0

Băiețeala

Doar ce am văzut The Peanuts Movie, unul dintre cele mai bune desene animate văzute în ultima vreme, și doar ce mi s-a făcut dor de copilărie.

Mi-am adus aminte, brusc, de iernile cu sănii și cazemate, cu cafteli și fugăreli în jurul blocului, cu mingi tăiate și obligatea la bară, cu balurile mascate din generală și cu serbări și desene animate, și reviste Mikey Mouse care apăreau întâi lunar, apoi, bilunar (nebunie curată).

Evident, înnebunită după toate nimicurile astea de care m-am îndepărtat, am aflat cu stupoare că există și o Istorie a benzii desenate românești pe care ignoranta de mine o credea inexistentă (Hăhă, aș fi zis, de când dracu’ avem noi desenatori de tradiție, dar ce să vezi domnule…) și pe care o să mi-o cumpăr de urgență.

Și asta nu ar fi nimic, dar îmi amintesc că pe lângă popularele Mickey Mouse (da, băieții vor sări cu Pif și Rahan… fiecare cu dramele lui) pusesem mâna pe o revistă de nișă, găsită undeva pe la ghenă, intitulată strașnic Gânsacul Gus și Pirații.  O variantă excelentă a Piraților din Caraibe, cu… (da, ați ghicit), gâște!!! Partea foarte proastă e că oricum aș da-o, această bandă desenată pare de negăsit pe internet. Nici măcar urme palide de gânsaci pirați nu sunt vizibile pe www.

Și apoi mai avem o carte pe care o citeam și o răsciteam, genul de carte în care tu ești eroul și după fiecare capitol trebuie sa alegi cum ai vrea să se continue povestea. Erai cu gașca de prieteni în cautarea unei comori și aveai n variante, ba chiar la început ți se dădea și o hartă cu toate variantele posibile. Așa ajungeai în jungla amazoniană, în arestul poliției, fugărit de hoți sau săpând în mină în funcție de propriile tale opținui. Absolut divină cartea, păcat că nu îmi mai amintesc titlul (de autor nici nu poate fi vorba).

Toate astea, evident, înainte să dau gata jumătate din cărțile din colecția Rao pentru copii, inclusiv Șifonierul, leul și vrăjitoarea și Prințul Caspian, citite la ani lumină distanță de filmele stupide.

După-aia mă băiețisem de-a binelea cu Tom Sawyer si Hucleberry Finn, la fel și cu Oliver Twist și Singur pe lume. Pentru că daaaaaa, cele mai bune cărți de aventuri erau cu băieți, de parcă, fată fiind, nu știai ce e aia să te cațeri, să uneltești și să coci planuri, să fii detectiv sau inventator sau aviator sau orice altceva.

Cam asta a fost, foarte pe scurt. O mare băiețeală, dublată de hărțile, soldățeii și indienii de plastic ai vecinilor mei, mereu terorizați și zeflemitori pentru ca nu înțelegeam, dom’le, ce e ăla razboiul și cum e cu tranșeele din covoare. Nici catapultele din linguri sau roboții din pachete de LM nu erau de nasul nostru. Ce să mai vorbim de cazemate sau de înfricoșătorul coborât la boxă?

Toate astea ar merita romane întregi, mai groase ca Leon’s Toystore by Warren Peace.

Reclame
0

Maman la Vermine

Iaca cu ce îi încântă Mirel Bran, corespondentul de la Bucureşti al jurnalului francez ‘Le Monde’ pe stimaţii locuitori ai Hexagonului :

http://www.lemonde.fr/cgi-bin/ACHATS/acheter.cgi?offre=ARCHIVES&type_item=ART_ARCH_30J&objet_id=1178884

Normal, încerc să văd România cu ochii francezului : romi, câini vagabonzi a căror eutanasiere e anticonstituţională, Dracula, tiranul Ceauşescu şi, mai nou, vânătoarea de vrăjitoare. Un tărâm de un exotism extraordinar, care trăieşte după vechi legi ancestrale, într-un timp în care Sacrul şi Profanul îşi dau mâna. Un vis cu parfum de Est…

0

poza cu regele Mihai

Cu imaginea regelui Mihai o să asociez toată viaţa imaginea străbunicii mele dragi care m-a crescut până pe la vreo unsprezece ani. Străbunica mea, basarabeancă, mama bunicului meu din partea mamei avea un portofel enorm auriu. Portofelul era mereu ţinut pe policioară, în fosta ei cameră care avea să devină a mea şi care în ziua de azi este cunoscută drept ‘fosta mea cameră’.
Despre fosta mea cameră (despre care aş avea miliarde de poveşti de spus) poate cu altă ocazie.
Cum spuneam, străbunica mea Ana avea un portofel grozav auriu, în care ţinea un pachet întreg de hârţoage. Multe articole de ziar cu seminarul de teologie urmat de străbunicul meu Petru. Câteva scrisori şi cărţi poştale trimise tot de el, tot de pe vremea studenţiei, înainte să devină soţul străbunicii mele. O poză cu străbunicul meu într-un chenar oval şi alte câteva cu colegii şi prietenii lui de seminar, tot în chenar oval. Printre toate astea ţinea însă şi o poză grozavă pe fond portocaliu, pătrată, decupată de pe spatele unui caiet. Celebra, unica şi frumoasa poză cu regele Mihai.
Cum aş putea oare să explic cuiva ce însemna pentru mine poza cu regele Mihai, la o vârstă la care mâncam pe pâine basme cu Feţi-Frumoşi, Ilene Cosânzene şi alţi regi şi împăraţi închipuiţi ? Regele Mihai venea, desigur, din lumea lor dar pentru prima dată avea un chip. Un chip extraordinar de expresiv pe care ceream să-l văd în fiecare zi. La prânz, după ce cu mari mari eforturi, cu o linguriţă pentru Făt-Frumos şi una pentru Ileana Cosânzeana terminam în sfârşit mâncarea din farfurie, aveam dreptul să văd poza cu regele Mihai. Atunci străbunica mea se ridica, făcea câţiva paşi şi ajungea cu mâna la policioară, luând de pe ea portofelul auriu. Cotrobăind printre acte scotea într-un final poza portocalie şi mi-o arăta cu mândrie. Desigur, după asta urmau poveştile despre regele Mihai, învăluite într-o nebuloasă totală pentru mine la vârsta aceea. Auzeam câte ceva despre comunişti, despre care ştiam că sînt răi, pentru că de câte ori veneau, maia mea şi cu străbunicul trebuiau să ia caii şi să fugă. O mai auzeam pe maia mea revoltată, spunând că după revoluţie trebuia să vină regele dar că nu-l lasă să intre în ţară. Nu prea înţelegeam multe pe-atunci.
Într-o zi, când mai crescusem un pic, m-am dus singură la policioară, am luat portofelul auriu şi am căutat poza cu regele Mihai singurică, însă nu am găsit-o. Atunci străbunica mea, ca un magician, mi-a scos-o de prin teancul de hârtii şi tot atunci am înţeles că numai ea poate s-o găsească şi să mi-o arate. Că n-are sens să mai încerc singură să ajung la poza cu regele Mihai chiar dacă acum mă pot ridica pe vârfuri şi pot lua portofelul auriu.
Între timp multe lucruri s-au schimbat. Istoria se schimbă, mulţi oameni intră şi ies din ea iar în mijlocul ei sîntem noi, anonimii, împrăştiaţi te miri pe unde, căutând cine ştie ce, cu amintirile noastre care parcă nu mai sînt de folos nimănui…

foto: Wikipedia

4

Habemus brad de Crăciun!!

Bon. Sar peste circoteca națională… scandaluri, proteste la Timişoara, etc. pentru bîlciul în plină desfăşurare la un nivel mai puțin național, să zicem.

Primesc eu zilele trecute pe mail un mesaj postat pe un anume grup (ah da, al facultății) de la un personaj monden în viața universitara actuală… “habemus brad de Crăciun”. Oaaaaaaaaa…. Say what? Deci AVEM BRAD!!!! O DOAMNE!!!!

Bun acelaşi personaj, acum cîteva zile strîngea semnături prin toată facultatea. Eu inițial cînd am văzut acțiunea inițiată de cele două (căci erau două) fete am zis “fuck!!! Cine ştie ce-o fi, cine ştie ce-or cere la unison studenții Facultății de Litere”. Da băi, era un brad de Crăciun.

Deci hai să vedem… în mesaj mai scria şi că (o uau vă rog să vă ancorați bine în canapele, scaune, perne sau ce mai aveți, că leşinul s-ar putea lăsa cu leziuni grave!) decanul a fost impresionat (nu, nu vreau să cred că pînă la lacrimi) încît a zis că ne va face rost de o sponsorizare. Deci conducerea facultății nu îşi permite din fondurile pe care le are (şi la care dacă mă gîndesc mă ia durerea de cap, că anu’ ăsta sînt cred că peste 400 de studenți admişi la prestigioasa UNIBUC Fac. De Litere) să cumpere un amărît de pom studenților-copii care sîngerează în lipsa simbolului sărbătorilor.

În plus, absolut impresionant pentru oricine (deci nu numai pentru domnul decan, rețineți vă rog!!!) este faptul că este pentru prima dată cînd vom avea brad în holul Facultății de Litere.

So, alte generații care s-au perindat prin instituția asta măreață au scris literatură, au scos volume, au făcut cenacluri, au scos reviste, au dărîmat mai mult sau mai puțin nişte simboluri şi au construit altele. Noi, fraților, “habemus brad de Crăciun”!!!!!!

Sînt curioasă cînd o să obțină domnul decan o sponsorizare şi pentru instalația termică, că înghețăm cu gecile pe noi în nenorocitele de amfiteatre înainte să vină gerul. Asta şi poate şi o sponsorizare din care să mai construiască nişte săli (probabil zburătoare aşa cum avea să fie autostrada cu pricina) ca să nu mai orbecăim prin facultatea de Matematică ori de cîte ori nu avem unde să ne ținem cursurile. Ah dar poate că domnul decan ar putea totuşi să ne facă rost şi de o sponsorizare prin care să nu mai stăm ca boii cîte 10 ore fără pauză la cursuri. Hmmm… sau tre’ să strîngem semnături şi pentru asta?

Dar noi, ca nişte copii buni ce sîntem, acum că “habemus brad de Crăciun” locul cu pricina s-a transformat într-unul mai cald şi mai primitor. Şi cum încă mai credem în Moş Crăciun, încă o iarnă de degete vinete în clădirea facultații nu mai înseamnă absolut nimic….

2

Adiţă

Eram în vara dintr-a cincea spre a şasea, în tabără la Arieşeni. A fost poate prima dar cu siguranţă ultima tabără în care a mers şi diriginta mea din V-VIII. Ţin minte că dormea cu noi în cameră, nici pînă-n ziua de azi n-am înţeles de ce… ideea e că ne stricase gaşca de fete cu care mergeam din clasa a doua şi aproape că reuşise să strice toată semnificaţia şi atmosfera taberei în general prin prezenţa ei în dormitorul nostru. Trecînd peste asta, a fost una dintre cele mai faine tabere în care-am fost. Am înotat în rîu, la cascadă. Teoretic n-aveam voie să ieşim din perimetrul taberei care era împrejmuit, daaaar cineva a descoperit repede o gaură în gard şi pe-acolo am început s-o tăiem la scăldat. Tot în tabăra asta au mers şi cîteva colege de clasă outsidere care se ţineau toată ziua după diriga. Eu golăneam.
Din chestiile picante, îmi plăcea de un băiat Adi, care trecea a opta. Stăteam de dimineaţă pînă seara pe lîngă el, rîdeam mereu şi îi imprumutam gel de păr (gelatinele alea colorate în cutii rotunde) ca să-şi facă ţepi. Aveam nişte pantaloni galbeni foarte largi şi nişte pantofi cu platforma uriaşi, plus alte haine inedite cărate special pentru dicotecă. Într-o seară m-a invitat la dans, şi în timp ce dansam într-un mare stil (adica mega-emotivi, toată lumea de obicei se uita la toată lumea cînd erau “blues”-urile, era o vînătoare de priviri teribilă care se termina în ochii profesoarelor), în loc să cooperez eram ocupată să îl fac pe Adi atent la cum dansează Roxana cu altcinva, evident.
După ce m-am întors acasă am fost extraordinar de tristă, mi-am luat un cd cu Taxi, am ascultat melodia asta over and over again şi am plîns.
În toamnă cînd ne-am întors cu toţii la şcoală m-a oprit în curtea şcolii o colegă de clasă de-ale lui Adi, Ramona, să mă întrebe dacă eu sînt “aia care-l place pe Adiţă”. Bingo, eu eram aia care-l plăcea pe Adiţă.
Adiţă cu care cred că m-am intersectat o singură dată în anul ăla în curtea şcolii. L-am salutat şi atîta tot. După ce-a dat capacitatea am fost la şcoală singură, special să mă uit după el pe liste.
După aia nu l-am mai văzut niciodată…