0

De ce sîntem unde sîntem, part 2

Anul trecut duşurile din cămin erau mizerabile, erau înfundate, erau cum erau dar erau. Anul ăsta buda din căminul în care stau depăşeşte cu success imaginaţia oricui.
Nu am cerut (şi cred că prost am făcut) nimănui un jacuzzi cu virbomasaj. Nu. Înţeleg că nu se poate. E ok. Pot să mă obişnuiesc cu faptul că stau într-o cameră de 2 pe 2 în care mă sufoc la propriu zilnic. Pot să mă obişnuiesc cu faptul că deşi sînt studentă şi jobu’ meu este încă unul singur şi anume acela de a studia, nu am un birou la care să-mi desfăşor activitatea. În fine, tot ce voiam să spun e că minimul de civilizaţie pentru mine este un duş şi apă caldă. Povestea cîntecului: vreau o budă normală şi un duş cît de cît. Dumnezeule, vreau să mă spal. Vreau să mă spăl ca un om normal. Apă caldă este. Duş nu există. Sînt 4 cabine de duş şi doar una singură funcţionabilă, asta daca şi numai dacă ai în cameră un furtun şi o pară de duş. Doar aşa te poţi spăla. Asta nu-i nimic, dar toate pînă la statul la coadă pentru igiena personală. Asta e deja prea de tot. Situaţia s-ar rezova simplu. Cu un instalator care ar veni măcar să demonteze duşurile defecte.

Gen: nu merg, uite nene eu scot banul din buzunar, îmi cumpăr duş da’ măcar să am unde să îl montez.

Şi nu mă deranjează absurdul situaţiei pe cît mă scoate din minţi indiferenţa celor din jur. Nu, nu mă scoate din minţi, mă omoară de-a binelea. Dar eu cred că absolut toţi locuitorii de pe palierul ăsta au o plăcere bolnavă în a-şi cumpăra duşuri şi în a sta la coadă pentru a le folosi. Cîcat! Poate am nimerit pe un palier de sectanţi care proslăvesc aceste două mari activităţi. Şi uite cum eu mîine le voi tulbura accesul spre absolutul imbecilism…

I give up…

Încă o pastiluţă umoristică, de data asta de la facultate.

Nu e de mirare că la licenţă nu voi trata absolut nimic care să aibă vreo tangenţă cu literature romînă. În trei ani de zile mi-am dat seama ca nu mi-a fost dat să găsesc un professor care să fie măcar un pic pe aceeaşi lungime de undă cu mine cînd vine vorba de acest subiect. Anacronismul la putere!

Şi asta n-ar fi chiar atît de grav, dar îmi amintesc despre ce ne vorbea un ilustru cadru didactic la unul din ultimele cursuri despre modernismul romînesc. Domnul ne ţinea o frumoasă pledoarie despre ceea ce înseamnă să fii student. Vai, cîtă libertate. Este cea mai frumoasă perioadă a vieţii, în care eşti liber să faci ce vrei şi eşti liber să vrei să faci orice. Poţi să mai chiuleşti de la un curs, poţi sa tralala. Dar vai, studenţia la litere, ce frumoasă este. Adică oricum, ceea ce facem noi aici este aşa, ultra-general. Modernismul romînesc însumează mai mulţi autori. De unii dintre ei nici n-aţi auzit .

Păi bai nene!!!!!!! De asta eşti tu la catedră, fă-mă să aud, la dracu’!!!!

Nu, nu am auzi nimic. Nici măcar chestiile pe care deja le ştiam. Cu un discurs ca ăsta, domnul profesor m-ar fi cucerit în clasa a noua. Adică în primul an de liceu. Acum nu. Acum am cît de cît o bază. Pot să port o discuţie despre modernismul romînesc chiar şi în afara cursului imbecil. Am nişte noţiuni elementare. De ce insistă unii oameni să mă compare cu o tabula rasa?!? E absurd! De ce trebuie să fiu băgată într-o gaşcă de puberi instinctuali? De ce trebuie să fiu veşnicul neiniţiat? De ce? Am mai vorbit eu despre pubertatea pe care genraţia asta refuză să o depăşeasca… oh god, este mai tragic decît credeam!!!!

0

Viață de student

Bineînțeles că în căminul de rahat în care stau, cineva doar ce a luat curentul de la prize. O da… rahat… Omu’ tre’ să-şi rezolve treaba. Ce contează că mie mi se dezgheață frigideru’, că bateria de la laptop nu mă ține mai mult de o oră, ca telefoanele şi ele sînt aproape pe roşu… pizda mă-sii, să scoatem cu toții buşoanele de la panoul electric, să stricăm instalațiile sanitare de la baie… sa scoatem din țîțîni veceurile, să ni le punem pe cap şi să alergăm ca tîmpiții pe hol. Şi să ne ciocnim unii de alții. Neapărat! Acum!!!!!!!!!

2

le déluge universel de la merde :X

A venit toamna, şi o dată cu ea vine şi noul an universitar.
Cred că de cînd sînt studentă mi-am făcut la nervi cît pentru toată viaţa, chiar şi pentru aia de apoi, ca să nu mai zic că am să le las moştenire şi nepoţilor nepoţilor nepoţilor. Deci nimeni să nu se îmbulzească căci avem pentru toţi, ba chiar şi în plus.
Încep anul trei în forţă, pregătită din nou pentru căminele lor de rahat, profesorii imbecili, colegii efectiv proşti (proşti dom’le da’ mulţi şi cu carnet de student pe deasupra, acest nou barometru al prostiei tinere).
Culmea e că nimeni nu e deranjat de nimic, asta mă scoate din minţi mai mult decît starea lucrurilor în general. O nu… dacă îţi faci treaba cum trebuie ai şanse mari la răsplata supremă, o bursă de răhăţel de cîteva luni pe undeva pe Afară (pentru care îţi vomiţi sufletul eventual).
V-am zis că anu’ trecut am avut şi cîte 10 (zece) ore de cursuri fără pauză ?
Pffffff… închei întrebîndu-mă de ce dracului în 20 de ani de la Revoluţie (că tot se poartă cronologia asta ciudată) imbecilii ăia care sînt responsabili pentru acest rahat nu au fost în stare să facă un campus universitar ca lumea în capitala lu’ Peşte, eventual să mute în puii mei totul (săli de curs, săli de sport, cămine, baruri ş. a. m. d.) la marginea oraşului. CE este atît de greu de înţeles/ pus în aplicare ?!?!??!

3

FLE

Cred că lucrul pe care-l regret din plin e faptul că am ales să mă formez pe filonul ăsta latin, crezînd că disciplinele între ele se vor împleti frumos, se vor completa reciproc şi îmi vor facilita evident studiul intens într-ale filologiei. În clasa a douăşpea am ales la plesneală să fac franceză în loc de engleză sau de orice altă limbă, numai pentru că în liceu în momentu’ ăla franceza avea o notă extraordinară de exotism. La engleză totul era normal, aveam un laborator, aveam tot felul de cercuri, sesiuni de comunicări şi examene pentru care se entuziasmau nu numai profesorii, ci şi elevii. Chiar şi la germană poveştile pe care le auzeam erau cel puţin interesante. Franceza era cu totul din alt film, pentru că eram destul de puţini în liceu cu franceză limba a doua de studiu, şi drept urmare nimeni nu prea părea să se entuziasmeze. N-am înţeles nici pînă acum de unde reticenţa asta teribilă, poate din cauza profesorilor sau naiba ştie… oricum orele de franceză erau pentru majoritatea colegilor mei un mic stres şi pentru mine o mică ocazie să demonstrez că pot să nu fiu stresată. De aici şi pînă la a junge astăzi să mă lupt cu examene ( haioase pînă la urmă în felul lor dacă cineva este amator al umorului franţuzec) n-a fost mult.
Ideea e că toată lumea (colegi de facultate, părinţi, pisici, purcei, cărăbuşi de mai ) se întreabă ce mă nemulţumeşte pînă la urmă…
Cred că la origine e faptul că nu mă identific cu spiritul latin în sine.
Stau şi mă gîndesc (cînd se întîmplă să mai am timp) că dacă ar fi să aleg un loc din Europa în care să mă mut, cu siguranţă ar fi într-o ţară nordică. Undeva în Finlanda, printre fiorduri şi reni, unde oamenii sînt reci şi calculaţi şi unde mentalitatea este cu totul alta. Spiritul melodramatic, toată metafoara asta a sîngelui latin care este cum este- năvalnic şi şăgalnic (ce cuvînt!) – m-au obosit într-un stil groaznic.
Revenind la studiu’ limbilor străine în care m-am aruncat aşa, la plesneală după cum am şi zis, cel mai rău mă enervează că nu ştiu germană. Da, absolut nimic coerent şi de bun simţ, nici măcar nivelul manualelor de clasa a doua. Este strigător la cer şi aproape ruşinos, nu pentru ce-o să zică cei din jur de diploma mea de filolog care o să mă plesnească la anu’, ci pentru mine. Pentru mine şi pentru faptul că pe partea asta am carenţe urîte care mă pun de multe ori în dificultate.
În încheiere, o altă chestie peste care nici după doi ani de facultate nu am putut să trec şi nici nu cred că o să pot este felul ăsta aberant de studiu al limbilor străine made in Ro.
Nu pot, nu pot, pur şi simplu nu pot să-mi asum pactul stupid pe care trebuie să-l fac împreună cu colegii de grupă şi cu profesorul din faţa mea pentru o oră şi jumate de curs. Mi se pare ceva tulburător de fals: eu, în mijlocul Bucureştiului, undeva pe la etajul 4, murind de cald şi încercînd să gîndesc şi să vorbesc pentru cîteva minute într-o altă limbă. Doar atît, pentru cîteva minute. La final cînd se termină totul fiecare îşi reia şi îşi asumă propria identitate de dinainte să intre în clasă şi se îndreaptă spre problemele lui palpabile cum ar fi un cămin mizerabil, nişte colege de cameră cu care nu te înţelegi, nevoia de linişte, dorul de casă, foamea şi mai ştiu eu ce altceva.
Poate dacă aş fi dat la actorie aş fi învăţat să înţeleg, să accept şi poate chiar să mă specializez în toata bufoniada asta de français langue étrangère.
Dacă aş merge în Franţa da, aş vorbi franceza fără să mi se pară nimic suspect la mijloc. Dar aşa nu… Singurul lucru care mă mulţumeşte e că măcar pot citi texte autentice în franceză fără să apelez la traduceri. Très joli… bleah…

6

dracii

Nu inteleg de ce naiba oamenii din ziua de azi si-au pierdut minimul simt al delicatetii. Adica, cum o fi frate dupa ce ai venit la 4 dimineata si ai cotrobait prin intuneric dupa haine si alte timpenii, dupa ce gasesti patul plin cu lucruri care nu-s ale tale, dupa ce intr-un final incerci sa te culci (nu mai conteaza cum) sa se trezeasca cineva la 7 dimineata si sa bubuie cuptorul cu microunde, sa-l chitzaie, sa-l foloseasca de vreo 3 ori (chitzaieli cind il programezi, vijiit in timp ce merge, chitzaieli de atentionare cind se termina programul)… cum o fi? a?
Am citeodata sentimentul ca o sa clachez psihic la modul CEL MAI GROAZNIC. Feriti-va de mine!
In alta ordine de idei, nu stiu ce sa ma fac cu viata mea. Pur si simplu vreau sa stiu ca am mostenit o avere uriasa care mi-ar asigura traiul atit cit ma mai tine. Vreau sa-mi petrec tooooot restul vietii stind si citind chestii pe care vreau eu sa le citesc atunci cind vreau. Ma omoara planificarea sulii cu cine-a gindit-o–-> FRATE, ai gindit-o prost, nu ti-a iesit, pur si simplu pune-ti pistolul la timpla si do society a favor. Adica cine naiba se poate impaca cu gindul ca in data X la ora X o sa facem X chestie la facultatea vietii. E absolut aberant, facultatea asta e de departe cea mai mare tzeapa a vietii mele. Termin anul 2 si n-am ramas cu nimic, ar trebui sa fac literatura franceza si NU am ajuns inca la Balzac (fratilor, asta a scris saci intregi de carti, cum dracu’ poti face Balzac la scoala? E strigator la cer, cum sa dai examen din Balzac cind probabil o sa faci 2 cursuri si alea trase de par, o sa-mi fie o rusine la examenele care vor urma in primul rind de mine ca sint convinsa ca n-o sa am timp sa citesc, si in al doilea rind de idiotii care si-au batut joc de tot ce-nseamna sistemul universitar actual.) La Hugo, la poetii simbolisti, la Sartre, Camus si Dumnezeu stie citi or mai fi.
Ok revenind la cai verzi pe pereti, ziceam ca imi doresc din suflet sa mostenesc peste noapte o avere colosala, sa stiu ca am timp sa citesc si sa scriu ce vreau…
Ca o paranteza mi-am luat de la biblioteca niste chestii simpatice-foc:Bohumil Hrabal- O singuratate prea zgomotoasa, Kundera- Viata e in alta parte (de-abia astept) si Gombrowicz- Cosmos. Niam-niam-niam…
A si inca ceva… la cit rahat pluteste in jur nu pot sa-mi explic cum de mai pot oamenii sa mai scrie carti in ziua de azi… adica n-ai nevoie de un mediu in care sa domneasca linistea si sa stii ca nu trebuie sa te scoli la nush ce ora ca sa indeplinesti niste obligatii cretine?
brrrrr…

2

the 2 o’clock sarcasm :X

am vazut in sfarsit project blair witch.
foarte misto, nu ma intereseaza carcotelile voastre. de fapt nu ma intereseaza carcotelile nimanui in general. carcotelile nu inseamna nimic, sint o pierdere de timp si de energie, o pierdere pe care nu mi-o mai permit, asa ca o sa trec peste.
cred ca o sa ma mai uit la el de vreo cateva ori. ceea ce imi aduce aminte de minunatele filme pe care le-am revazut obsesiv. parca sa zic ca sint doua la numar. beauty and the beast varianta disney si the virgin suicides. si nu, nu am un motiv pentru care in momentul in care vreau sa revad un film e obigatoriu unul din astea doua si nimic altceva.
in rest, maine am examen dar acum am o intrebare. oare toti oamenii aia se vor duce in iad?
dar eu… daca o sa ajung ca ei o sa ma duc si eu in iad?
oare merita sa faci asta stiind ca o sa te duci in iad?
nu inteleg ceva… niciodata nu mi-a placut lingvistica. nici-o-da-ta. poate doar aia generala. dar aia particulara, si in mod si mai particular aia romaneasca e dureroasa. in plus, nu inteleg. nu inteleg de ce ai face asta? de ce te-ai preta la inventii ciudate de care nici tu esti sigur si pe care NU LE POTI EXPLICITA!
pur si simplu… de ce?
don’t tell me ca limba este intr-o continua transformare si ca avem nevoie de oameni care sa inventarieze asta. pentru ca ei nu inventariaza.
ei transforma.
ei nascocesc.
ei se razboiesc in teorii si in idei diametral opuse.
ei imi manaca ficatii, nervii, energia, buna dispozitie prin pretentiile caraghioase pe car ele emit.
si mai iau si bani pentru asta.
sinteti niste caraghiosi si o sa va intoarceti de unde ati venit!!
da da da!!

0

Are you shittin’ me tanti Ro.?

Citeam zilele trecute în Cotidianul un articol despre Iliescu.

De fapt despre ce-a mai rămas din el şi despre cum se coc timpuri noi, în care numele lui va fi numai şi numai o amintire.

Nu-mi place politica, am o conştiinţă şi o coloană vertebrală prea puternice dar nu poţi să fugi de inevitabil în cele din urmă.

De ce existenţa acestui personaj îmi tumefiază din cînd în cînd creierul? Pentru că există o dilemă atît de mare, încît de fiecare dată cînd mă gîndesc la ea ajung la concluzia: ‘ţi baţi joc de mine, tanti Ro.?

Episodul 1: Iliescu la teveu într-o zi de decembrie acum cîţiva ani. Imagini din arhive. Iliescu zîmbeşte pînă la urechi şi strînge mîna tovarăşului Ceauşescu, care îl decorează şi zîmbeşte şi el. Ocupînd tot ecranul JVC-ului meu, cei doi păreau identici.

Atenţie!!! Aici se vorbeşte despre Ceauşescul ăla abstract. Imaginea lui este cu greu reconstituită o dată sau de două ori pe an, mulţumită arhivelor şi teveului. De fapt, nu e vorba de Ceauşescu, e vorba de Povestea Ceauşescu (îmi permit să-l numesc aşa de  ori de cîte ori va fi nevoie), pentru că Ceauşescu, pentru mine şi pentru mulţi alţii de vîrsta mea e doar o poveste.

Episodul 2: Iliescu de două ori preşedinte după revoluţie.

Are you shittin’ me, tanti Ro.? Because I think you are.

Cine mama dracului este atît de imbecil încît să vadă un om decorat de Povestea Ceauşescu, să vadă fix acelaşi om la puţină vreme după asta vorbind de democraţie şi să-i dea crezare? Ba să-l numească de DOUĂ ORI “domnu’ preşedinte”!

Are you shittin’ me? Are you? Are you? Are you?

Nu mi-ar fi lehamite dacă n-aş fi trăit un melanj dezgustător de “doamna educatoare” şi reziduuri comuniste care trebuiau epuizate, numit copilărie. (napolitane Cucurucu, gumă Minti, ursuleţi Haribo, ciocolată Kiss cu banane sau căpşune, reviste Bamse)

Şi întrebarea aia tembelă care făcea parte din ciclul celor 5-6 de cultură generala la o vîrstă  fragedă: “Cine-i preşedintele ţării?” “Ion Iliescu!”

So, are you?

Oricum, articolul se încheia absolut divin. Pentru copiii mei, şi Povestea Ceauşescu şi Iliescu vor fi un film la televizor de două ori pe an.