0

Planurile

Am văzut o reclamă de curând, la Kinder Country. Un tip care alearga într-un lan de porumb, se tăvălește într-un lan de grău, țopăie în picioarele goale într-un pârâu și depășește o rățușcă și un cârd de boboci pe un pod.

M-am născut și am crescut la bloc. Într-o perioadă încă relativ aerisită față de ce trăim azi. De la bloc am plecat la cămin, de la cămin în alte orașe și apoi în alte blocuri. Azi tastez tot dintr-un bloc și mi se pare că nu există scăpare. Stau, mă gândesc și răzgândesc de o sută de ori pe zi la cum să fac, ce să încropesc, cum să jonglez cu toate ca să reușesc să plec definitiv din bloc și din oraș.

Suntem, și eu și Omul, absolut căpiați. Terminați de hărmălaie, gălăgie, alergătură, munca de 8 ore la program zilnic câte cinci zile pe săptămână, salariul la sfârșit de lună și decontul facturilor. Este repetitiv, plicticos, absurd, restrictiv, frustrant. Este coșmarul oricărui umanist. Timpul liber este cvasi-inexistent, parcă nu mai apucăm să trăim și nici să simțim că suntem oameni.

Vacanțele și concediile mă disperă. Relaxarea programată mă scoate din minți. Adică e normal să suferi ca un câine cinci luni la foc automat și brusc să dezumfli supapa și să îți aduci aminte de cer, de iarbă și de liniște timp de o săptămână. Ultimul concediu l-am avut în septembrie anul trecut. Am vomat de câte două ori pe zi și am făcut varicelă. La fel de sinistru era și să fi mers undeva la o cabană pentru a simula o viață departe de toate astea.

După cum ziceam, aș pleca și mâine undeva la țară. Să am o rățușcă, un cârd de boboci, o grădină de flori, o pisică leneșă, un câine rău și niște stupi cu albine.  Niște copii de crescut, alții de învățat. Niște spații largi în care să îți odihnești privirea. Să ieși afară, să te uiți la cer si să asculți cum nu se întâmplă nimic din ceea ce nu-ți dorești să se întâmple. Să nu vezi nimic din ceea ce nu ai chef să vezi.

Pentru că viața e până la urmă ridicol de scurtă, și fără să îți dai seama, te trezești într-o zi că ajungi la jumătatea ei și că nu ai făcut decât să stai la bloc, să faci ce au crezut alții că e bine să faci sau ce crede societatea că e bine să faci. Adică nimic. Nimic pentru ceilalți și nimic pentru tine. E ca și când nici nu ai fi fost.

0

Alte mizerii

Nimic nu mă scoate din minți mai tare decât micile rahaturi cotidiene, cu precădere alea care se întâmplă acasă. Îmi cunosc fobiile. Una e cea de insecte. Nu mi-e frică de ele propriu-zis, ci de faptul că nu pot să rezonez cu mecanismul lor de funcționare. Nu știu în ce condiții sare un păianjen pe tine, nu știu care-i treaba cu gândacii de bucătărie, nu știu la ce să mă aștept de la o albină care mă bâzâie. Asta una. A doua e legată de neputința în fața situațiilor absurde. Gen o inundație în apartament, o chestie care nu merge, un aer condiționat care nu mai răspunde comenzilor. Situații pe care trebuie să le rezolv cu logica care îmi lipsește cu desăvârșire. Acum o săptămână bulisem un geam. Voiam să-l aplec numai și nu știu ce s-a întâmplat, dar a ieșit o struțo-cămilă. Evident, m-am panicat, ce dracu faci când ești singur în casă și-ți atârnă un geam numai într-un colț, și nu poți să-l închizi și nimic… mă gândeam așa vag, care-ar fi șansele să cadă nenorocitul de geam, eventual peste mine? Cât de absurd ar fi fost, cât de mare ar fi fost neghiobia? În fine, l-am lăsat într-o rână și am fost să sun la vecini, altă situație penibilă, domnișoara singură care nu-i în stare să-și închidă geamul, ce clișeu urât sau ce luptă pentru supraviețuire! În ambele cazuri o tâmpenie.

Așa. Neputința mă omoară. Azi s-a mai întâmplat un rahat. Mi-a picat siguranța electrică și nu mai vrea înapoi. S-a stricat butonul, s-au aliniat planetele împotriva mea, s-a scurtcircuitat mizeria asta de circuit electric, ceva s-a întâmplat oricum și deci iată-mă sunând la proprietari care nu răspund, la electricieni de duminică, la Sfântul Duh să aibă milă de mine și să mă ferească naibii de penibil și de neputință. Nimeni nu răspunde duminică 2 august la ora 10 la telefon. Normal, toată lumea profită, se relaxează, e vară, e vacanță sau concediu și e și o lentoare superbă în aer. Sunt, desigur și ghinioniști fără curent undeva prin Dristor… asta este…

0

Pe sărite

Mare tam-tam cu ICR-ul. Oriunde mă întorc, oriunde mă învârt, nesimţirea şi obrazul gros tronează cu dezinvoltură. Azi vorbeam cu G.: ce-ar fi sa nu mai ies niciodată din casă? Poate aşa i-aş simţi mai puţin. Poate fără internet, fără televizor şi fără a lua contactul cu lumea exterioară m-aş putea proteja. Altă şansă nu prea mai văd.

Cristian Mungiu se plânge de mama focului că numai întru şi prin ICR România a ajuns să nu mai fie asociată numai cu Dracula, cu Ceauşescu sau cu copiii străzii. Normal, doar nu filmele domniei sale, despre avorturi şi, mai nou, exorcizări vor reuşi să ofere imaginea unui alt fel de Românie. De altfel, marele laureat de la Cannes a şi bălbâit printr-un interviu ceva cum că el oricum face filme pentru Evropa, nu pentru noi, care nu venim dară la cinema. Sau dacă venim, venim cu popcornul. Chiar aşa, puţin respect pentru scenele în care un nene îşi gazează porcul în apartament. E terifiant pentru Vestici, e drept. Aştept cu sufletul la gură viitorul film al lui Mungiu. Îi recomand ca posibile teme următoarele : câinii vagabonzi, căminele bucureştene, cozile de la poştă, o călătorie cu trenul pe ruta Bucureşti-Constanţa.

Azi mi-am susţinut lucrarea de M1. În comisie, un cretin care mă întreabă dacă nu cumva oi fi ardeleancă. Îi explic că sunt din Constanţa şi că am terminat la Bucureşti. Analizându-mi tâmpeniile, începe să-mi citeze din marii iluştri necunoscuţi de la catedra X de la universitatea din Cluj. Unul, doi, trei, vreo patru nume pe care cică eu nu le-am inclus în bibliografie. El însuşi, lector d’échange de la universitatea din Cluj în Aix, vorbind o franceză mai stricată ca maică-mea, care ultima oară a dat franceza la Bac acum mai bine de treizeci de ani. Mă enervez şi îi zic să-mi citeze dracului şi pe cineva de la Iaşi, că e dubios numai cu numele lui clujene. El, nu şi pace. Că ‘’întâmplător’’ chestiile care-mi lipsesc se întâmplă să fie din Cluj. Cretinul ăsta (ca şi alţii) e întâmplător reprezentantul culturii române într-o universitate străină. Întâmplător e un dobitoc, dar cu durere la bască şi cu salariu. Eu, până una-alta, tre’ să suport asemenea specimene şi să-i ajut să-şi ia banii pe spinarea mea, că doar le sunt studentă. Întâmplător situaţii ca astea mă fac să plâng de nervi.

Colac peste pupăză, eu mor de inimă rea la mama naibii pentru vaidesteauaei cultura română, dar actualul prim-ministru copiază jumătate de teză de doctorat. Îmi vine să-mi ard paşaportul şi buletinul. Certificatul de naştere să rămână, oricum e cu stema comunistă care nu-mi spune nimic.

0

Sarmanul Tzvetan

Mai nou sint studenta prin alte tari. Tari in care profesorii universitari citeaza din Tzvetan Todorov, dar habar n-au sa-i pronunte numele. Ba chiar nu i-l pronunta, explicand – vezi-doamne- ca ei nu pot pronunta asa ceva. Dar totusi fundul pe scaunul de profesor si-l tin, dar pe Tzvetan sa-l pronunte nu stiu si nici macar nu vor sa faca efortul de a invata. Ba chiar sint serios-glumeti si se cam scuza dar cu mandrie, un fel de „Dom’le, Tzvetan e o atrocitate, cum sa-l pronunt eu? De-aia nici nu vi-l spun da’ de citat din el imi permit”.
Sarmanul Tzvetan…

6

Lecţii de patriotism prin presa culturală neaoşă

De multă vreme nu mai citesc presa culturală românească. Între articole sforăitoare şi articole prost scrise cu greu se mai strecoară şi ceva bun. Iar eu nu mai am energia necesară să sap după acel ceva bun. Nu mai pot. Deja când aud de presă românească mi se strânge stomacul, iar cea cu specific cultural îmi dă aceeaşi senzaţie + ură.

N-am să intru în detalii în care mi-aş da cu părerea despre pseudo-editorialiştii noştri culturali, despre pseudo-intelectualii noştri pitoreşti, sforăitori şi previzibili, pentru că ar fi prea uşor.

Scurt şi la obiect, iar am făcut monumentala greşală de a citi Observatorul Cultural pe net. Revistă care, de la ultimele alegeri naţionale e mai tot timpul în cădere liberă. De exemplu, în ultimul număr avem o lecţie de patriotism absolut patetică servită de Ovidiu Şimonica. Un articol prost e un articol prost şi gata, nici nu trebuie să-mi argumentez opinia la cât de EVIDENT de prost este acest editorial.

Mai grav e că nici măcar articolele de critică literară nu le mai citesc. Când dau cu nasul de editorialele Observatorului Cultural închid pagina şi aprind o lumânare. Pentru presa românească inteligentă. RIP.