0

Planurile

Am văzut o reclamă de curând, la Kinder Country. Un tip care alearga într-un lan de porumb, se tăvălește într-un lan de grău, țopăie în picioarele goale într-un pârâu și depășește o rățușcă și un cârd de boboci pe un pod.

M-am născut și am crescut la bloc. Într-o perioadă încă relativ aerisită față de ce trăim azi. De la bloc am plecat la cămin, de la cămin în alte orașe și apoi în alte blocuri. Azi tastez tot dintr-un bloc și mi se pare că nu există scăpare. Stau, mă gândesc și răzgândesc de o sută de ori pe zi la cum să fac, ce să încropesc, cum să jonglez cu toate ca să reușesc să plec definitiv din bloc și din oraș.

Suntem, și eu și Omul, absolut căpiați. Terminați de hărmălaie, gălăgie, alergătură, munca de 8 ore la program zilnic câte cinci zile pe săptămână, salariul la sfârșit de lună și decontul facturilor. Este repetitiv, plicticos, absurd, restrictiv, frustrant. Este coșmarul oricărui umanist. Timpul liber este cvasi-inexistent, parcă nu mai apucăm să trăim și nici să simțim că suntem oameni.

Vacanțele și concediile mă disperă. Relaxarea programată mă scoate din minți. Adică e normal să suferi ca un câine cinci luni la foc automat și brusc să dezumfli supapa și să îți aduci aminte de cer, de iarbă și de liniște timp de o săptămână. Ultimul concediu l-am avut în septembrie anul trecut. Am vomat de câte două ori pe zi și am făcut varicelă. La fel de sinistru era și să fi mers undeva la o cabană pentru a simula o viață departe de toate astea.

După cum ziceam, aș pleca și mâine undeva la țară. Să am o rățușcă, un cârd de boboci, o grădină de flori, o pisică leneșă, un câine rău și niște stupi cu albine.  Niște copii de crescut, alții de învățat. Niște spații largi în care să îți odihnești privirea. Să ieși afară, să te uiți la cer si să asculți cum nu se întâmplă nimic din ceea ce nu-ți dorești să se întâmple. Să nu vezi nimic din ceea ce nu ai chef să vezi.

Pentru că viața e până la urmă ridicol de scurtă, și fără să îți dai seama, te trezești într-o zi că ajungi la jumătatea ei și că nu ai făcut decât să stai la bloc, să faci ce au crezut alții că e bine să faci sau ce crede societatea că e bine să faci. Adică nimic. Nimic pentru ceilalți și nimic pentru tine. E ca și când nici nu ai fi fost.

Reclame
0

Alte mizerii

Nimic nu mă scoate din minți mai tare decât micile rahaturi cotidiene, cu precădere alea care se întâmplă acasă. Îmi cunosc fobiile. Una e cea de insecte. Nu mi-e frică de ele propriu-zis, ci de faptul că nu pot să rezonez cu mecanismul lor de funcționare. Nu știu în ce condiții sare un păianjen pe tine, nu știu care-i treaba cu gândacii de bucătărie, nu știu la ce să mă aștept de la o albină care mă bâzâie. Asta una. A doua e legată de neputința în fața situațiilor absurde. Gen o inundație în apartament, o chestie care nu merge, un aer condiționat care nu mai răspunde comenzilor. Situații pe care trebuie să le rezolv cu logica care îmi lipsește cu desăvârșire. Acum o săptămână bulisem un geam. Voiam să-l aplec numai și nu știu ce s-a întâmplat, dar a ieșit o struțo-cămilă. Evident, m-am panicat, ce dracu faci când ești singur în casă și-ți atârnă un geam numai într-un colț, și nu poți să-l închizi și nimic… mă gândeam așa vag, care-ar fi șansele să cadă nenorocitul de geam, eventual peste mine? Cât de absurd ar fi fost, cât de mare ar fi fost neghiobia? În fine, l-am lăsat într-o rână și am fost să sun la vecini, altă situație penibilă, domnișoara singură care nu-i în stare să-și închidă geamul, ce clișeu urât sau ce luptă pentru supraviețuire! În ambele cazuri o tâmpenie.

Așa. Neputința mă omoară. Azi s-a mai întâmplat un rahat. Mi-a picat siguranța electrică și nu mai vrea înapoi. S-a stricat butonul, s-au aliniat planetele împotriva mea, s-a scurtcircuitat mizeria asta de circuit electric, ceva s-a întâmplat oricum și deci iată-mă sunând la proprietari care nu răspund, la electricieni de duminică, la Sfântul Duh să aibă milă de mine și să mă ferească naibii de penibil și de neputință. Nimeni nu răspunde duminică 2 august la ora 10 la telefon. Normal, toată lumea profită, se relaxează, e vară, e vacanță sau concediu și e și o lentoare superbă în aer. Sunt, desigur și ghinioniști fără curent undeva prin Dristor… asta este…

0

Pe sărite

Mare tam-tam cu ICR-ul. Oriunde mă întorc, oriunde mă învârt, nesimţirea şi obrazul gros tronează cu dezinvoltură. Azi vorbeam cu G.: ce-ar fi sa nu mai ies niciodată din casă? Poate aşa i-aş simţi mai puţin. Poate fără internet, fără televizor şi fără a lua contactul cu lumea exterioară m-aş putea proteja. Altă şansă nu prea mai văd.

Cristian Mungiu se plânge de mama focului că numai întru şi prin ICR România a ajuns să nu mai fie asociată numai cu Dracula, cu Ceauşescu sau cu copiii străzii. Normal, doar nu filmele domniei sale, despre avorturi şi, mai nou, exorcizări vor reuşi să ofere imaginea unui alt fel de Românie. De altfel, marele laureat de la Cannes a şi bălbâit printr-un interviu ceva cum că el oricum face filme pentru Evropa, nu pentru noi, care nu venim dară la cinema. Sau dacă venim, venim cu popcornul. Chiar aşa, puţin respect pentru scenele în care un nene îşi gazează porcul în apartament. E terifiant pentru Vestici, e drept. Aştept cu sufletul la gură viitorul film al lui Mungiu. Îi recomand ca posibile teme următoarele : câinii vagabonzi, căminele bucureştene, cozile de la poştă, o călătorie cu trenul pe ruta Bucureşti-Constanţa.

Azi mi-am susţinut lucrarea de M1. În comisie, un cretin care mă întreabă dacă nu cumva oi fi ardeleancă. Îi explic că sunt din Constanţa şi că am terminat la Bucureşti. Analizându-mi tâmpeniile, începe să-mi citeze din marii iluştri necunoscuţi de la catedra X de la universitatea din Cluj. Unul, doi, trei, vreo patru nume pe care cică eu nu le-am inclus în bibliografie. El însuşi, lector d’échange de la universitatea din Cluj în Aix, vorbind o franceză mai stricată ca maică-mea, care ultima oară a dat franceza la Bac acum mai bine de treizeci de ani. Mă enervez şi îi zic să-mi citeze dracului şi pe cineva de la Iaşi, că e dubios numai cu numele lui clujene. El, nu şi pace. Că ‘’întâmplător’’ chestiile care-mi lipsesc se întâmplă să fie din Cluj. Cretinul ăsta (ca şi alţii) e întâmplător reprezentantul culturii române într-o universitate străină. Întâmplător e un dobitoc, dar cu durere la bască şi cu salariu. Eu, până una-alta, tre’ să suport asemenea specimene şi să-i ajut să-şi ia banii pe spinarea mea, că doar le sunt studentă. Întâmplător situaţii ca astea mă fac să plâng de nervi.

Colac peste pupăză, eu mor de inimă rea la mama naibii pentru vaidesteauaei cultura română, dar actualul prim-ministru copiază jumătate de teză de doctorat. Îmi vine să-mi ard paşaportul şi buletinul. Certificatul de naştere să rămână, oricum e cu stema comunistă care nu-mi spune nimic.

0

Sarmanul Tzvetan

Mai nou sint studenta prin alte tari. Tari in care profesorii universitari citeaza din Tzvetan Todorov, dar habar n-au sa-i pronunte numele. Ba chiar nu i-l pronunta, explicand – vezi-doamne- ca ei nu pot pronunta asa ceva. Dar totusi fundul pe scaunul de profesor si-l tin, dar pe Tzvetan sa-l pronunte nu stiu si nici macar nu vor sa faca efortul de a invata. Ba chiar sint serios-glumeti si se cam scuza dar cu mandrie, un fel de „Dom’le, Tzvetan e o atrocitate, cum sa-l pronunt eu? De-aia nici nu vi-l spun da’ de citat din el imi permit”.
Sarmanul Tzvetan…

6

Lecţii de patriotism prin presa culturală neaoşă

De multă vreme nu mai citesc presa culturală românească. Între articole sforăitoare şi articole prost scrise cu greu se mai strecoară şi ceva bun. Iar eu nu mai am energia necesară să sap după acel ceva bun. Nu mai pot. Deja când aud de presă românească mi se strânge stomacul, iar cea cu specific cultural îmi dă aceeaşi senzaţie + ură.

N-am să intru în detalii în care mi-aş da cu părerea despre pseudo-editorialiştii noştri culturali, despre pseudo-intelectualii noştri pitoreşti, sforăitori şi previzibili, pentru că ar fi prea uşor.

Scurt şi la obiect, iar am făcut monumentala greşală de a citi Observatorul Cultural pe net. Revistă care, de la ultimele alegeri naţionale e mai tot timpul în cădere liberă. De exemplu, în ultimul număr avem o lecţie de patriotism absolut patetică servită de Ovidiu Şimonica. Un articol prost e un articol prost şi gata, nici nu trebuie să-mi argumentez opinia la cât de EVIDENT de prost este acest editorial.

Mai grav e că nici măcar articolele de critică literară nu le mai citesc. Când dau cu nasul de editorialele Observatorului Cultural închid pagina şi aprind o lumânare. Pentru presa românească inteligentă. RIP.

2

Camil Petrescu la sfarsit de an…

… ma chinuie noptile. Ultimele trei cel putin. O fi si asta un soi de senilitate in stare incipienta, cum se mai intampla sa vezi la foste profesoare de limba si literatura romana vorbind cu o patima exagerata despre cine stie ce scriitor roman care le-a marcat vizibil si pe care, pare-se, doar ele l-au inteles cu adevarat.
Camil Petrescu, care nu numai ca nu mi-a placut ever dar pe care cu cat il recitesc mai mult cu atat il consider mai departe de ceea ce se spune ca ar trebui sa fie.
Ieri seara, inainte sa adorm (eu nu numar oi si nici nu imi lansez tot felul de filme imaginare in care sa fiu protagonista…) ma gindeam la situatia ( de altfel singura ) din Patul lui Procust.
Un barbat care, aflat in patul metresei lui citeste (cu nesat as spune) scrisorile dintre mai-sus-numita si un poet-gazetar al epocii. De ce? Pentru ca nu isi poate explica cum se poate ca ea, actrita si personalitate mediocra, sa fie iubita cu atata patima de Ladima.
Daca privim astfel (asa cum eu nu pot privi intr-un alt fel) romanul se reduce la starea unui om care nu a cunoscut niciodata Dragostea. Si care, evident, nu isi poate explica ceva ce nu a experimentat. Scurt.
Ca sa bag o fraza in plus, distrugatoare a argumentatiei, cine stie daca nu cumva e o frustrare acolo.
Privit astfel, restul de tone de baliverne scrise si propovaduite despre acest roman (proust, memoria involuntara, etc. samd) sint undeva in plan secund.
Dosar de existente sau nu, cu ce e mai rasarita estetic situatia asta, a omului stand intr-un budoar si citind scrisori de dragoste ultra-siropoase redate de altfel in roman, fata de oricare alta situatie dintr-un roman de dragoste consumist si patetic.
Sa ne intelegem. Problema mea nu este faptul ca Patul e un roman prost, caci nu este, ci ca maculatura scrisa pe marginea lui ma scoate din minti. Canonizarea si cliseele obsesive pe care elevii de liceu le invata pe de rost despre acest roman ma scot din minti.

Si totusi… in Franta e cald, mancarea e groaznica iar eu va urez un an cu cat mai multe dileme literare, poate cineva se risca sa zdruncine canonul literar romanesc din temelii caci asa de bine ar fiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii !!!!!

1

scurtă lecţie (?) de morfo-sintaxă română

O să trec peste părerea mea sinceră în ceea ce priveşte noua gramatică a academiei. Da, multe chestii mi se par trase de păr dar mă rog. Nu despre asta e vorba în cele ce urmează mai jos. Ci despre felul în care sînt complet incapabilă cîteodată (mai des aşa ) de a lămuri un străin cu privire la reguli banale de combinare a cuvintelor în dulcea noastră limbă. Nici nu e de ignorant faptul că lingvistica mă cam depăşeşte de multe ori.

So, într-una din discuţiile mele nocturne şi evident intelectuale cu G., aşa, ca între chipurile filologi, ajungem noi şi la subiectul “conjunctivul în limba română”. Ce-I cu el, de ce, cum se formează… explic eu cum se formează, traduc şi din gramatică teoria despre acest minunat timp, îi zic lui G. că-mi e foarte greu să mă concentrez la toată teoria asta dementă ţinând cont de faptul că pentru mine vorbitul în română cel puţin e un automatism (adica rahat, de cîte ori în această viaţă mi-am pus problema “dar vai, oare cel fel de acţiuni exprimăm noi cu ajutorul conjunctivului?). Inevitabil el îmi scoate un verb dintr-o frază, cred că era “să citesc” şi mă întreabă care-I echivalentul în franceză. Eu îi zic că dat fiind faptul că franceza nu are un conjunctiv trebuie să adaptată toată fraza la sintaxa franceză şi în funcţie de ea traduci printr-un timp anume care să se potrivească. Bineînţeles de-aici începe şi balamucul. Ca de exemplu de ce fraza “nu există cărţi pe care să nu le fi citit pînă acum” se traduce prin “il n’y a pas des livres que je n’ai pas encore lu” adica de ce, de ce nu pot să folosesc perfectul compus şi în română? Adică totuşi cum ar suna o frază de genul “nu există cărţi pe care nu le-am citit pînă acum” ?

Mă rog, am luat-o eu prin învăluire într-un mod oligofren zicînd că de fapt cînd zic că “nu există carţi pe care să nu le fi citit pînă acum” de fapt vreau să zic că e puţin probabil să existe şi îi zic că il est peu probable+ subj c’est la regle chez toi.
De-aici şi explicaţia mea că le subjonctif din franceză e un fel de conjunctiv la noi. Adică oricum în majoritatea cazurilor aşa funcţionează. Deşi TOTUŞI ceva e prost în raţionamentul meu de mai sus.

Deci da, concluzia o ştim cu toţii, sînt complet pe dinafară… şi nici n-aţi văzut/auzit încă tot…