0

Băiețeala

Doar ce am văzut The Peanuts Movie, unul dintre cele mai bune desene animate văzute în ultima vreme, și doar ce mi s-a făcut dor de copilărie.

Mi-am adus aminte, brusc, de iernile cu sănii și cazemate, cu cafteli și fugăreli în jurul blocului, cu mingi tăiate și obligatea la bară, cu balurile mascate din generală și cu serbări și desene animate, și reviste Mikey Mouse care apăreau întâi lunar, apoi, bilunar (nebunie curată).

Evident, înnebunită după toate nimicurile astea de care m-am îndepărtat, am aflat cu stupoare că există și o Istorie a benzii desenate românești pe care ignoranta de mine o credea inexistentă (Hăhă, aș fi zis, de când dracu’ avem noi desenatori de tradiție, dar ce să vezi domnule…) și pe care o să mi-o cumpăr de urgență.

Și asta nu ar fi nimic, dar îmi amintesc că pe lângă popularele Mickey Mouse (da, băieții vor sări cu Pif și Rahan… fiecare cu dramele lui) pusesem mâna pe o revistă de nișă, găsită undeva pe la ghenă, intitulată strașnic Gânsacul Gus și Pirații.  O variantă excelentă a Piraților din Caraibe, cu… (da, ați ghicit), gâște!!! Partea foarte proastă e că oricum aș da-o, această bandă desenată pare de negăsit pe internet. Nici măcar urme palide de gânsaci pirați nu sunt vizibile pe www.

Și apoi mai avem o carte pe care o citeam și o răsciteam, genul de carte în care tu ești eroul și după fiecare capitol trebuie sa alegi cum ai vrea să se continue povestea. Erai cu gașca de prieteni în cautarea unei comori și aveai n variante, ba chiar la început ți se dădea și o hartă cu toate variantele posibile. Așa ajungeai în jungla amazoniană, în arestul poliției, fugărit de hoți sau săpând în mină în funcție de propriile tale opținui. Absolut divină cartea, păcat că nu îmi mai amintesc titlul (de autor nici nu poate fi vorba).

Toate astea, evident, înainte să dau gata jumătate din cărțile din colecția Rao pentru copii, inclusiv Șifonierul, leul și vrăjitoarea și Prințul Caspian, citite la ani lumină distanță de filmele stupide.

După-aia mă băiețisem de-a binelea cu Tom Sawyer si Hucleberry Finn, la fel și cu Oliver Twist și Singur pe lume. Pentru că daaaaaa, cele mai bune cărți de aventuri erau cu băieți, de parcă, fată fiind, nu știai ce e aia să te cațeri, să uneltești și să coci planuri, să fii detectiv sau inventator sau aviator sau orice altceva.

Cam asta a fost, foarte pe scurt. O mare băiețeală, dublată de hărțile, soldățeii și indienii de plastic ai vecinilor mei, mereu terorizați și zeflemitori pentru ca nu înțelegeam, dom’le, ce e ăla razboiul și cum e cu tranșeele din covoare. Nici catapultele din linguri sau roboții din pachete de LM nu erau de nasul nostru. Ce să mai vorbim de cazemate sau de înfricoșătorul coborât la boxă?

Toate astea ar merita romane întregi, mai groase ca Leon’s Toystore by Warren Peace.

0

Maman la Vermine

Iaca cu ce îi încântă Mirel Bran, corespondentul de la Bucureşti al jurnalului francez ‘Le Monde’ pe stimaţii locuitori ai Hexagonului :

http://www.lemonde.fr/cgi-bin/ACHATS/acheter.cgi?offre=ARCHIVES&type_item=ART_ARCH_30J&objet_id=1178884

Normal, încerc să văd România cu ochii francezului : romi, câini vagabonzi a căror eutanasiere e anticonstituţională, Dracula, tiranul Ceauşescu şi, mai nou, vânătoarea de vrăjitoare. Un tărâm de un exotism extraordinar, care trăieşte după vechi legi ancestrale, într-un timp în care Sacrul şi Profanul îşi dau mâna. Un vis cu parfum de Est…

0

poza cu regele Mihai

Cu imaginea regelui Mihai o să asociez toată viaţa imaginea străbunicii mele dragi care m-a crescut până pe la vreo unsprezece ani. Străbunica mea, basarabeancă, mama bunicului meu din partea mamei avea un portofel enorm auriu. Portofelul era mereu ţinut pe policioară, în fosta ei cameră care avea să devină a mea şi care în ziua de azi este cunoscută drept ‘fosta mea cameră’.
Despre fosta mea cameră (despre care aş avea miliarde de poveşti de spus) poate cu altă ocazie.
Cum spuneam, străbunica mea Ana avea un portofel grozav auriu, în care ţinea un pachet întreg de hârţoage. Multe articole de ziar cu seminarul de teologie urmat de străbunicul meu Petru. Câteva scrisori şi cărţi poştale trimise tot de el, tot de pe vremea studenţiei, înainte să devină soţul străbunicii mele. O poză cu străbunicul meu într-un chenar oval şi alte câteva cu colegii şi prietenii lui de seminar, tot în chenar oval. Printre toate astea ţinea însă şi o poză grozavă pe fond portocaliu, pătrată, decupată de pe spatele unui caiet. Celebra, unica şi frumoasa poză cu regele Mihai.
Cum aş putea oare să explic cuiva ce însemna pentru mine poza cu regele Mihai, la o vârstă la care mâncam pe pâine basme cu Feţi-Frumoşi, Ilene Cosânzene şi alţi regi şi împăraţi închipuiţi ? Regele Mihai venea, desigur, din lumea lor dar pentru prima dată avea un chip. Un chip extraordinar de expresiv pe care ceream să-l văd în fiecare zi. La prânz, după ce cu mari mari eforturi, cu o linguriţă pentru Făt-Frumos şi una pentru Ileana Cosânzeana terminam în sfârşit mâncarea din farfurie, aveam dreptul să văd poza cu regele Mihai. Atunci străbunica mea se ridica, făcea câţiva paşi şi ajungea cu mâna la policioară, luând de pe ea portofelul auriu. Cotrobăind printre acte scotea într-un final poza portocalie şi mi-o arăta cu mândrie. Desigur, după asta urmau poveştile despre regele Mihai, învăluite într-o nebuloasă totală pentru mine la vârsta aceea. Auzeam câte ceva despre comunişti, despre care ştiam că sînt răi, pentru că de câte ori veneau, maia mea şi cu străbunicul trebuiau să ia caii şi să fugă. O mai auzeam pe maia mea revoltată, spunând că după revoluţie trebuia să vină regele dar că nu-l lasă să intre în ţară. Nu prea înţelegeam multe pe-atunci.
Într-o zi, când mai crescusem un pic, m-am dus singură la policioară, am luat portofelul auriu şi am căutat poza cu regele Mihai singurică, însă nu am găsit-o. Atunci străbunica mea, ca un magician, mi-a scos-o de prin teancul de hârtii şi tot atunci am înţeles că numai ea poate s-o găsească şi să mi-o arate. Că n-are sens să mai încerc singură să ajung la poza cu regele Mihai chiar dacă acum mă pot ridica pe vârfuri şi pot lua portofelul auriu.
Între timp multe lucruri s-au schimbat. Istoria se schimbă, mulţi oameni intră şi ies din ea iar în mijlocul ei sîntem noi, anonimii, împrăştiaţi te miri pe unde, căutând cine ştie ce, cu amintirile noastre care parcă nu mai sînt de folos nimănui…

foto: Wikipedia