0

Pamuk şi Kundera

Azi în metrou, un copil micuţ, tuns frumos, îmbrăcat frumos dar cu hainele murdare cerea un leu în stînga şi în dreapta. Un tip s-a aplecat spre el, şi-a dat jos ghiozdanul şi a scos dinăuntru trei eugenii şi un măr. După ce le-a luat şi a mulţumit, faţa i s-a destins şi s-a transformat într-un zîmbet. Instantaneu, cu eugeniile într-o mînă şi mărul în cealaltă a luat-o la goană înspre capătul metroului, lăsînd să plutească în urma lui cinci hîrtii de un leu ca cinci fulgi.

Voiam de fapt să scriu ceva simpatic despre personajele feminine din romanele lui Kundera (şi-aşa blogul ăsta e o lălăială, ce-ar fi să mă străduiesc să nu mai fie?) sau despre relaţia dintre text şi imagine în Evul Mediu oriental (aplicat grosolan pe Pamuk… he he…) dar o las pe altă dată.

0

un post neobisnuit de lung care sper sa va enerveze pe toti

Cotrobaind maica-mea prin casa a gasit o felicitare primita de ziua mea de 16 ani.
E cu un urs pufos care se sprijina pe o cutie mare de bomboane in forma de inima. In mina tine 5 trandafiri rosii si deasupra lui sint doua inimioare unite printr-o linie curba.
Inauntrul ei multi mi-au scris chestii dragute, cineva mi-a lasat un mesaj codat extraordinar de dubios: „! @ * ? $ „.
Acum, daca il intreb pe respectivul, care sint sansele sa-si mai aminteasca ce-a vrut sa spuna atunci si cum imi va schimba mie asta viata?

*brainstorming*
Eram foarte mica si mergeam cu maica-mea in Tabacariei intr-o vara. Ne-am suit in tramvai, eu eram imbracata intr-o rochita roz pal cu un guler foarte simpatic si in picioare aveam niste sandalute albe cu talpa foarte subtire. Am coborit in Tomis 3, nu-mi amintesc exact de ce, si am zis sa mergem pe jos. Eu cum am ajuns pe trotuar am inceput sa alerg, am alunecat, am cazut si m-am julit foarte urit. Am inceput sa pling, maica-mea m-a suit la loc in tramvaiul din sens invers si am ajuns acasa. Stiu si de ce am alunecat, pentru ca era o portiune de trotuar „pavata” cu niste pietre mari, patratzoase si alunecoase. Faza amuzanta e ca pietrele mai sunt si azi acolo. Daca aveti copii mici nu-i incaltati in sandale alunecoase si mai ales, nu-i lasati sa alerge pe-acolo.

Eram (din nou, ce surpriza) foarte mica si mergeam cu tata la cofetarie sa maninc o prajitura si sa beau brifcor (cine-si inchipuie ca noi astia nascuti cam in jurul anului de gratie ’89 n-am prins brifcor, cucurucu si alte timpenii se inseala). Tin minte doar ca la un momentdat am trecut pe linga o cladire cu un gard foarte dubios, cu stilpi mari din piatra si cu bare de metal verzi. L-am intrebat pe tata ce-i aia si mi-a zis ca ala e un „liceu”. Mult timp n-am fost in stare sa asociez cuvintului un referent clar. „Liceul” a insemnat multa vreme un gard de piatra si de fier vopsit in verde.

Eram la sfirsitul clasei a doua, in prima mea tabara, la Ciucea (aproximativ in celalalt colt al tarii la propriu). Tin minte ca pe tren am innebunit, simteam ca nu se mai termina drumul, dormeam in compartiment unii peste altii, altii pe bagaje si tot asa, claie peste gramada. Imi placea de un vecin de bloc, era (si inca mai este) cu doi ani mai mare decit mine si fiind la aceeasi scoala, ne-am si pomenit plecind impreuna in tabara. Aveam un treining mov pe care scria „Assos” si seara la discoteca asteptam sa ma invite la dans. Nu m-a invitat niciodata pentru ca era prea rusinos, desi il vedeam straduindu-se. Tot din seria „garderoba de 9 ani”, aveam o pereche de colanti turcoaz si un tricou galben cu franjuri. Combinatie letala.

Tot intr-o tabara, de data asta in clasa a treia, m-am spalat pe cap cu Johnsons cu PH 5.5 . Nu aveam dusuri, era doar un dus afara linga o piscina in paragina care era dincolo de perimetrul taberei, la care curgea apa sloi. Nici pina-n ziua de azi nu reusesc sa realizez cum de n-am racit.

Am inotat cred ca de trei ori toata viata mea intr-un riu. Prima oara in Cris (cred ca cel Repede–> nu va speriati, avea un debit foarte mic spre aproape secat, pe alocuri gaseam potiuni in care apa era mai serioasa), a doua oara in Turda si a fost cel mai bestial scaldat din viata mea, era foarte foarte cald si apa era miloasa si imi venea pina la bust, eu ma invatasem sa-mi iau in fiecare tabara costumul de baie cu mine, eventual PE mine cind plecam in excursii si there i was feeling good :)).
A treia oara cred ca in Aries, iar dupa ce am venit, dirginta mea din 5-8 m-a luat de-o parte si mi-a zis „Sint foarte dezamagita de tine Denisa”. Vai, tragic.

Am cazut intr-o canalizare in timp ce ma jucam cu o bucata de banda de caseta prinsa de o crenguta de pom. Eram eu si o fata din bloc, turcoaica si ne jucam de-a „gimnastica ritmica” (ca sa intelegeti, topaiam imitindu-le pe fetitele cu panglica). Iar eu eram atit de concentrata incit am picat in canalizare. Noroc ca am avut inspiratia sa ma proptesc in miini inainte sa pic cu totul.

Am jucat in generala „Un pedagog de scoala noua” (haha, ce sinistru, in rolul pedagogului) si am avut un succes dement. Am cintat si in cor.

Acum mi-e lene sa mai scriu altele.
Imi amintesc de o discutie mult prea putin generoasa (contextul e neimportant) despre o oarecare polemica care a rasarit la un momentdat intre Maiorescu si Gherea. Maiorescu sustinea primatul esteticului, Gherea sustinea ca arta ar trebui sa aiba o anumita functie. Intrebarea era cu cine simpatizam si surprinzator, persoane de la care nu m-as fi asteptat i-au dat credite lui Maiorescu. Pentru ca arta cu „o anume functie ar trebui sa fie un soi de manifest”.
Iar eu acum ma intreb, raportat fix la secunda asta, cum poti sa mai crezi in „l’art pour l’art”? Cind se intimpla ce se-ntimpla, cind ai o minima constiinta a realitatii si observi ca economicul, socialul, politicul si culturalul sint mai legate ca niciodata? (Era sa zic si mai influente dar n-o sa zic asta).
Adica desigur, e posibil sa fiu absolut nebuna, dar eu nu pot sa apreciez pe cineva care inca mai sustine credo-ul asta.
Un manifest? Sigur, oricind.
Ceea ce nimeni n-a zis (nu stiu daca din lipsa de curaj sau de inspiratie, amindoua mi se par la fel de grave) e ca in general manifestele sint paradoxale prin natura lor. Pentru ca practica e una si teoria e alta. Ta-daaaaa. Dupa aceasta simpla demonstratie pot sa conchid ca da, nu stiu inca daca arta ar trebui sau nu sa aiba o functie, dar stiu nu poate sa nu aiba una.

Pina una-alta, o melodie de discoteca romineasca nouazecista care imi va aminti pe veci de casetofonul vecinului de la 5 care avea doua boxe cu beculete rosii si verzi. Beculetele mereu pilpiau fantastic de misto la melodia asta.

0

eu

iac-asa, simplu si delicat…
in ultima vreme ma bantuie urmatoarele „imagini” ale mele…
eu, pe un fond uber gliterat cu mult sclipici de toate culorile. predominant totusi argintiu. apoi o avalansha de acadele d-alea clasice in forma de melc, pe betze lungi, de toate culorile. predominant tousi roz. si bomboane de toate felurile ambalate cu o grija ingrijoratoare. (ce-mi place asta, „grija ingrijoratoare”). haine cu multe paiete. (atentie, nu kitschoase. nu nu nu !!!). pantofi cu funde si cu toc inalt, argintii.
bucle si fatza de portzelan.
eu pe un fond in aer liber, countryside. un munte nu foarte inalt, jos pashune si o turma de vreo 5-6 oi incredibil de curate si de pufoase. un riu limpede si floricele peste tot. o casa mica de lemn la marginea riului (genul ala de casa pe care o desenezi in primele clase, bidimensionala, cu un acoperish in forma de triunghi si cu doua ferestre in forma de patratzele). o rochie simpla si cam atit.
eu pe un fond intunecat intr-o padure toamna, seara, luna, langa o casa veche cu o arhitectura ciudata (yes, it’s all about architecture), intr-o rochie neagra. in cautare de fantome, vampiri sau orice altceva interesant.
eu pe scena la un concert uber obscur, imbracata intr-o camasha alba vintage cu volane verticale, pantaloni de piele si botine cu toc cintind innuendo. (ah da, si avand „infatzisarea” mea de acum. mai ales parul care starneste invidia tuturor)
eu in bucurestiul de astazi, intr-o camera la mansarda, cu mobilier saracacios si cu o masina de scris veche incercand sa scot din mine un inegalabil roman care m-ar putea scoate din mizerie si ar putea bucura in acelasi timp miliarde de oameni. yeah… this suits me so!
eu facand o lista de decizii GRESITE care imi apartin (including facultatea). apoi un abonament la un curs de finlandeza si implicit plecarea in finlanda. printre fiorduri, racoare si oameni reci care n-au nicio treaba cu balcanismul imbecil sau cu popoarele latine atat de saracacioase pe anumite planuri cu care simt ca pe zi ce trece nuuuuu maaaaa maaaaaiiii indentific.
iac-asa, simplu si delicat…
p.s. nu prea mai visez in ultima vreme. poate pentru ca nu prea mai dorm si am parte de reverii ca astea de mai sus.

0

the painful flashback i get after one dream

exercitiu stilistic uitat undeva printr-o agenda:
„In fond nu vreau nimic nimic nimic altceva decat sa ma intalnesc cu un necunoscut din intamplare dar oarecum sa stim unul de celalalt sa stim ce va urma si sa ne comportam ca in filmul cel mai patetic cu putinta, sa alerg spre el si sa ma tina in brate, nu conteaza unde; poate sa fie intr-o camera goala, la o petrecere, in varful muntelui, in holul facultatii sau in piata romana, nu ma intereseaza si nu asta conteaza, conteaza numai sa isi intre cat mai bine in rol, sa se prefaca ca ii pasa, ca simte totul, ca stie ca intre noi doi a ramas ceva neconsumat chiar si acum, dupa niste intalniri putine si vagi de care niciunul dintre noi nu e sigur dar care parca sint totusi acolo, sa ma tina in brate si sa se prefaca atat de bine incat sa-l pot crede pe cuvant, sa ma simt in sfarsit linistita si atat, iar apoi sa ne despartim ca si cand nimic nu s-a intamplat si sa ne continuam vietile pana cand un eveniment important ne va da peste cap si vom constientiza brusc existenta celuilalt care isi continua cursul in paralel si la care am atentat vag manifestandu-ne un interes slab care in cele din urma a fost pur si simplu dizolvat de timp si sa ne dorim cu o disperare si cu o incrancenare furibunda sa ne mai privim ochii unul altuia fara sa ne dam seama ca au aceeasi culoare si fara sa ne dam seama ca nimic, absolut nimic nu mai este posibil acum…”