0

Luciditatea

Am şi eu câteva concerte preferate, sunt o păcătoasă.

Îmi place de mor La Isla Bonita din Drowned World Tour. Îmi mai place şi Sting în 2001 în Italia şi Queen live at Wembley Stadium.

Şi nenorocirea aia de Nirvana Unplugged în New York, şi pe aia o votez oricând într-un top…

Sunt o păcătoasă spuneam, dar mă tăvălesc şi pentru apariţii relativ obscure.

Cum e Working for the Skin Trade-ul celor de la Duran Duran.

Mă gândeam că, fără excepţie, oamenii ştiu când o să scrie istorie. E vorba de luciditatea care te cuprinde în momentul ăla. Când ştii cu siguranţă că realizezi ceva mare. Pentru muzicieni, ca şi pentru scriitori, luciditatea şi însuşirea ad literam a timpului prezent crează minuni.

Mă gândesc că şi ei au ştiut, cu siguranţă, că o să facă ceva semnificativ. Nu ştiu dacă e line-up ul de excepţie pe care l-au prins (Ferrone la tobe care a cântat cu Clapton, Hamilton, Harrison şi restul care vin mai cu seamă din sfera jazz), acustica sălii sau aranjamentele pieselor, dar nimic nu seamănă cu ce e pe disc.

Este un performance serios, cu o tonalitate gravă, cu un sunet plin, dens, aşa cum nu se prea întâmplă des. Interesant e şi felul în care toate şlagărele radio capătă o tentă dramatică (ascultaţi doar ce-au făcut din Hungry like a wolf la sfârşit), catharctică, care se vede şi în ochii tulburi ai lui Le Bon, semi-posedat.

În fine, ce s-o mai lungim, ăsta e unul dintre cele mai bune concerte out there, dovadă că mai există şi momente în care artiştii ştiu bine ce nivel au atins, unul care eventual îi apropie de stele. Ca în majoritatea cazurilor, după vârf urmează şi panta descendentă.

Îmi pare rău ca nu se gândeşte nimeni să reediteze o variantă pe DVD, deşi lista mea de reeditări e lungă şi plictisitoare, şi probabil că nimeni nu ar investi în aşa ceva de dragul meu.

Ascultaţi şi minunaţi-vă…

0

Prince

Mă gândeam că de multă vreme nu am mai scris despre muzică. Poate ultimul Duran Duran să merite ceva atenție, sau ultimul album Gahan+Soulsavers. Dar e ceva mai mult de-atât care ar trebui să fie abordat. Ceva care mă scoate din minți. De prea mult timp.

Acum câțiva ani, în Franța fiind, instaurasem un fel de ritual pe care mi-l păstrasem până la întoarcerea în România. Ritual pe care, de altfel, îl are toată lumea. E vorba despre piesa aia care îți face dimineața de milioane, pe care o pui, evident, pe youtube, și cu care sari în duș, îți faci părul, dai cu aspiratorul, inevitabil la un momentdat te oprești din toate și începi să cânți și să dansezi prin casă și să visezi la lucruri, situații, oameni.

Poate să fie orice. O piesă de la Metallica, I want to break free-ul lui Mercury (despre care am o altă poveste pe care o păstrez pentru episodul următor), o mizerie cotidiană de pe Utv, Lora, Inna, draci, laci. Coco Jambo, Lambada, Can’t touch this sau poate chiar No-No-Notorious-ul sus-numiților. Ați înțeles, e piesa aia. La mine se întâmpla să fie un Maceo Parker feat. Prince, Make it funky, varianta live. Ei bine, de câteva luni bune, ia-o de unde nu-i. Mă scol dimineața și mă gândesc că între un duș și un castron cu cereale aș băga și piesa asta sleazy, aș dansa un pic, m-aș imagina pe-acolo having a good time. Aprind youtube-ul și nu o găsesc. O caut pe net și nu o găsesc. Înregistrarea a fost pur și simplu halită. Ceea ce mi-a adus aminte de Prince, și de ceea ce înseamnă să fii fan Prince.

Nimic mai dureros și mai masochist. Trebuie să fii un purist. Să-ți asortezi mănușile și garderoba la perioada pe care-o traverseaza the one and only. Este în perioada Hendrix? Este în perioada funk? Este în perioada pop? Nu vom ști niciodată. Trebuie doar să dăm fuga în magazine și să ne aruncăm asupra ultimului album. Asta dacă și numai daca printr-un accident aflăm de la Jay Leno de pe Youtube din nou că Prince mai bagă un album. Pentru că Prince, ladies and gents, se pișă pe publicitate. Prince este Prince. Este o sectă. His name is Prince, and hei s funky, the one and only. Prince are o armată întreagă de minioni care sclavagesc întru lupta împotriva distribuirii ilegale a pieselor lui pe internet. Îmi închipui poate mii de oameni încercând să țină sub control exodul de informație și să raporteze clipurile și înregistrările postate. Încercați numai să ascultați niște Prince pe net. Șocant, nu? Noroc cu Deezer. Altfel, vrei să fii fan Prince, ia treci și cumpără-i albumele. Și proslăvește-l. Și megi la concertele lui. Alea exclusiviste, din Minneapolis. Ești cumva un fan d-asta pierdut din România, unul care a avut onoarea să asculte mai mult decât Cream și When doves cry ? Ai câcat steagul. Vei suferi în chinuri, într-o tăcere prelungă. Ești un caz izolat, vei muri cu această tară. Aia de a nu putea să-ți pui o piesă cu Prince pe youtube într-o dimineață de duminică. No es posible. Treci, suferă, cumpără-i albumele.

Vă las cu un filmuleț esențial…

0

De ascultat, de meditat

deine
Habar n-am ce să scriu despre albumul ăsta. După ce am petrecut toată dupa-amiaza gândindu-ma dacă nu cumva amestecul de escapism şi realitate pe care îl livrează oamenii ăştia doi este ratat şi kitschos, n-am ajuns la nicio concluzie pertinentă. Cred că Indicator putea să fie un album mare. Mai cred şi că conceptul ăsta de contrast între temele sociale şi cele romantice e o idee bună (contrast care extins la modern vs paseist rezumă cam tot legat de formaţia asta, de la peruca de baron de secol XVIII a lui Veljanov până la beat-urile super actuale din unele melodii).

Dar tot nu sînt pe deplin convinsă. Totuşi, există nişte bijuterii de melodii care mă fac să visez cu ochii larg deschişi, lucru care mi se întâmplă din ce în ce mai rar şi care mă face, numai pentru asta, să le acord toate creditele din lume. De exemplu asta.

Aş mai scrie şi despre nişte amintiri frumoase de care mă leagă albumul lor precedent, April Skies, şi despre faptul că e una dintre formaţiile alea cu adevărat speciale (lucru care, ca orice pasiune extremă, nu ar trebui menţionat niciodată) dar ce rost ar avea ? Ascultaţi albumul, citiţi versurile. Asta voiam să spun de fapt de la bun început.

2

eu vă agrăiesc vă isc Inorog şi Vasilisc

Incredibil albumul ăsta. În fine, poate am eu o slăbiciune pentru chestiile astea… bestiare, alegorii medievale, Istoria Ieroglifică, vrăjeli… De-asta acum nu pot să vorbesc decât în superlative absolute. Excelente versurile lui Foarţă & Ujică. Nu ştiu ce monstru i-a bântuit pe toţi cât timp l-au făcut, dar sigur ceva o fi fost. Desigur nu pot să nu mă gândesc şi la rocku’ în epoca aia. Poate doar Black Sabbath să mai fi avut melodii hipnotice (aşa ca prima de pe album–> „Invocaţie”) la vremea aia, dar oricum la nivel de versuri sînt sub albumul ăsta.

Cât de autentică poate să fie “Invocaţia”, cum au putut să puncteze toate accentele cu instrumentalul, până şi intonaţia când bolborosesc acolo spre sfârşit mă sperie (mă sperie pentru că e foarte foarte bine făcută şi studiată tema). Asta trebuie să fie cea mai bună piesă de pe album, clar peste hiturile vremii.
Deci, să vă mai plictisesc cu analize cretinuţe? Mai bine nu.
Chapeau bas de tot… undeva prin miezu’ Pământului.