Cafteala

Am văzut Festen. Și mi-am amintit de cafteală.

Am fost un copil singur, târât de multe ori pe la sindrofii de familie unde ma plictiseam enorm, dar unde trebuia să le zâmbesc oamenilor mari care mă priveau, și ei, cu maximă milă. Eram un pitic într-o lume infinită de picioroange. Ca să mă calmeze, femeile îmi dădeau de obicei casetele lor de bijuterii si perle și machiajul, asezându-mă cumințică pe un scaun dublat de perne. Astea erau singurele jucării în casele lor fără copii. Mă îmbrăcam adesea cu eșarfele lor, îmi atârnam clipsurile mari de plastic de lobii mici ai urechilor, mă dădeam cu ruj și tăceam, în timp ce ei își expuneau viețile ridicole de adulți în fum de țigară, pahare de vin și platouri cu ordef și fripturi. Mai ieșeam din când în când, prilej pentru vreo mătușă, nașă, verișoară de-a părinților să se mire, să mă scuipe, să fie uimită și – cu siguranță acum înțeleg – să tremure de spaimă la gândul că are în față Viitorul și că habar nu are cum să îl abordeze.

Așteptam de multe ori stânjenită și la limita răbdării să se termine totul și să ajung acasă, unde, deși la fel de singură, măcar aveam păpușile cu mine.

Pe lângă toate astea, mi-o luam pe bandă rulantă. Palme și bubuituri, iar câteodată cu cureaua. Privind retrospectiv, îmi e milă de mine și de ceilalți ca mine. Pentru că din păcate am fost foarte mulți. Mi-e milă de noi și nu știu cine o să ne facă vreodată dreptate.

Mi-o luam din motive cretine. Mi-o luam pentru că răspundeam. Dacă îndrăzneam să nu fiu de acord cu ceva, jap, direct peste bot. Mi-o luam pentru că maică-mea pleca la muncă și nu suportam să rămân singură. Începeam să plâng ca un ceas elvețian, cu jumătate de oră înainte să iasă pe ușă. Normal, atunci nu existau Freud, parentingul, psihologii și anxietatea de separare. Existau doar palme dacă ceva era în neregulă. De la plâns, palme și fugăreli prin casă începusem să fac un fel de insuficiență respiratorie pe fond de stres pe care am moștenit-o și acum. Mai pe scurt mă învinețeam și nu mai respiram. Moment în care eram bătută ca să tac. Nu mai conta ce se întâmplase, dacă nu tăceam și nu mă calmam cureaua făcea cranț pe mine.

Dacă nu intram în casă la ora la care eram chemată și îmi permiteam luxul de a mai sta cinci minute în fața blocului, mi se încuia ușa. Instantaneu începeam să plâng, neștiind cine o să aibă grijă de mine, unde o să mă duc, ce o să mă fac acum, noaptea, când nu mai eram primită înăuntru. Asta până când ieșea maica-mea să mă caftească pentru că făceam gălăgie pe scară și îi făceam de râs.

Apoi uitam, sau le luam ca pe ceva firesc, și zilele treceau exact la fel.

Cel mai rău mi-o luasem când la un moment dat era o campanie la televizor în care erai invitat să mergi la poliție dacă mănânci bătaie de la ai tăi. Așa că înainte să se dezlănțuie iadul, am avut tupeul să îmi informez părinții că dacă mai ridică mâna la mine, mă duc la poliție. Atât mi-a trebuit.

Ajunsesem, prin liceu, când îmi dădusem seama cât de ridicolă era familia mea, să îmi doresc să fi fost un copil dificil doar ca să le fi scos pe bună dreptate perii albi alor mei. Le uram în fiecare noapte o realitate alternativă în care să fi avut un copil cu probleme reale, nu o fetiță singură și plictisită, ascultătoare, aliniată normelor, devreme acasă, inteligentă, premiantă.

Mai târziu mi-am dat seama că nu suntem puțini, că povestea asta e povestea unei generații și că comunismul nu a însemnat doar anihilarea libertății de expresie, lagăre de concentrare, colectivizare și industrializare. Comunismul nu a însemnat doar Lenin, Stalin, Ceaușescu și rahatul din cărțile de istorie pe care ne permitem să îl livrăm la examene. Comunismul nu a înseamnat doar orfelinatele, carnetele de partid, Securitatea, cenzura. Din munca repetitivă la combinat, din apartamentele-cutii sufocante, din traiul la comun al clasei muncitoare, din liniștea și regimul spartan au ieșit monștrii pe care părinții noștri i-au pasat senini pe spinarea noastră. Răul cel mare a fost subminarea totală a sentimentelor, imaginea familiei caste, distante, inerțiale, neautentice promovată cu nonșalanță și luată de bună. Din falsul ăsta, din lipsa asta de trăiri autentice, de blândețe și de iubire sinceră am ieșit noi, copiii de după Revoluție.

O dreptate individuală, o cafteală poetică – așa ca pe final de Festen – după o sindrofie la care le-ai urla în față toată astea de mai sus vinovaților ar fi mult, mult prea puțin.

 

Reclame
0

Planurile

Am văzut o reclamă de curând, la Kinder Country. Un tip care alearga într-un lan de porumb, se tăvălește într-un lan de grău, țopăie în picioarele goale într-un pârâu și depășește o rățușcă și un cârd de boboci pe un pod.

M-am născut și am crescut la bloc. Într-o perioadă încă relativ aerisită față de ce trăim azi. De la bloc am plecat la cămin, de la cămin în alte orașe și apoi în alte blocuri. Azi tastez tot dintr-un bloc și mi se pare că nu există scăpare. Stau, mă gândesc și răzgândesc de o sută de ori pe zi la cum să fac, ce să încropesc, cum să jonglez cu toate ca să reușesc să plec definitiv din bloc și din oraș.

Suntem, și eu și Omul, absolut căpiați. Terminați de hărmălaie, gălăgie, alergătură, munca de 8 ore la program zilnic câte cinci zile pe săptămână, salariul la sfârșit de lună și decontul facturilor. Este repetitiv, plicticos, absurd, restrictiv, frustrant. Este coșmarul oricărui umanist. Timpul liber este cvasi-inexistent, parcă nu mai apucăm să trăim și nici să simțim că suntem oameni.

Vacanțele și concediile mă disperă. Relaxarea programată mă scoate din minți. Adică e normal să suferi ca un câine cinci luni la foc automat și brusc să dezumfli supapa și să îți aduci aminte de cer, de iarbă și de liniște timp de o săptămână. Ultimul concediu l-am avut în septembrie anul trecut. Am vomat de câte două ori pe zi și am făcut varicelă. La fel de sinistru era și să fi mers undeva la o cabană pentru a simula o viață departe de toate astea.

După cum ziceam, aș pleca și mâine undeva la țară. Să am o rățușcă, un cârd de boboci, o grădină de flori, o pisică leneșă, un câine rău și niște stupi cu albine.  Niște copii de crescut, alții de învățat. Niște spații largi în care să îți odihnești privirea. Să ieși afară, să te uiți la cer si să asculți cum nu se întâmplă nimic din ceea ce nu-ți dorești să se întâmple. Să nu vezi nimic din ceea ce nu ai chef să vezi.

Pentru că viața e până la urmă ridicol de scurtă, și fără să îți dai seama, te trezești într-o zi că ajungi la jumătatea ei și că nu ai făcut decât să stai la bloc, să faci ce au crezut alții că e bine să faci sau ce crede societatea că e bine să faci. Adică nimic. Nimic pentru ceilalți și nimic pentru tine. E ca și când nici nu ai fi fost.

0

Plâng destul de des. De la o vreme chiar mai des ca de obicei. Unele lucruri (mai toate) mă copleşesc . Mi s-a spus odată că oricum sunt o capitalistă fără scrupule, care suferă de un soi de individualism cronic. Că sunt insensibilă la dramele aproapelui, care sunt parte din responsabilitatea uriaşă pe care o duc pe umeri. Mă scuzaţi, nu. Capitalismul nu e chiar visul meu. Să muncesc ca un robot 8 ore pe zi chiar nu era pe agenda mea acum 10 ani. Chiar nu mi se pare că sclavagismul în multinaţionale a fost vreodată pe agenda cuiva. Că am visat în secret la dezumanizarea asta. Că ne-am dorit-o. Nimeni n-a vrut să se facă CEO SEO kkt bălţat în anii 90, fix după Revoluţie. Răspundeam frumos şi de-a dreptul înduioşător : vreau să mă fac doctor, avocat, poliţist. Un pieten de vârstă apropiată voia să devină astronaut. Avea, în camera lui, pe lângă harta României şi acvariul cu peşti, postere cu Cosmosul. Afişe cu planetele, lipite cu aracet pe şifonierul masiv, minimalist, care ocupa jumătate de cameră. Eu am vrut să mă fac avocat, apoi profesor. Când merg acasă şi mă întâlnesc cu nenea X pe scară, tatăl prietenului , ni se taie genunchii. Mă întreabă mereu ce mai fac, unde e avocata… Iată, totul e in stand-by. Viaţa m-a halit. Dar el nu poate să uite ce frumos răspundeam la Ce vrei tu să te faci când o să fii mare. Aveam un plan, l-am făcut praf. Asta e doar o parte din dramă.

Ieri noapte m-a ciupit un ţânţar. Brusc mi-am amintit că mai există ţânţari, stele, un cer pe care-l ignor zilnic, iarbă, copaci, ceva un pic mai autentic decât birourile plate în clădirile aseptizate. Este şi asta o dramă. Una a ignoranţei. Nu aşa visam lucrurile.
Toate astea ca să ajung de fapt la miez : că nu există intensitate în suferinţă, oameni mai chinuiţi ca altii şi oameni mai norocoşi. E un chin totul, dincolo de regimul politic şi de clasă. Mă scuzaţi că nu mă simt responsabilă pentru dramele înntregii omeniri. Imi ajung ale mele. Frustrările, eşecurile, lipsa timpului, faptul că n-am bifat încă anumite lucruri. Mi-e foarte greu cu mine. Şi-apoi dacă Sartre chiar avea dreptate, şi omul chiar este un proiect (de ce ? al cui ? din dorinţa cui ?) iar prin acţiunile noastre individuale ne facem responsabili de acţiunile tutuor… atunci şi alţii sunt responsabili pentru mine. Si they have failed. Loupé. Echec et mat.

0

Carne

Merg aiurea, de la serviciu spre metrou. E cald și simt că mă dezintegrez. Peste tot oameni, în toate direcțiile, mergând bezmetici. O iau frumușel înspre guvern, ocolesc liftul și mă opresc pe partea dinspre Calea Victoriei, această cale a eșecului nostru, al tuturor. Îmi aprind o țigară și mă uit la valurile de oameni înotând prin valurile de căldură. Mulți. Și toți cu câte o treabă, cu câte un rahat de rezolvat, cu câte o existență mică și neinteresantă de satisfăcut. Mă sprijin de balustradă, când văd că trec doi tipi, genul acela de tâmpi fericiți care nu se sfiesc să fie neghiobi în public. Ei sunt acolo, bufonii șoselelor, șmecherașii de cea mai joasă spiță (nu, nu sunt ăia dezgustători cu ceafa lată și cu lănțug în merțan, sunt pietoni nefericiți ducând cu sine drama neajunsului. N-au și ei bani. N-au merțănel. Poate n-au nici carnet. Da’ au feză cu gel și tupeu.), gata oricând să agaseze, ca niște muște care îți invadează în unele zile complet aleator proximitatea

  • Ai un foc, păpușe?

Bineînțeles, duma cu focul. Ce poți să ceri de la un om, random, pe stradă? Eu nu cred că am cerut nimic niciodată. În general merg cu niște ochelari de cal imaginari care să-mi blocheze atenția. Mă uit la ei și mă înduioșează prostia lor. Sigur drăguțule, îți dau o brichetă și-ți mai dau tot ce vrei tu. Go on, take everything. Cere și ți se va da. Poți să-mi ceri orice, n-o să-ți zic nu. Doar că mă lovește melodrama. Sunt, până la urmă o poetă sau nu sunt? Și dacă poezia e o manifestare radicală, eu de ce-aș fi altfel?

  • Am unul mare fix aici, și arăt către piept.
  • Ba io cred că ai două.

Ceea ce mi-a adus brusc aminte că, dincolo de natură, de copaci, de zile și de anotimpuri, de stări de agregare și mai ales de dezagregare, dincolo de rateuri, reușite, joburi și căi ale victoriei și guri stupide de metrou care te-nghit când nici nu simți, suntem carne.

Ce, ai vrea să fii ceva mai mult? Ia-ți gândul. Ești carne. Mergi pe stradă liniștită în fustă scurtă? Caaaaaaarneeeeeeeeee. Cine a inventat fusta a proslăvit erecția. Ești carne pe două picioare în două peticele minuscule de material. Ei, ai vrea tu să te salvezi prin artă sau iubire sau alte bălării? Dar cum dracu’ facem, că ești carne… Cum, vrei să fii psyche, vrei să fii o conștiință înaltă, vrei, vai de capul nostru, să fii anima? – ce ironic ne-a făcut-o istoria limbii când s-a oprit la cuvântul asta – Dar ești caaaaarne măh. Revino-ți. Dă-ți două palme și atinge-te. Ce naiba credeai că ești? Pe cine naiba intereseaza de fapt? Ne doare de ce se vede și prima care ți se vede e carnea. Aia e. Suntem niște hălci. Niște hălci înfulecând alte hălci. Carne băgând în ea, la intervale regulate, altă care. Suntem, fir-ar să fie, carne în carne. E un canibalism teribil în toate gesturile noastre, în toate privirile, în toate abordările. Suntem carne într-o perpetuă căutare de carne. Care dragoste, ce-i cu câcaturile astea? Who needs this shit, carne să fie. Carne și iar carne. Și creierul e carne, și inima e carne, și mâinile și buzele.

Și ochii ăia mișto sunt tot carne. Carne și cam atât.

Ar trebui să integrăm plesnitul în activitățile zilnice de îngrijire. Te scoli, te speli pe dinți, te machiezi și bagi o palmă peste obraz. Să nu uiți ce ești, carne. Care Kundera și Kant? Cine-s ăștia? Și ăștia au fost tot carne. Coltrane? Ohohoooo, carne fetiță… Alain Delon? Despre ce dracului vorbim aici? Cum despre ce? Despre carne.

Dincolo de carne nu e nimic. Nimic care să conteze cu adevărat. Nimic. Vid.

0

Harta feministă a Europei după Karen Offen

By the terms ‘’Europe’’ and ‘’European’’ I am reffering not merely to Western Europe but to a variety of nations, states, and cultures of the Eurasian continent situated on the territorial land mass west of the Ural Mountains, plus certain of the contiguous islands and to cultures that have developed within in the Judeo-Christian tradition, primarily on the Roman Catholic/Protestant side. I am exploring debate about the relations between the sexes in the territorial-nation states that we refer to (in English) as France, Germany, Italy, Spain, Portugal, the Netherlands, Belgium, Switzerland, Austria, Hungary, Poland, the current Czech state, the Scandinavian states of Norway, Sweden, Denmark and Finland and in Russia and Greece (…). I have not included modern Turkey or other dominantly Islamic southern European cultures in this study, as they are rooted in a very different set of cultural presuppositions. Nor have I included small states such as Andorra, Luxembourg or San Marino (…). Unfortunately, our ignorance is still great as concerns feminist developments before 1945 in many parts of northeastern and southern Europe such as Latvia and Estonia or Slovakia and Croatia; scholarship on the early stages of feminist activity in these countries is just beginning.

Dacă ţinem cont că articolul se continuă cu Arhipelagul Britanic şi cu Islanda, şi că unul din marii absenţi de pe harta imaginară a doamnei în chestiune e Vaticanul, atunci ghiciţi ce a rămas nehaşurat…

De aici: http://books.google.fr/books?id=snlkEXmo_mYC&printsec=frontcover&hl=fr#v=onepage&q&f=false

0

Maman la Vermine

Iaca cu ce îi încântă Mirel Bran, corespondentul de la Bucureşti al jurnalului francez ‘Le Monde’ pe stimaţii locuitori ai Hexagonului :

http://www.lemonde.fr/cgi-bin/ACHATS/acheter.cgi?offre=ARCHIVES&type_item=ART_ARCH_30J&objet_id=1178884

Normal, încerc să văd România cu ochii francezului : romi, câini vagabonzi a căror eutanasiere e anticonstituţională, Dracula, tiranul Ceauşescu şi, mai nou, vânătoarea de vrăjitoare. Un tărâm de un exotism extraordinar, care trăieşte după vechi legi ancestrale, într-un timp în care Sacrul şi Profanul îşi dau mâna. Un vis cu parfum de Est…