3

FLE

Cred că lucrul pe care-l regret din plin e faptul că am ales să mă formez pe filonul ăsta latin, crezînd că disciplinele între ele se vor împleti frumos, se vor completa reciproc şi îmi vor facilita evident studiul intens într-ale filologiei. În clasa a douăşpea am ales la plesneală să fac franceză în loc de engleză sau de orice altă limbă, numai pentru că în liceu în momentu’ ăla franceza avea o notă extraordinară de exotism. La engleză totul era normal, aveam un laborator, aveam tot felul de cercuri, sesiuni de comunicări şi examene pentru care se entuziasmau nu numai profesorii, ci şi elevii. Chiar şi la germană poveştile pe care le auzeam erau cel puţin interesante. Franceza era cu totul din alt film, pentru că eram destul de puţini în liceu cu franceză limba a doua de studiu, şi drept urmare nimeni nu prea părea să se entuziasmeze. N-am înţeles nici pînă acum de unde reticenţa asta teribilă, poate din cauza profesorilor sau naiba ştie… oricum orele de franceză erau pentru majoritatea colegilor mei un mic stres şi pentru mine o mică ocazie să demonstrez că pot să nu fiu stresată. De aici şi pînă la a junge astăzi să mă lupt cu examene ( haioase pînă la urmă în felul lor dacă cineva este amator al umorului franţuzec) n-a fost mult.
Ideea e că toată lumea (colegi de facultate, părinţi, pisici, purcei, cărăbuşi de mai ) se întreabă ce mă nemulţumeşte pînă la urmă…
Cred că la origine e faptul că nu mă identific cu spiritul latin în sine.
Stau şi mă gîndesc (cînd se întîmplă să mai am timp) că dacă ar fi să aleg un loc din Europa în care să mă mut, cu siguranţă ar fi într-o ţară nordică. Undeva în Finlanda, printre fiorduri şi reni, unde oamenii sînt reci şi calculaţi şi unde mentalitatea este cu totul alta. Spiritul melodramatic, toată metafoara asta a sîngelui latin care este cum este- năvalnic şi şăgalnic (ce cuvînt!) – m-au obosit într-un stil groaznic.
Revenind la studiu’ limbilor străine în care m-am aruncat aşa, la plesneală după cum am şi zis, cel mai rău mă enervează că nu ştiu germană. Da, absolut nimic coerent şi de bun simţ, nici măcar nivelul manualelor de clasa a doua. Este strigător la cer şi aproape ruşinos, nu pentru ce-o să zică cei din jur de diploma mea de filolog care o să mă plesnească la anu’, ci pentru mine. Pentru mine şi pentru faptul că pe partea asta am carenţe urîte care mă pun de multe ori în dificultate.
În încheiere, o altă chestie peste care nici după doi ani de facultate nu am putut să trec şi nici nu cred că o să pot este felul ăsta aberant de studiu al limbilor străine made in Ro.
Nu pot, nu pot, pur şi simplu nu pot să-mi asum pactul stupid pe care trebuie să-l fac împreună cu colegii de grupă şi cu profesorul din faţa mea pentru o oră şi jumate de curs. Mi se pare ceva tulburător de fals: eu, în mijlocul Bucureştiului, undeva pe la etajul 4, murind de cald şi încercînd să gîndesc şi să vorbesc pentru cîteva minute într-o altă limbă. Doar atît, pentru cîteva minute. La final cînd se termină totul fiecare îşi reia şi îşi asumă propria identitate de dinainte să intre în clasă şi se îndreaptă spre problemele lui palpabile cum ar fi un cămin mizerabil, nişte colege de cameră cu care nu te înţelegi, nevoia de linişte, dorul de casă, foamea şi mai ştiu eu ce altceva.
Poate dacă aş fi dat la actorie aş fi învăţat să înţeleg, să accept şi poate chiar să mă specializez în toata bufoniada asta de français langue étrangère.
Dacă aş merge în Franţa da, aş vorbi franceza fără să mi se pară nimic suspect la mijloc. Dar aşa nu… Singurul lucru care mă mulţumeşte e că măcar pot citi texte autentice în franceză fără să apelez la traduceri. Très joli… bleah…

0

neinteresant

O conjunctură foarte dubioasă a făcut ca eu să ajung in această săptămină acasă, la Constanta. Habar n-am dacă e din cauza a ceea ce se intimplă acum in Chisinău, – normal, cind vezi că e groasă o tai acasă- dacă e din alte cauze de ordin mai mult sau mai putin personal sau dacă e pur si simplu de la primăvară. (Ca să intelegi ce-nseamnă pentru mine primăvara: e acea perioadă a anului in care imi vine să măninc, să dorm si să pling incontinuu. Eventual dacă as putea să le fac pe toate trei in acelasi timp ar fi divin, dar cum nu prea pot, trebuie să le alternez.)
Am observat cu tristete că acum durează mai mult de o oră să mi se umple cada ca să pot să lincezesc in ea ca o regină. Eventual să si citesc. Stiu, e naspa, e de snobi, ce-i aia „să citesti in cadă?” „Ai cumva un jacuzzi cu hidromasaj si un clopotel pe margine din care dacă suni vine cineva si iti sterge picăturile de apă de pe dosul antebratului?” Nu. Nu am jacuzzi, pur si simplu imi place să citesc in cadă. „De ce?” Habar n-am, bună intrebare. Te interesează? „A nu, eram doar curios.” Bun asa.

In altă ordine de idei, iar mi-am amintit că e primăvară. In permanentă mă leagă amintiri tumultoase de perioada asta a anului. Incepind cu succes din clasa a opta cind am vrut să plec de-acasă. A fost atit de amuzant, mă certasem cu maică-mea atit de tare incit mi-a zis „Stii ceva, iesi afară…” Si spre surprinderea ei m-am apucat să-mi fac băgăjelul. Cind l-am terminat am ajuns in hol, gata să mă incalt. Mi-am pus doar un bocanc (ce vremuri, pe cind purtam bocanci in contra directiei meteo), cu celălalt mi-am luat-o pe cocoasă pe tema „Ceee, pleci din casă?!?!?”
Asa cum ni se intimplă tuturor, si eu am avut si incă mai am momente in care cineva pune stăpinire pe mintile mele si incepe să joace o partida de bambilici cu ele. Atunci nu sint eu, nu actionez lucid, spun si fac chestii pe care in mod normal nu le-as spune si nici face.
Apropos de situatii ciudate in care nu sint eu, mi-am găsit si cartea ideală pentru perioada asta. Se cheamă Dedesubt este infernul, e scrisă de Claire Castillon, apărută la Cotidianul si mi-e foarte clar că in mod normal n-as citi asa ceva.
Dar na… timpurile astea sint de-a dreptul speciale
Bine că măcar pe 16 mai ma duc la Depeche. Bucurati-vă pentru mine.
Pe final, imi formatez textul cu alta ocazie si va incint cu căutările care i-au redirectionat pe oameni spre blogul meu:
drăcii – mhm, this is the place for them
undeva in baleni – what the hell is that? băleni adica? o fi vreo localitate, mi-e lene să verific
vis pod – da da, laitmotivul vietii mele
seeeeeeeeeeeeeeeeeex – oops….. a daisy
vreau sa vad un film bun rau – ia sa vad ce-mi vine in cap instantaneu acum… a streetcar named desire?
denisa surreal mind – hopa! cineva stie de existenta blogului astuia. stimate anonim, te invit la o prajitura la Casablanca in frumoasa noastra capitala.
bocancei de munte – mi-am luat asta-iarna. sint cu roz.
cum sa enervezi un codat – icschiuz mi, sa enervez ce? un „codat”?
poezii despre printi si printese – povesti nemuritoare, preferatele mele
cianura de potasiu – aaaaaa sweet death
constangeles – i like to call it home
velvet – minte-ma frumos versuri – ai vrea tu 😛

0

Pamuk şi Kundera

Azi în metrou, un copil micuţ, tuns frumos, îmbrăcat frumos dar cu hainele murdare cerea un leu în stînga şi în dreapta. Un tip s-a aplecat spre el, şi-a dat jos ghiozdanul şi a scos dinăuntru trei eugenii şi un măr. După ce le-a luat şi a mulţumit, faţa i s-a destins şi s-a transformat într-un zîmbet. Instantaneu, cu eugeniile într-o mînă şi mărul în cealaltă a luat-o la goană înspre capătul metroului, lăsînd să plutească în urma lui cinci hîrtii de un leu ca cinci fulgi.

Voiam de fapt să scriu ceva simpatic despre personajele feminine din romanele lui Kundera (şi-aşa blogul ăsta e o lălăială, ce-ar fi să mă străduiesc să nu mai fie?) sau despre relaţia dintre text şi imagine în Evul Mediu oriental (aplicat grosolan pe Pamuk… he he…) dar o las pe altă dată.

0

un post neobisnuit de lung care sper sa va enerveze pe toti

Cotrobaind maica-mea prin casa a gasit o felicitare primita de ziua mea de 16 ani.
E cu un urs pufos care se sprijina pe o cutie mare de bomboane in forma de inima. In mina tine 5 trandafiri rosii si deasupra lui sint doua inimioare unite printr-o linie curba.
Inauntrul ei multi mi-au scris chestii dragute, cineva mi-a lasat un mesaj codat extraordinar de dubios: „! @ * ? $ „.
Acum, daca il intreb pe respectivul, care sint sansele sa-si mai aminteasca ce-a vrut sa spuna atunci si cum imi va schimba mie asta viata?

*brainstorming*
Eram foarte mica si mergeam cu maica-mea in Tabacariei intr-o vara. Ne-am suit in tramvai, eu eram imbracata intr-o rochita roz pal cu un guler foarte simpatic si in picioare aveam niste sandalute albe cu talpa foarte subtire. Am coborit in Tomis 3, nu-mi amintesc exact de ce, si am zis sa mergem pe jos. Eu cum am ajuns pe trotuar am inceput sa alerg, am alunecat, am cazut si m-am julit foarte urit. Am inceput sa pling, maica-mea m-a suit la loc in tramvaiul din sens invers si am ajuns acasa. Stiu si de ce am alunecat, pentru ca era o portiune de trotuar „pavata” cu niste pietre mari, patratzoase si alunecoase. Faza amuzanta e ca pietrele mai sunt si azi acolo. Daca aveti copii mici nu-i incaltati in sandale alunecoase si mai ales, nu-i lasati sa alerge pe-acolo.

Eram (din nou, ce surpriza) foarte mica si mergeam cu tata la cofetarie sa maninc o prajitura si sa beau brifcor (cine-si inchipuie ca noi astia nascuti cam in jurul anului de gratie ’89 n-am prins brifcor, cucurucu si alte timpenii se inseala). Tin minte doar ca la un momentdat am trecut pe linga o cladire cu un gard foarte dubios, cu stilpi mari din piatra si cu bare de metal verzi. L-am intrebat pe tata ce-i aia si mi-a zis ca ala e un „liceu”. Mult timp n-am fost in stare sa asociez cuvintului un referent clar. „Liceul” a insemnat multa vreme un gard de piatra si de fier vopsit in verde.

Eram la sfirsitul clasei a doua, in prima mea tabara, la Ciucea (aproximativ in celalalt colt al tarii la propriu). Tin minte ca pe tren am innebunit, simteam ca nu se mai termina drumul, dormeam in compartiment unii peste altii, altii pe bagaje si tot asa, claie peste gramada. Imi placea de un vecin de bloc, era (si inca mai este) cu doi ani mai mare decit mine si fiind la aceeasi scoala, ne-am si pomenit plecind impreuna in tabara. Aveam un treining mov pe care scria „Assos” si seara la discoteca asteptam sa ma invite la dans. Nu m-a invitat niciodata pentru ca era prea rusinos, desi il vedeam straduindu-se. Tot din seria „garderoba de 9 ani”, aveam o pereche de colanti turcoaz si un tricou galben cu franjuri. Combinatie letala.

Tot intr-o tabara, de data asta in clasa a treia, m-am spalat pe cap cu Johnsons cu PH 5.5 . Nu aveam dusuri, era doar un dus afara linga o piscina in paragina care era dincolo de perimetrul taberei, la care curgea apa sloi. Nici pina-n ziua de azi nu reusesc sa realizez cum de n-am racit.

Am inotat cred ca de trei ori toata viata mea intr-un riu. Prima oara in Cris (cred ca cel Repede–> nu va speriati, avea un debit foarte mic spre aproape secat, pe alocuri gaseam potiuni in care apa era mai serioasa), a doua oara in Turda si a fost cel mai bestial scaldat din viata mea, era foarte foarte cald si apa era miloasa si imi venea pina la bust, eu ma invatasem sa-mi iau in fiecare tabara costumul de baie cu mine, eventual PE mine cind plecam in excursii si there i was feeling good :)).
A treia oara cred ca in Aries, iar dupa ce am venit, dirginta mea din 5-8 m-a luat de-o parte si mi-a zis „Sint foarte dezamagita de tine Denisa”. Vai, tragic.

Am cazut intr-o canalizare in timp ce ma jucam cu o bucata de banda de caseta prinsa de o crenguta de pom. Eram eu si o fata din bloc, turcoaica si ne jucam de-a „gimnastica ritmica” (ca sa intelegeti, topaiam imitindu-le pe fetitele cu panglica). Iar eu eram atit de concentrata incit am picat in canalizare. Noroc ca am avut inspiratia sa ma proptesc in miini inainte sa pic cu totul.

Am jucat in generala „Un pedagog de scoala noua” (haha, ce sinistru, in rolul pedagogului) si am avut un succes dement. Am cintat si in cor.

Acum mi-e lene sa mai scriu altele.
Imi amintesc de o discutie mult prea putin generoasa (contextul e neimportant) despre o oarecare polemica care a rasarit la un momentdat intre Maiorescu si Gherea. Maiorescu sustinea primatul esteticului, Gherea sustinea ca arta ar trebui sa aiba o anumita functie. Intrebarea era cu cine simpatizam si surprinzator, persoane de la care nu m-as fi asteptat i-au dat credite lui Maiorescu. Pentru ca arta cu „o anume functie ar trebui sa fie un soi de manifest”.
Iar eu acum ma intreb, raportat fix la secunda asta, cum poti sa mai crezi in „l’art pour l’art”? Cind se intimpla ce se-ntimpla, cind ai o minima constiinta a realitatii si observi ca economicul, socialul, politicul si culturalul sint mai legate ca niciodata? (Era sa zic si mai influente dar n-o sa zic asta).
Adica desigur, e posibil sa fiu absolut nebuna, dar eu nu pot sa apreciez pe cineva care inca mai sustine credo-ul asta.
Un manifest? Sigur, oricind.
Ceea ce nimeni n-a zis (nu stiu daca din lipsa de curaj sau de inspiratie, amindoua mi se par la fel de grave) e ca in general manifestele sint paradoxale prin natura lor. Pentru ca practica e una si teoria e alta. Ta-daaaaa. Dupa aceasta simpla demonstratie pot sa conchid ca da, nu stiu inca daca arta ar trebui sau nu sa aiba o functie, dar stiu nu poate sa nu aiba una.

Pina una-alta, o melodie de discoteca romineasca nouazecista care imi va aminti pe veci de casetofonul vecinului de la 5 care avea doua boxe cu beculete rosii si verzi. Beculetele mereu pilpiau fantastic de misto la melodia asta.

0

eu

iac-asa, simplu si delicat…
in ultima vreme ma bantuie urmatoarele „imagini” ale mele…
eu, pe un fond uber gliterat cu mult sclipici de toate culorile. predominant totusi argintiu. apoi o avalansha de acadele d-alea clasice in forma de melc, pe betze lungi, de toate culorile. predominant tousi roz. si bomboane de toate felurile ambalate cu o grija ingrijoratoare. (ce-mi place asta, „grija ingrijoratoare”). haine cu multe paiete. (atentie, nu kitschoase. nu nu nu !!!). pantofi cu funde si cu toc inalt, argintii.
bucle si fatza de portzelan.
eu pe un fond in aer liber, countryside. un munte nu foarte inalt, jos pashune si o turma de vreo 5-6 oi incredibil de curate si de pufoase. un riu limpede si floricele peste tot. o casa mica de lemn la marginea riului (genul ala de casa pe care o desenezi in primele clase, bidimensionala, cu un acoperish in forma de triunghi si cu doua ferestre in forma de patratzele). o rochie simpla si cam atit.
eu pe un fond intunecat intr-o padure toamna, seara, luna, langa o casa veche cu o arhitectura ciudata (yes, it’s all about architecture), intr-o rochie neagra. in cautare de fantome, vampiri sau orice altceva interesant.
eu pe scena la un concert uber obscur, imbracata intr-o camasha alba vintage cu volane verticale, pantaloni de piele si botine cu toc cintind innuendo. (ah da, si avand „infatzisarea” mea de acum. mai ales parul care starneste invidia tuturor)
eu in bucurestiul de astazi, intr-o camera la mansarda, cu mobilier saracacios si cu o masina de scris veche incercand sa scot din mine un inegalabil roman care m-ar putea scoate din mizerie si ar putea bucura in acelasi timp miliarde de oameni. yeah… this suits me so!
eu facand o lista de decizii GRESITE care imi apartin (including facultatea). apoi un abonament la un curs de finlandeza si implicit plecarea in finlanda. printre fiorduri, racoare si oameni reci care n-au nicio treaba cu balcanismul imbecil sau cu popoarele latine atat de saracacioase pe anumite planuri cu care simt ca pe zi ce trece nuuuuu maaaaa maaaaaiiii indentific.
iac-asa, simplu si delicat…
p.s. nu prea mai visez in ultima vreme. poate pentru ca nu prea mai dorm si am parte de reverii ca astea de mai sus.