0

Prin ce trece toată lumea

Ne mutăm. Iar. Alte câteva zile de trăit printre cartoane şi case goale, mare lucru, doar suntem tineri. Măcar scăpăm de mucegai de data asta, dar încă nu ştim exact peste ce o să dăm. Chiar aşa, de ce naiba am vrea mai mult? Nu mai bine mergem să ne rupem spinarea la cărat câţiva saci de cartofi? Cineva trebuie s-o facă şi pe asta. Mai bine dădăcim copiii altora şi spălăm vitrinele magazinelor, doar suntem tineri, deci de ce naiba să vrem mai mult? Cum, să nu ajungem şi noi la o vârstă venerabilă, când copiii noştri de mâine vor fi în acelaşi rahat în care suntem şi noi astăzi, să mormăim cu tandreţe că „toată lumea trece prin asta…”? De ce naiba nu ne-am aminti cu duioşie de anii de facultate în care trăiam claie peste grămadă prin te miri ce cămăruţe printre găndaci? Doar eram tineri! Da, o să ajungem şi noi venerabili, o să scriem o carte şi o să le vorbim copiilor, da-da, chiar ălora care pot suporta orice că doar sunt tineri si toată lumea trece prin asta, despre ea zi de zi. Normal, o să fim exact ca voi!

Reclame
0

Chestii mai vesele şi nu numai

Eu în ignoranţa mea caracteristică (pentru că da, de multe ori am senzaţia ca sînt un pierde-vară, şi nici măcar unul boem-productiv, din contră, un mic parazit aşa) nu m-am aplecat prea mult asupra filmelor romîneşti din ultimii ani. Pur şi simplu. Na, deal with this one.

Totuşi într-un acces de conştientizare a fantei intelectuale în care alunec, am zis că a venit momentul.
Iată deci că zilele trecute am urmărit, cîteodată chiar îngrozită, minunatul film al lui Pintilie numit Terminus Paradis.
Despre poveste chiar nu am chef să vorbesc, pe mine m-a fascinat întru totul un singur actor, moartea pasiunii şi a talentului pe numele său Costel Caşcaval. Ştiţi genul ăla de actori pentru care n-ai nevoie de prea multă instruire intelectuală ca să-ţi dai seama că efectiv sînt slabi. Nu, atenţie! Nu am zis catastrofali. Se poate şi mai rău. Mă rog, ca în orice meserie de pe faţa acestui pămînt, nu toată lumea trebuie să exceleze. Dar asta mă face cîteodată să mă gîndesc (da, sînt efectiv uber răutăcioasă) ce naiba caută Costel Caşcaval în acest film? Asta e una. Dar el, el după ce s-au tras primele duble şi a avut ocazia să se vadă pe sine performînd, oare ce-a gîndit? Dar regizorul?

Există o întrebare care mă frămîntă. Cum se justifică prezenţa unui actor slab într-un film decent? Adică mi se pare aşa o convenţie ucigătoare. Regizorul presupun că ştie că tipul joacă prost. Poate că şi tipul e conştient de asta. Cu toate astea, treaba merge înainte.
Nu îmi rămîne decît o singură întrebare: de ce??!?!

Să schimbăm totuşi subiectul.
Trecînd la lucruri mai intime, mai grave şi mai riscante, acum mă bîntuie sentimentul că există această doză de superficialitate în toată cultura franceză pe care pur şi simplu nu o mai pot ignora. Ea există. Să nu fim ipocriţi. În cantităţi mai mici sau mai mari, variabile oricum de la o epocă la alta, ea este acolo. Cultura franceză este în esenţă o cultură light. Un pepsi fără zahăr. Un îndulcitor. Care niciodată nu va atinge gravitatea culturii germane sau engleze. Punct.

În altă dezordine de idei, pentru amatorii de cancanuri avîndu-mă ca subiect, pot să zic doar că nu am nici un chef de licenţă, examene, restanţe. Prin urmare încă nu m-a lovit febra conştiinciozităţii. Azi am fost la pomu’ lăudat, şi anume Mega Kilipirimu’ de la Dalles de unde mi-am luat un Roberto Bolaño pe care o să-l citesc de plăcere. Şi de-abia aştept să vină Paştile, să vină o dată şi G. din France cu sacoşa de cărţi, tot la fel, pentru micile mele plăceri intelectuale. Hi hi hi hi hi hiiiiiii !!!!

0

De ce sîntem unde sîntem, part 2

Anul trecut duşurile din cămin erau mizerabile, erau înfundate, erau cum erau dar erau. Anul ăsta buda din căminul în care stau depăşeşte cu success imaginaţia oricui.
Nu am cerut (şi cred că prost am făcut) nimănui un jacuzzi cu virbomasaj. Nu. Înţeleg că nu se poate. E ok. Pot să mă obişnuiesc cu faptul că stau într-o cameră de 2 pe 2 în care mă sufoc la propriu zilnic. Pot să mă obişnuiesc cu faptul că deşi sînt studentă şi jobu’ meu este încă unul singur şi anume acela de a studia, nu am un birou la care să-mi desfăşor activitatea. În fine, tot ce voiam să spun e că minimul de civilizaţie pentru mine este un duş şi apă caldă. Povestea cîntecului: vreau o budă normală şi un duş cît de cît. Dumnezeule, vreau să mă spal. Vreau să mă spăl ca un om normal. Apă caldă este. Duş nu există. Sînt 4 cabine de duş şi doar una singură funcţionabilă, asta daca şi numai dacă ai în cameră un furtun şi o pară de duş. Doar aşa te poţi spăla. Asta nu-i nimic, dar toate pînă la statul la coadă pentru igiena personală. Asta e deja prea de tot. Situaţia s-ar rezova simplu. Cu un instalator care ar veni măcar să demonteze duşurile defecte.

Gen: nu merg, uite nene eu scot banul din buzunar, îmi cumpăr duş da’ măcar să am unde să îl montez.

Şi nu mă deranjează absurdul situaţiei pe cît mă scoate din minţi indiferenţa celor din jur. Nu, nu mă scoate din minţi, mă omoară de-a binelea. Dar eu cred că absolut toţi locuitorii de pe palierul ăsta au o plăcere bolnavă în a-şi cumpăra duşuri şi în a sta la coadă pentru a le folosi. Cîcat! Poate am nimerit pe un palier de sectanţi care proslăvesc aceste două mari activităţi. Şi uite cum eu mîine le voi tulbura accesul spre absolutul imbecilism…

I give up…

Încă o pastiluţă umoristică, de data asta de la facultate.

Nu e de mirare că la licenţă nu voi trata absolut nimic care să aibă vreo tangenţă cu literature romînă. În trei ani de zile mi-am dat seama ca nu mi-a fost dat să găsesc un professor care să fie măcar un pic pe aceeaşi lungime de undă cu mine cînd vine vorba de acest subiect. Anacronismul la putere!

Şi asta n-ar fi chiar atît de grav, dar îmi amintesc despre ce ne vorbea un ilustru cadru didactic la unul din ultimele cursuri despre modernismul romînesc. Domnul ne ţinea o frumoasă pledoarie despre ceea ce înseamnă să fii student. Vai, cîtă libertate. Este cea mai frumoasă perioadă a vieţii, în care eşti liber să faci ce vrei şi eşti liber să vrei să faci orice. Poţi să mai chiuleşti de la un curs, poţi sa tralala. Dar vai, studenţia la litere, ce frumoasă este. Adică oricum, ceea ce facem noi aici este aşa, ultra-general. Modernismul romînesc însumează mai mulţi autori. De unii dintre ei nici n-aţi auzit .

Păi bai nene!!!!!!! De asta eşti tu la catedră, fă-mă să aud, la dracu’!!!!

Nu, nu am auzi nimic. Nici măcar chestiile pe care deja le ştiam. Cu un discurs ca ăsta, domnul profesor m-ar fi cucerit în clasa a noua. Adică în primul an de liceu. Acum nu. Acum am cît de cît o bază. Pot să port o discuţie despre modernismul romînesc chiar şi în afara cursului imbecil. Am nişte noţiuni elementare. De ce insistă unii oameni să mă compare cu o tabula rasa?!? E absurd! De ce trebuie să fiu băgată într-o gaşcă de puberi instinctuali? De ce trebuie să fiu veşnicul neiniţiat? De ce? Am mai vorbit eu despre pubertatea pe care genraţia asta refuză să o depăşeasca… oh god, este mai tragic decît credeam!!!!

3

Paralelele

Cu ochii cît cepele, după vreo 6 ore de citit la minunata Creangă de aur îmi vine să îmi scot creierul şi să dau cu el de podea. Îmi amintesc de un personaj din A nightmare before Christmas… doctorul ăla ciudăţet care apăsa pe un buton şi calota I se deschidea, lăsînd creierul să-şi primească porţia de scărpinat…

Nu-ncape vorba, nu sînt în stare să produc ceva coerent, aş putea să mai scriu chestii care îmi trec prin cap aşa, ca nişte fluturi care traversează vara drumurile judeţene şi care ajung în radiatorul maşinilor…
Am avut un examen la care m-am bucurat într-un stil tîmpiţel… Analizînd primele pagini din Rem-ul lui Cărtărescu eram atît de entuziasmată de descoperirile mele şi de paralelele vieţii (literare evident) : “O uau, aici seamănă atît de bine cu scriitorul X, da şi aş putea să zic că aduce a Y în punctul ăsta si vai, ia te uită avem un păianjen drept narator, la ălălalt era un gîndac”. În realitate prostioarele astea ale mele sînt înfiorătoare. Mi-e şi frică să pun întrebarea ce este Mircea Cărtărescu din opera lui Mircea Cărtărescu. Asta-mi aminteşte de o anectodă sau o bîrfă sau mă rog ceva cu care am rămas din facultate, nu mai ştiu în ce context am înghiţit-o, conform căreia mister Cărtărescu şi-ar scrie proza înconjurat de o mie de atlase botanice, cărţi de analiză matematică, şi dicţionare de tot felul. Mda, no wonder…

Şi acum este momentul să închiei textul ăsta lipsit de logică pentru că mă aşteaptă o noapte urîtă după o zi la fel de urîtă şi lipsită de sens. În plus, vremea în care Arca lui Noe se va scufunda sub greutatea mea, după ce voi adormi probabil peste ea se apropie…

p. s. paralelele, ce cuvînt amuzant, cred că l-ar rosti la fel de bine un bufon îmbrăcat foarte colorat, ţopăind bezmetic prin salon vreunui rege…

0

« BROUTE-MOI LA BANDE DE GAZA » zise scriitorul

Frate, ce mă enervează cînd mi se întîmplă să citesc romane la care mi-e extraordinar de clar că ceva mă deranjează. De exemplu Houellebecq care nu-mi place de nici un fel. Ba mai mult, niciodată nu o să-mi placă dar trebuie să mă prind într-un final ce mă deranjează cu adevărat la cărţile lui… Ca să fie totul şi mai frustrant, mi-e mai mult decît clar că e un scriitor « vachement bon » ca să zic aşa. Mai am puţin şi termin Posibilitatea unei insule… e aşa de frustrant, iar mă încearcă nebuniile gîndindu-mă la cum ar suna asta în original, gîndindu-mă la faza cu traducerile, daca îl citesc pe Houellebecq sau dacă nu cumva îl citesc pe Emanoil Marcu în variantă houellebecquiană, enfin…
Din ciclu’ « de ce dracu’ » (ca în postu’ anterior) :
De ce dracu’, pe lîngă faptu’ că se găsesc destul de rar (hei nu am văzut la taraba de la colţu străzii un Houellebecq original deşi tre’ să recunosc că aş fi fost plăcut surprinsă), cărţile în ediţie originală mai costă şi mult. Adică de ce trebuie să dau 100 de roni pe o carte dacă vreau să o citesc în franceză/italiană/engleză ş.a.m.d. Uat dă fac ????!!? Da cultura se plăteşte sînt de acord dar pînă unde… Pfffffffffff m-am enervat…

2

Vrăjeli mici de august

Uau, stau şi citesc pe bloguri tot felul de produse greţos de drăgălaşe ale eurilor feminine. Aproape toate se înscriu într-o notă melancolic-patetică, chipurile autentică. Peste tot predomină cîteva cuvinte cheie care mă scot din minţi, habar n-am de ce: ceai, rochii, portocale, flori, sandale, culori, îngheţată, zmeie de hîrtie, limonadă, pălării de paie.
E ceva foarte fals la mijloc, nu ştiu exact ce.
Apoi, istorisirea unor momente efemere poetice precum mîncatul de cicolată împreună, plimbatul de mînă, un zîmbet, o pălărie mare cu o broşă în formă de floare, cadouri minunate, mirosul de ceai şi alte imagini care compun universul intim feminin…
Nu ştiu de ce simt nevoia să scriu în registrul ăsta, aş desfiinţa cu o poftă nebună toate cele ce alcătuiesc universul de mai sus, dar poate cineva ar interpreta greşit demersul ăsta şi nu am chef.
Normal, parcă mi-ar plăcea să scriu şi eu pe blog toată ziua despre cum am o colecţie de 1000 de sortimente de ceai pe care le ţin în borcănaşe colorate hand-made şi din cauza cărora îmi petrec o jumătate de dimineaţă numai ca să mă hotărăsc ce ceai să prepar. Dar dacă mă uit în jur nu văd altceva decît superdezordinea şi superhaosul.
Anyway, în ultimul timp am stat mult în casă, am citit mult, m-am uitat mult la televizor şi am văzut îngrijorător de multe filme proaste despre care nu vreau să scriu. Am descoperit şi că nu mai am răbdare cu foarte foarte multe lucruri, că “nu mai duc” la unele chestii care în trecut mi se păreau ok, că mă enervez cumplit de uşor din rahaturi. Reacţii pentru care am 1000 de argumente pro-serioase.
Ah şi am descoperit şi ce îmi doresc cel mai mult de la viaţa asta, să am mulţi bani ca să pot să călătoresc în jurul lumii. Încă nu ştiu cum naiba să mă apuc să-i fac. Poate ar trebui să mă apuc de scris cărţi, gen Harry Potter… e o ipoteză la care încep să mă gîndesc serios

5

Cărţi

Azi am făcut săpături prin bibliotecă şi am găsit o grămadă de chestii minunate de care n-am mai auzit vorbindu-se, decît vag şi în contexte imbecile. Dintre multele cărţi pe care sper că cineva din familia mea le-a citit (deşi cred că de la maică-mea am căpătat obiceiul de a cumpăra cărţi pe bandă rulantă, chit că n-am timp să le citesc pe toate) tre’ să amintesc una monstrous de groasă de Ileana Vulpescu cred, Arta conversaţiei, vreo două de Tatulici printre care Ceainicul de argint pe care-o începusem într-o vacanţă fiind la bunici (cred că de-acolo am şi cărat-o), vreo trei de Cella Serghi (despre care o să scriu în scurt timp, dacă tot e sesiune măcar să mă laud cu ce citesc deşi n-ar trebui), cîteva de Cezar Petrescu (nu-mi mai amintesc ce profesor pe la şcoli l-a cam desfiinţat- o să cercetez dacă avea sau nu dreptate), cîteva de Mihail Sebastian, în fine, am o bibliotecă mare şi mişto. Şi da, mă laud oricînd şi la orice oră cu ea. Bibliotecă în care nu mai am loc şi care s-a prelungit şi îmbogăţit în ultimii ani, de cînd am început să-mi strîng alocaţiile şi să mi le dau pe cărţi.
În rest, mîine o să număr şi prima restanţă din viaţa mea de student (mai e necesar să le reamintesc toturor că mi-a mîncat zilele?) pentru că nu mă duc.
Mai voiam să mai zic ceva… despre Disney şi Pixar şi animaţie dar m-am plictisit şi mi-e somn.

Ah, btw…

Se mai poate da de domnişoara Denisa Cîrlomăneanu?

Răspunsul este, în general, nu. Dacă vrei să dai de mine în perioada asta tre’ să ai un motiv bine întemeiat şi să ştii cum să acţionezi.
Aviz amatorilor de identităţi duble-triple-cvadruple şi aşa mai departe, degeaba vă faceţi 1000 de nickname-uri şi coaceţi strategii peste strategii, ştiu eu cine-mi sînteţi.