1

La Nostalgie et les traductions

L’espace est le paradis, le temps est l’enfer. Or, chose étrange, tout comme dans l’emblème de la bipolarité, il y a de la lumière au centre de l’ombre, et la graine de l’ombre réside dans la lumière. Car, autrement, que serait la mémoire, cette fontaine empoisonnée au coeur de l’esprit, du paradis? Avec sa margelle de marbre poli, avec son eau clapotante, verte comme le fiel, avec le dragon aux ailes de vampire qui veille sur elle? Et que serait l’amour, l’eau limpide et fraîche des profondeurs de l’enfer sexuel, la perle grise du coquillage de feu et de cris déchiants? La mémoire, ce temps d’un royaume hors du temps. L’amour, cet espace d’un domaine hors de l’espace. Les graines opposées et pourtant si semblables de notre existence , qui se réunissent au-dessus de la grande symétrie et qui l’annulent, en un seul grand sentiment: la nostalgie.
Mircea Cărtărescu, Orbitor, ed. Denoël, 1999.

Într-o traducere superbă de Alain Paruit. Cu un titlu incomplet. În care nimeni n-a precizat că e vorba de primul volum dintr-o trilogie.
Alte bizarerii: Wikipedia.fr zice că volumul al doilea, „Orbitor: Corpul”, a fost tradus prin “L’oeil en feu” şi volumul al treilea prin “L’Aile tatouée”. Fascinant, n’est-ce pas? Cu ocazia asta au ras ideea de trilogie şi simbolistica titlurilor. Aplauze, vă rog!

Reclame
2

Devreme

Pe cât de trist se petrec lucrurile în România când vine vorba de studiul limbii şi al culturii noastre, pe atât de dezolant se petrec ele şi în afara graniţelor.

Putem vorbi despre Pessoa şi Camões, despre Cervantes sau despre José Cela. Putem desigur vorbi de Dante până murim şi apoi într-o altă viaţă vorbim despre Orlando Furioso al lui Ariosto . Dar despre scriitorii români nimeni n-a auzit nimic. Niciodată. E un mare mister. Există ei sau nu există ? Rar, câte-o traducere mai apare pe vreun raft din librăriile franceze. Promovarea e 0 şi exemplarele sînt puţine. Şi-apoi cine naiba ar citi literatură românească şi de ce, căci ce delicii culturale şi nu numai poate oferi ţara asta străinilor şi la ce foloseşte limba română în afara României ?

Sînt masterandă în studii romane. La un seminar, aud cum profesorul se scuză că nu are niciun exemplu din literatura română, căci nu l-a interesat vreodată în mod special literatura asta. Iar dacă mă duc dezamăgită la coordonatorul masterului mi se spune că ei, profesoraşii, nu pot fi pluridisciplinari. Desigur, nu e ca şi când studiile romane ar presupune implicit să fii pluridisciplinar. Şi în plus, o lectură de weekend al vreounui roman de Cărtărescu este o muncă asiduă de aprofundare şi un exemplu de pluridisciplinaritate.

Încă este devreme. Să mai aşteptăm puţin, să mai traducem naibii nişte cărţi (unde ?) să mai promovăm din când în când literatura asta care de la an la an parcă îşi dă duhul. Să mai reedităm nişte cărţi pe la noi, prin ţara noastră cea de toate zilele, să nu le lăsăm să se piardă. Să mai şi scriem.
Şi toate astea fără să ne lăsăm doborîţi de anumiţi cretini, de anumite lipsuri, de mustrări de conştiinţă, de neputinţă şi de alte alea. Şi mai ales să avem răbdare, căci numai timpul va decide dacă merităm sau nu un loc pe undeva.

6

Lecţii de patriotism prin presa culturală neaoşă

De multă vreme nu mai citesc presa culturală românească. Între articole sforăitoare şi articole prost scrise cu greu se mai strecoară şi ceva bun. Iar eu nu mai am energia necesară să sap după acel ceva bun. Nu mai pot. Deja când aud de presă românească mi se strânge stomacul, iar cea cu specific cultural îmi dă aceeaşi senzaţie + ură.

N-am să intru în detalii în care mi-aş da cu părerea despre pseudo-editorialiştii noştri culturali, despre pseudo-intelectualii noştri pitoreşti, sforăitori şi previzibili, pentru că ar fi prea uşor.

Scurt şi la obiect, iar am făcut monumentala greşală de a citi Observatorul Cultural pe net. Revistă care, de la ultimele alegeri naţionale e mai tot timpul în cădere liberă. De exemplu, în ultimul număr avem o lecţie de patriotism absolut patetică servită de Ovidiu Şimonica. Un articol prost e un articol prost şi gata, nici nu trebuie să-mi argumentez opinia la cât de EVIDENT de prost este acest editorial.

Mai grav e că nici măcar articolele de critică literară nu le mai citesc. Când dau cu nasul de editorialele Observatorului Cultural închid pagina şi aprind o lumânare. Pentru presa românească inteligentă. RIP.

0

În sfârşit…

… nu se mai copiază la bac. Nu ştiu cine a reuşit – nu ştiu cum – să rărească furtişagul în timpul examenului de bacalaureat. Dar asta e prea puţin important… ceea ce mă sperie sînt reacţiile de după.
Toată lumea acuză comisia că subiectele la română au fost o bătaie de joc.
Zău domnilor (şi doamnelor)?! Abia acum v-a picat fisa că subiectele la limba şi literatura română n-au nicio treabă cu competenţele pe care un absolvent de 12 clase ar trebui să le arate? Să fim serioşi. Subiectele sînt fix pe aceeaşi linie pe care au fost cel puţin în ultimii 4 ani de când am dat şi eu examenul ăsta. Oricine nu este cretin şi a citit măcar pentru bac comentariile gata fabricate ar trebui să ştie că Ştefan Gheorghidiu nu este un personaj dramatic. Dar să terminăm cu lălăiala şi să trecem la consecinţele faptului că la bac nu se mai copiază. Ceea ce se va întâmpla după bacalaureatul de anul ăsta va fi incredibil, năucitor, zdrobitor DE NORMAL (de asta toată lumea o ia razna).
Adică:
1. În sfârşit procentul de promovabilitate al acestui examen va fi unul decent şi nu unul astronomic ca până acum. Toată lumea îi plânge şi îi deplânge pe elevii care (uau!) NU VOR LUA BACUL!!!
DAR! De ce mama naibii trebuie ca toată lumea să ia bacul? De ce? Am o vagă impresie că după ’89 toată lumea fuge de şcolile profesionale. Bine, nu chiar toţi, dar mulţi dintre cei care nu ar trebui să fugă. Există o fobie faţă de tot ceea ce înseamnă eşec şcolar. În ochii celorlalţi este o ruşine imensă să nu-ţi iei examenele. Vorba-aia “n-are şcoală” sau “n-are nici măcar bacul luat”. E o crimă să fii muncitor, lăcătuş, sudor, patiser. Faţă de 80% din tinerii licenţiaţi în tot felul de domenii, restul de 20% la sută care (fir-ar să fie) nu dau la facultate sunt ciumaţi. Mai rău, societatea a întreţinut în toooot acest timp iluzia reuşitei intelectuale, astfel încât acum, când istoria nu se mai repetă, panica este pe măsură. Să ne înţelegem, nu vreau să minimalizez în niciun caz importanţa examenelor şcolare, dar cred că sîntem singura ţară în care se ţin cursuri la facultate fără ca spaţiul pentru a ţine respectivul curs să existe.
2. Facultăţile şi-o vor lua în sfârşit peste nas când nu vor mai găsi cozile specifice la înscrierile pe bază de dosar. Cu ocazia asta vor avea mai puţini bani de la buget şi poate aşa îşi vor deschide porţile şi către studenţii străini a căror prezenţă în universităţile noastre este sublimă dar lipseşte cu desăvârşire.
3. Consecinţă a punctului 2. : Universităţile din România vor fi luate în serios şi în afara graniţelor, astfel încât, cine-ştie, poate pe viitor mai mulţi străini se vor interesa de ţara, limba, literatura şi cultura noastră.
4. Copiii îşi vor îndrepta atenţia şi spre alte meserii care vor fi privite cu seriozitate şi plătite ca atare (cine ştie, poate n-o să mai plătească guvernul firme străine pentru a constru autostrăzi).

Ca să n-o mai lungim, poate o parte din lucruri o să intre în normal, eu o să mă întorc în ţară şi păsărelele o să ciripească în parc din nou, ca acum câţiva ani buni…

0

De ce sîntem unde sîntem, part 2

Anul trecut duşurile din cămin erau mizerabile, erau înfundate, erau cum erau dar erau. Anul ăsta buda din căminul în care stau depăşeşte cu success imaginaţia oricui.
Nu am cerut (şi cred că prost am făcut) nimănui un jacuzzi cu virbomasaj. Nu. Înţeleg că nu se poate. E ok. Pot să mă obişnuiesc cu faptul că stau într-o cameră de 2 pe 2 în care mă sufoc la propriu zilnic. Pot să mă obişnuiesc cu faptul că deşi sînt studentă şi jobu’ meu este încă unul singur şi anume acela de a studia, nu am un birou la care să-mi desfăşor activitatea. În fine, tot ce voiam să spun e că minimul de civilizaţie pentru mine este un duş şi apă caldă. Povestea cîntecului: vreau o budă normală şi un duş cît de cît. Dumnezeule, vreau să mă spal. Vreau să mă spăl ca un om normal. Apă caldă este. Duş nu există. Sînt 4 cabine de duş şi doar una singură funcţionabilă, asta daca şi numai dacă ai în cameră un furtun şi o pară de duş. Doar aşa te poţi spăla. Asta nu-i nimic, dar toate pînă la statul la coadă pentru igiena personală. Asta e deja prea de tot. Situaţia s-ar rezova simplu. Cu un instalator care ar veni măcar să demonteze duşurile defecte.

Gen: nu merg, uite nene eu scot banul din buzunar, îmi cumpăr duş da’ măcar să am unde să îl montez.

Şi nu mă deranjează absurdul situaţiei pe cît mă scoate din minţi indiferenţa celor din jur. Nu, nu mă scoate din minţi, mă omoară de-a binelea. Dar eu cred că absolut toţi locuitorii de pe palierul ăsta au o plăcere bolnavă în a-şi cumpăra duşuri şi în a sta la coadă pentru a le folosi. Cîcat! Poate am nimerit pe un palier de sectanţi care proslăvesc aceste două mari activităţi. Şi uite cum eu mîine le voi tulbura accesul spre absolutul imbecilism…

I give up…

Încă o pastiluţă umoristică, de data asta de la facultate.

Nu e de mirare că la licenţă nu voi trata absolut nimic care să aibă vreo tangenţă cu literature romînă. În trei ani de zile mi-am dat seama ca nu mi-a fost dat să găsesc un professor care să fie măcar un pic pe aceeaşi lungime de undă cu mine cînd vine vorba de acest subiect. Anacronismul la putere!

Şi asta n-ar fi chiar atît de grav, dar îmi amintesc despre ce ne vorbea un ilustru cadru didactic la unul din ultimele cursuri despre modernismul romînesc. Domnul ne ţinea o frumoasă pledoarie despre ceea ce înseamnă să fii student. Vai, cîtă libertate. Este cea mai frumoasă perioadă a vieţii, în care eşti liber să faci ce vrei şi eşti liber să vrei să faci orice. Poţi să mai chiuleşti de la un curs, poţi sa tralala. Dar vai, studenţia la litere, ce frumoasă este. Adică oricum, ceea ce facem noi aici este aşa, ultra-general. Modernismul romînesc însumează mai mulţi autori. De unii dintre ei nici n-aţi auzit .

Păi bai nene!!!!!!! De asta eşti tu la catedră, fă-mă să aud, la dracu’!!!!

Nu, nu am auzi nimic. Nici măcar chestiile pe care deja le ştiam. Cu un discurs ca ăsta, domnul profesor m-ar fi cucerit în clasa a noua. Adică în primul an de liceu. Acum nu. Acum am cît de cît o bază. Pot să port o discuţie despre modernismul romînesc chiar şi în afara cursului imbecil. Am nişte noţiuni elementare. De ce insistă unii oameni să mă compare cu o tabula rasa?!? E absurd! De ce trebuie să fiu băgată într-o gaşcă de puberi instinctuali? De ce trebuie să fiu veşnicul neiniţiat? De ce? Am mai vorbit eu despre pubertatea pe care genraţia asta refuză să o depăşeasca… oh god, este mai tragic decît credeam!!!!

0

Put on a gown that touches the ground, ah ooh

Aşa cum au trecut ultimele zile, chiar ultimele săptămîni de-a dreptul nebune n-aş vrea să treacă nimic vreodată. Nimic din lucrurile care au proprietatea asta ciudată de a trece. Am citit azi un articol al lui Georges Poulet despre Baudelaire şi despre faptul că în spatele “esteticii urîtului” nu se ascunde altceva decît o dorință nebună de expansiune a tuturor planurilor. Ce idee frumoasa!
Spuneam : doar ce-au trecut unele dintre cele mai nebune zile, în care parcă cineva m-a catapultat voit-forțat într-o viață străină pe care ar fi meritat-o poate un alt personaj. Chiar aşa…Ce-ar gîndi o ghiulea conştientă înainte să fie izbită de un zid de rezistență? Oare ghiulele îşi acceptă soarta? Oare acceptă cu uşurință impactul suprem care transformă totul în pulbere, şi de-o parte şi de cealaltă? Dar cu ghiulele care ratează ținta ce se întîmplă?
Mîine plec la Constanța dacă nu reuşesc să mă scol la 7 dimineața. E culmea paradoxului, dacă nu mă scol la 7 nu pierd un tren, din contră… cîştig un tren spre casă. Ce morală stupidă ma bîntuie în ultima vreme, mi-e frică de mine cea de peste cîțiva ani. Maică-mea o să se sperie din nou. Aşa e mereu : “Ce cauți acasă?” “Linişte”.
Pe 18 vine G. Ce frumos din partea lui, sper să nu se îngrozească prea tare. Cred ca Ro o să-i lase fix senzația aia greu de exprimat. Ştiți voi care, toată lumea o ştie. Doar că nu o putem exprima… o fi bine, o fi rău…(?)
Acum ştiți ce urmează? Eu urmez, într-o cameră frumoasă cu un pat mare în care dacă nu vreau să mai intre nimeni altcineva nimeni nu va intra. În plus e linişte.
Liniştea asta e noul meu lux.