

Mi-am adus aminte de scena împușcăturilor din club. Este, pentru mine, unul din eforturile stelare. L-am simțit din prima și am știut că, în fond, ăla e tot filmul. Nu prea are rost să spun de ce. Am o problemă și cu muzica în filme. Aici totul este absolut perfect. Coregrafia e elegantă, close-up ul cu privirea lui Wick în timp ce nu-l împușcă pe Tarasov e de manual. Slow-motion-ul cu fuga în prosop prin spatele geamurilor care explodează în urma impactului cu gloanțele e și el cumplit de bun. Disgur, în original, după bucata de bubuieli în jurul piscinei urmează aglomerația pe ritmuri de rave, dar și acolo sunt uimitoare accentele pe ritm. E ca un balet.

Una dintre cele mai bune și mai complexe scene pe care le-am văzut până acum. Aș scrie despre ea o dizertație întreagă, dacă aș fi altcineva în altă postură.

Revenind, amintindu-mi de scena asta, am văzut trailerul de la no 2. Bubuieli pe muzică clasică. Mi-am spus Doamne, asta e este. Asta o să fie intergalactic dacă e filmat în același stil. Din păcate nu a fost. A fost cam semi-țeapă. Cam ca trailerul de la Youth, unde din nou mă așteptam la ceva sacru cu iz de tragedie antică, dar care s-a dovedit a fi, ei bine, altceva.

Oricum, cam atât voiam să spun:

Reclame
0

Restul e balast

Zilele astea mă gândeam, cu tristețe, că m-am stricat de tot. Gata. Ăsta e sfârșitul, mi-am spus. Totul mi se pare o tâmpenie. Mă uit la filme ușoare și fără substanță, la semi-porcărioare menite să îmi păcălească creierul. La blockbustere. La acea formă de artă care confiscă timpul doar pentru a te sustrage din realitate. Este, cred, un scop terapeutic perfect justificat. Suntem nefericiți, și în nefericirea și plictisul nostru, ceva trebuie să umple golul. Desigur, e mult prea ușor să vorbești de pe tușă când n-ai pus umărul nici măcar la o păcăleală.

Revenind, mă uit la tâmpenii. Citesc niște abominații. Mă chinui de o lună să termin Leagănul Pisicii de Vonnegut. Și mi se pare o carte proastă. Mult prea proastă pentru renumele ei. Seacă. Am putea foarte bine și fără ea. După ce o termin, o să fiu aceeași. Mulțumesc, domnule Vonnegut, pentru nimic. Dumneavoastră și altor câteva mii și milioane de câcaturi cu care ne luăm din când în când câte o țeapă. Gata, mi-am zis, iar îmi pute absolut tot. Viața e prea scurtă, se scurge la viteză automată și orice tâmpenie citită și orice film cretin vizionat este, pentru mine, un eșec.

Din păcate însă, nu mai există filtre. Filtre adevărate. Critici adevărați. Formatori de opinie care să conteze. Oameni care să separe balastul de capodopere. Oameni care să formeze un gust, o educație, un minim control asupra a ceea ce mai numim azi artă.

Prea puțin se scrie și se vorbește despre lucrurile care contează cu adevărat. Despre filmele bune, despre cărțile care merită, nu pe nepotisme și cumetrii, ci pe bune. Totul e băgat într-un mare malaxor, de la știrile false și conspirațiile dubioase până la reclamele la pastile și la farmacii, la detergenți, la credite de nevoi personale și la campanii pentru salvare a sculpturilor patrimoniale. E ca în faza din Restul e tăcere când se filmeaza bătălia de la Plevna. Deși ar trebui să fie o simulare, când atacă armata turcă toata lumea fuge de frică. Căci mintea limpede care să judece diferența dintre realitate și ficțiune nu mai există. Ea a fost înghițită de un amalgam de factori la baza cărora stă fix lipsa de pregătire. Incredibil de bun filmul, unul dintre cele mai dacă nu cumva cel mai bun pe care l-a dat cinematografia română până acum. Desigur, un film despre care se scrie puțin și se vorbește și mai puțin. Genul ăla de film care te face să gândești după. Avem de toate pentru toți dar poate cel mai relevant e că nu avem ceea ce ne-am fi dorit : libertatea. Grig Ursache se luptă, practic cu toți : cu un părinte care nu vede rostul cinematografiei, cu bătălia de putere dintre sponsorii care încearcă să coordoneze procesul cinematorgrafic, cu prentențiie celor mai înalte autorități politice ale țării, cu un public needucat și neobișnuit cu această nouă formă de artă, cu dictatul teatrului încă prea puternic la început de secol XX și nu în ultimul rând cu problemele tehnice : pelicula e perisabilă, camera se oprește în mijlocul unei scene sub șiroaie de ploaie, coordonarea unei mulțimi pare aproape imposibilă.

Dincolo de replica excelenta, Grig Ursache n-a domnit, și nici filmul lui Caranfil nu a domnit așa cum ar fi meritat să domnească. Pentru că nu există dreptate și poate că ideea în sine de capodoperă e una greșită. Anyway, cui îi mai pasă acum de asta? Se simte cineva sărac intelectual? Mai simte cineva o lipsă, oricât de mică, a modelelor autentice, a pregătirii aprofundate, a cunoștințelor pe care le mai poți etala în fața cuiva?

Cum ar arăta scena în care, la o masă oarecare, se vorbește despre filmul lui Caranfil? Cum ar arăta personajele, cum ar suna dialogul? Ar fi sau nu ar fi? Ar fi filmul lui Caranfil un subiect aprins de dezbatere, ar fi doar un cadru fugitiv de afiș la avizierul unui cinematograf în fața căruia doi iubiți se ceartă, sau, realist vorbind, nu ar fi deloc? Mi-aș dori foarte mult să fie… alfel, restul știm cu toții ce este : balast. Munți, râuri, siroaie infinite de balas.

0

Apă plată cu lămâie

Leviathan. Trăind niște vremuri dubioase, în care oamenii mor cu viermi pe plăgi prin spitale, în care medici au depozite de oase în frigidere, în care condamnații definitiv sunt aleși cu seninătate de o majoritate, filmul ăsta e apă plată cu lămâie. E un Tropikana la plic, băut cu paiul pe malul mării. O mentosană.

Cred că mi-am pierdut orice urmă de senisibilitate. Sau pur și simplu sunt niște timpuri oribile pentru artă și pentru cinema în special. Sau amandouă…

0

Un film prost

A fost o zi lungă, în care mi-am dat seama că nu mă mai pot relaxa și că mă simt vinovată pentru fiecare secundă în care îmi permit să nu fac nimic. Parcă mă aleargă cineva din spate. S-a dat startul și nu îmi mai permit să mai pierd nici măcar o secundă. Trebuie să turez motoarele la maxim. Și să nu pierd timpul. Așa ca astăzi. Uitându-mă la Youth. Al lui Sorrentino. Un film fără miză.

Mă așteptam, după trailer (urăsc trailerele, le urăsc din tot sufletul) să fie ceva profund. O dramă. O dramă adevărată. Aceea a existenței. A bătrâneții hidoase de care fugim cu toții. O deșirare a individului în fața propriei neputințe de a împiedica sfârșitul. O dramă a corpului deformat și a sufletului obosit. O dramă a ratării. În mod absolut, suntem, cu toții, niște ratați. Cel mai mare poet, cel mai mare scriitor, cel mai mare umanist (să facem abstracție de faptul că în vidul de azi umanismul e primul înghițit, se pare că nu mulți îi simt lipsa) va avea întodeauna în minte imaginea limpede a proprei ratări.

Mă așteptam, deci, la ceva de o frumusețe și de o tristețe sfâșietoare. Ca acea melodie a lui David Lang din (iată, IAR) trailer, care m-a tetanizat de la primele note.

Ei bine, nu. Nu avem nimic. Nu există o poveste anume. Ceva se-ntâmplă într-un sanatoriu din Elveția (cred că aș înnebuni în Elveția, mi se pare cadrul perfect pentru toate nevrozele, un mediu neutru și aseptizat gata să te scoată din minți, de unde iată, mult potențial), tineri și bătrâni merg la masaj, stau la masă și au cele mai inautentice conversații posibile. Despre viață, despre tinerețe, dar despre nimic. Despre planuri de viitor, dar nimic de fapt. Xulică a părăsit-o pe Z în timp ce se îmbarcau într-o croaziera în Polinezia. Un regizor de vârsta a treia se aruncă de la balcon rostind fals maxima feelings are all we have. Un actor, regizor wannabe de pe undeva din USA citește Novalis. Vai, cum, tu citești Novalis? Până și Novalis este o amintire. Cine dracu mai citește Novalis, chiar așa.

Patetic, prost dar cu pretenții, mizând pe gloria filmului de dinainte, Youth este o pierdere de vreme. Una pe care teoretic nu mi-aș fi permis-o. Nici măcar frumusețea cadrelor și frumusețea ultimelor cinci minute, în care personajul principal își vizitează soția la spital (de altfel singura secvență decentă și autentică, care nu pare ca nuca-n perete) nu salvează acest nimic.

Mă mai gândesc, cu groază, că de foarte mult timp nu am mai văzut un film care să mă cutremure. Un film cu adevărat greu. De la care să mă scol contrariată. Să mă facă să nu mai fiu sigură de nimic. Nu mai știu de când nu mi s-a mai întâmplat. Nimic nu se mai întâmplă. Nici în artă, nici în lume, nici în viață. Trăim în afara timpului. În afara noastră de altfel. Nimic nu ne mai spune, din păcate, nimic.

0

La danza de la realidad

danza

Am văzut, acum câteva zile, La danza de la realidad. Cred că sunt de fapt în reluare, filmul apăruse încă din 2013 (iată… 2013, un an care nu-mi spune nimic…). Plictisitor, repetitiv și reciclând la infinit câteva idei fixe (ca și alții de altfel), Jodorowsky este, de foarte departe, unul dintre preferații mei. Je ne vois aucune différence entre la poésie et le cinéma, ne spune un Jodorowsky gol-pușcă, prezentând filmul. În fraza asta stă chintesența operei lui, una curajoasă și fidelă propriului credo.

Poezie este și în La danza de la realidad. E și foarte mult Freud și Oedip, dar sunt și niște rânduri fasciante. Scenariul e de vis și mă gândeam că sunt puție scenarii pe care aș vrea să le văd tipărite în librării, dar ăsta este cu singuranță unul din ele. Dincolo de fricile, angoasele și bucuriile pasagere ale micului Jodorowsky, filmul vorbește mult despre Jodorowsky-tatăl, atât de mult încât ultima bucată este numai despre el, poate de-aici și sentimentul de ruptură în ordinea la care te-ai aștepta. Jodorowsky-tatăl este personajul principal. Extrem de autoritar, comunist convins având atârnat portretul lui Stalin pe pereți, Jodorowsky-tatăl va trece printr-o serie de transformări interesante. De altfel, Jodorowsky-tatăl devine (ce surpriză) o sinecdocă a propriei țări în momentul în care se trezește dintr-o amnezie (ce chestie) printr-o mahala, vopsit în culorile steagului chilian. Pasajul e esențial și surprinde starea de fapt a lucrurilor : amnezia e rezultatul unei crize identitare suprasaturate și manifestate printr-un fanatism dus la extreme (personajul nu are numai un tablou cu Stalin în ramă, dar se și îmbracă ca el și își pregătește și fiul cel puțin vestimentar pentru aceeași ideologie). La final, Stalin, Ibanez sau el însuși sunt una și aceeași persoană iar ideologiile se auto-anulează. Ceea ce mă face pe mine să mă gândesc totuși la destinul particular al Americii de Sud și la conceptul de realism magic, fluturat și el de la Borges încoace și nu numai, când lucrurile par a fi totuși mai simple. Dacă America de Nord a făcut din lipsa unui trecut o calitate (iată, suntem o națiune tânără, nu suntem obosiți, uzați de mii de ani de istorie ca Europa), America de Nord a făcut din același lucru un morb. Nu poți să nu simți că asta îi scoate di minți de fapt, că Macondo și celelalte sunt doar o nevoie viscerală de un trecut din perspectivă istorică. Nu degeaba trezirea din amnezie a seniorului Jodorowsky declanșează sinuciderea celei care l-a îngrijit, așa cum o țară conștientă de lipsa unui trecut ar pulveriza rostul unor oameni care să o alcătuiască.

Frumos e filmul, frumos vorbește și Jodorowsky și până la urmă e frumos s-o arzi așa, pseudo-intelectual, cred că mi-a fost dor de genul ăsta de singurătate…

0

Vanina Vanini

ti amo

Fascinant efortul lui Valerio Zurlini în La prima notte di quiete. Foarte diferit de ceea ce te-ai aștepta să vezi și să obții de la un regizor italian.
E un primat absolut al minoraturlui: un profesor (Alain Delon) ajunge în Rimini ca suplinitor pentru a preda literatura italiană unor elevi de liceu. Un Rimini nu în sezonul estival, ci în cealaltă bucată a anului, în care stațiunile balneare devin niște orașe-fantomă goale, stăpânite de cercuri minore de indivizi, cu drame absolut provinciale. Interioare claustrofobe sufocate de obiecte decorative din toate stilurile, ceața, automobilele și dramele unor personaje care nu sunt ceea ce par și despre care nu aflăm niciodată tot. Dezagregați de probleme precum antecendetele penale, relații eșuate, prostituție juvenilă, lipsa banilor, pierderea persoanelor dragi și a inocenței, Daniel Domenici și Vanina Abati găsesc dincolo de pasiunea comună pentru literatură o formă de autoidentificare cu dramele celuilalt. Îndrăgosteala lor, plină de momente patetice este cu atât mai autentică cu cât nu este, din nou privită la modul absolut. Ezitările de la sfârșit (telefoanele și drumul à rebours către o soție posibil siucigașă) ale personajului și răbufnirea din final ilustrează perfect laitmotivul filmului: alienarea, nehotărârea, lipsa perspectivei.
Nu există nimic optimist, sănătos, progresist. Un decadentism și o culegere de citate din autori celebri care trădează nevoie de identificare și de stabilitate a fiecărui personaj în parte.
Este, până la urmă, genul de film mult mai puternic decât orice capodoperă, tocmai prin lipsa de pretenții și prin autenticitate. Genul ăla de film fără de care stabilirea unei ierarhii nu ar fi posibilă. Este claustrofob, intim și minor, totalmente dezarmant.
M-aș mai uita la el de o mie de ori cel puțin.

love

0

Opriți-vă!

M-am dus într-o seară de miercuri, cu febră și pe jumătate adormită să văd ce-i cu Aferim!-ul. Desigur, neofita de mine se uitase la trailer (mare prostie, am jurat să nu mai fac niciodată așa ceva cu filmele, dar chiar și aici e o problemă – poți să te duci la un film fără să fi citit/ văzut nimic în prealabil despre?) și se aștepta la ceva oarecum amuzant, un fel de film de aventuri cu muzică mișto, cu ciocoi și dorobanți și Nicolae Filimon zâmbind pe sub mustăți (mare paranteză, îmi amintesc de un prof din facultate care ne dăduse la un examen un subiect intitulat „De ce mi-a plăcut/ nu mi-a plăcut Ciocoii vechi și noi” și care cred că se aștepta să deschidem cel puțin cu un citat din Lukacs la așa subiect de aberat la o bere în Lăptărie, de mi-a dat un 7 în silă, numai după ce citise cu stupoare notele lăsate de seminaristă). Mă așteptam deci la ceva balcanism vesel și inutil, ceva de voie bună, cu niște arome de rulouri cu caimac, niște peisaje dobrogene, niște turcișori de-ai noștri, muzică mișto, noi să fim sănătoși și fericiți. Ei bine, nu. Nici pe departe. Un film lăbărțat și despre nimic, care ridică stângaci niște false probleme: corupția, sclavagismul, brutalitatea și barbarismul, lipsa de reacție, falsele dileme morale și alte sforăieli pe care le-am mai auzit și le-am mai citit de n ori. Da, este genul ăla de film prost, cu pretenții de convenții artistice alb-negru, de plasare a acțiunii într-o altă epocă deși atenție, totul este de fapt un pretext. Noroc cu Radu Jude, altfel nu cred că am fi meditat prea curând la aceste metafore profunde.
Sforăieli și pretexte evidente, mult prea stângace pentru cine a văzut mai mult decât seria Mărgelatu’ sau alte dubioșenii. Să ridici acum probleme de ordin rasis, xenofob sau să pui sub semnul întrebării sclavagismul dintr-o anumită epocă e egal cu 0. Îi sugerez lui Radu Jude să mediteze la sclavii din Egipt de dinaintea erei noastre, după ce va trece peste drama românească de a nu fi avut, vreodată, o adevărată revoluție burgheză. Asta, și să-mi spună și ce părere are despre Sartre (nu, nu Slavici) care a zis la un moment dat „Nous ne voulons rien manquer de notre temps.” Temă de meditație pe care o recomand cu căldură și altor premianți pe la diverse și prestigioase festivaluri cinematografice.
Mă adresez și experților care vin cu idei de genul „da, dar așa era pe vremea aia” (says who, Bardul din Mircești?) și care îi ridică în slăvi extraordinarul talent de a reda vasăzică oralitatea tot de pe vremea aia, subliniind ca niște Capitani Obviouși că este totuși neautentică. Atenție, poate mâine-poimâine ne trezim cu vreo operă de o înaltă valoare estetică și critică scrisă de Judele nostru care e foarte posibil să se intituleze „ Recitindu-i pe pașoptiști” sau alte sforăieli pentru care poate decroșează și vreun Opera Omnia pe la Academie.
Trecând peste aceste malițiozități de domnișoară high-life care mănâncă numai căpșuni macerate în șampanie (Fraises à la Sainte Alliance, pe care I le recomand și Judelui nostru), aștept cu nerăbdare ca regizorii noștri, atâta câți au mai rămas, să se îngrijească, în al nouălea ceas, și de imagine. M-am plictisit de filmări tremuate, de cadre stângace, de cârpeli, de mediocritatea voastră de creatori de artă. M-am săturat de cadrele plictisite, de falsele și sforăitele voastre convenții prin care ignorați la infinit faptul că filmul e imagine. Nu, nu am pretenția să mă faceți să-mi fie rușine că există în lumea asta o frumusețe și o perfecțiune a imaginii și a unghiurilor, așa cum mi se-ntâmplă să simt când mă uit la un Parajanov. Dar nu îmi mai violați, la dracu, orizontul meu estetic de așteptare. Nu mi-l mai violați. Aveți decența să vă preocupați și de imagine! Altfel s-ar putea să mă apuc eu de făcut filme.
Una peste alta, trebuie să recunoaștem că are și filmul ăsta două merite inviolabile. Unul e că a reușit să declanșeze un fior pe spinarea CTP-istă (un amănunt foarte prețios de altfel, confirmat aici).
Altul e că a reușit să-l facă (oh, pentru a câta oară?) pe Costi Rogozanu să mai scrie un articol despre nimic, așa deșănțat, fără un fir logic, o miză sau o calitate cât de cât decentă (normal, doar Costi Rogozanu e în stare să te lovească cu o invocație retorică în timp ce ar trebui să te convingă să mergi la film).
Vasăzică rămâne cum am stabilit, un film mic, despre nimic.
Mai așteptăm deci….