0

2018

Nu sunt o nostalgică a vremurilor apuse. Sau cel puțin nu mereu. Îmi place ideea de progres, cred că viitorul este ceea ce contează cu adevărat și că doar prezentul îl pregătește. Însă azi mi-am amintit cum era fără social media. Era mișto rău. Nu era goana asta nebună de a împărți totul cu toată lumea. Lucrurile erau intime, personale. Erai undeva la munte și mâncai cea mai bună tochitură de porc din viața ta, undeva la mama dracului, la o cabană. Și lucrul ăsta îl știai doar tu. Puteai să îi faci o poză cu un aparat cu film, însă nu o făceai. Pentru că erau vremuri în care era stupid să pozezi o farfurie cu mâncare. Prin urmare îți rămâneau cuvintele. Rămânea doar povestea tochiturii, dacă alegeai să o împărtășești cu cineva. Și apoi, peste ani, amintirea. Subiectivă, modificată, filtrată de puterea minții și a memoriei. Îmi lipsesc atât de mult poveștile. Despre oameni, despre locuri, despre ceruri de noapte din vremurile în care nu le puteai împărți dintr-un click cu toată lumea pe Facebook. Ce ceruri erau! Ce stele! Ce oameni aveam împrejur. Parcă și noi eram, vag, mai umani. Totul a devenit extrem de steril și nu e chip să te întorci inapoi. Aș vrea ca 2018 să fie un an fără social media pentru mine. Mi-aș lua un aparat oldschool, aș încerca să vad dacă mai găsesc filme pentru el. Aș improviza un laborator de developat. Și aș trăi mai mult. Mi-aș șterge toate conturile imbecile și aș face poze doar la lucrurile care contează cu adevărat. Bine, i-aș face mai multe poze lui Iris, poate. Aș trăi și aș povesti. Iar dacă lipsa activității mele pe social media i-ar face pe unii să mă uite, m-aș bucura să rămân în poveste. Am aproape tot ce îmi doresc. Iar ziua aia nu e departe. Ziua în care o să șterg tot și o sa rămân în poveste. 

0

Marea trecere

toată lumea pleacă

nimeni nu rămâne definitiv

nimeni nu rămâne cu adevărat până la capăt

 

nu văd decât pașii îndepărtându-se

cu o lejeritate insuportabilă

fiecare spre altceva

și nimic

nimic nu îi mai poate opri

 

0

Planurile

Am văzut o reclamă de curând, la Kinder Country. Un tip care alearga într-un lan de porumb, se tăvălește într-un lan de grău, țopăie în picioarele goale într-un pârâu și depășește o rățușcă și un cârd de boboci pe un pod.

M-am născut și am crescut la bloc. Într-o perioadă încă relativ aerisită față de ce trăim azi. De la bloc am plecat la cămin, de la cămin în alte orașe și apoi în alte blocuri. Azi tastez tot dintr-un bloc și mi se pare că nu există scăpare. Stau, mă gândesc și răzgândesc de o sută de ori pe zi la cum să fac, ce să încropesc, cum să jonglez cu toate ca să reușesc să plec definitiv din bloc și din oraș.

Suntem, și eu și Omul, absolut căpiați. Terminați de hărmălaie, gălăgie, alergătură, munca de 8 ore la program zilnic câte cinci zile pe săptămână, salariul la sfârșit de lună și decontul facturilor. Este repetitiv, plicticos, absurd, restrictiv, frustrant. Este coșmarul oricărui umanist. Timpul liber este cvasi-inexistent, parcă nu mai apucăm să trăim și nici să simțim că suntem oameni.

Vacanțele și concediile mă disperă. Relaxarea programată mă scoate din minți. Adică e normal să suferi ca un câine cinci luni la foc automat și brusc să dezumfli supapa și să îți aduci aminte de cer, de iarbă și de liniște timp de o săptămână. Ultimul concediu l-am avut în septembrie anul trecut. Am vomat de câte două ori pe zi și am făcut varicelă. La fel de sinistru era și să fi mers undeva la o cabană pentru a simula o viață departe de toate astea.

După cum ziceam, aș pleca și mâine undeva la țară. Să am o rățușcă, un cârd de boboci, o grădină de flori, o pisică leneșă, un câine rău și niște stupi cu albine.  Niște copii de crescut, alții de învățat. Niște spații largi în care să îți odihnești privirea. Să ieși afară, să te uiți la cer si să asculți cum nu se întâmplă nimic din ceea ce nu-ți dorești să se întâmple. Să nu vezi nimic din ceea ce nu ai chef să vezi.

Pentru că viața e până la urmă ridicol de scurtă, și fără să îți dai seama, te trezești într-o zi că ajungi la jumătatea ei și că nu ai făcut decât să stai la bloc, să faci ce au crezut alții că e bine să faci sau ce crede societatea că e bine să faci. Adică nimic. Nimic pentru ceilalți și nimic pentru tine. E ca și când nici nu ai fi fost.

0

Adevărul despre Brexit

Am spus-o de multe ori, și o voi mai spune, falia generaționistă a Europei există de câțiva ani buni. Ea a mocnit până azi când inevitabil a explodat. Nu. Nu este vorba despre populism, nici despre politicienii de carton. Dincolo de deciziile politice și de discursurile tembele pe care le auzim sau nu, realitatea socială este următoarea : tinerii vesus bătrânii.

Pe de-o parte suntem o generație care a crescut în debandada asta europeană. Avem prieteni peste hotare, am călătorit infinit mai mult decât părinții noștri. Am studiat prin alte țări. Am primit și primim un număr semnificativ de studenți străini pe băncile școlilor noastre. Unii s-au hotărât să rămână definitiv aici. Sau în alte țări. Alții s-au întors înapoi. Suntem prima generație care a avut de câștigat semnificativ din povestea cu Uniunea. Vorbim de căsătorii mixte, de cetățenii duble, de dreptul de a munci în orice țară. Nu sunt niște lucruri cu care să ștergi pe jos atât de ușor. Fără să ne dăm seama, am devenit produsul acestor timpuri: vorbim mai multe limbi străine, citim și comunicăm cu alte culturi cu ușurință, avem cunoștințe practice experimentând cutumele mai multe țări (fie că vorbim de cutume culinare, sociale, culturale). Asta trăim de câțiva ani buni, ăștia suntem. În teorie, timpurile astea ne aparțin nouă, populaței active.

Suntem, pe de altă parte, cocoșați de infinite neajunsuri: circulația în exces a dus la instabilitate personală. Ne prelungim studiile, investim în cariere. Familia, casa și copiii sunt niște luxuri pe care nu ni le mai permitem. Și nu sunt niște neajunsuri cu care trăiești ușor, simplu sau cu mândrie.

Pe de altă parte, iată generația părinților noștri, cocoșată de frustrări personale în fața schimbărilor la care nu mai participă activ, incapabilă să aprecieze și să mulțumească pentru timpul lor. Buni sau răi, anii lor le-au adus niște proprietăți, niște familii, o viață infinit mai organizată și mai lipsită de evenimente impredictibile. Toate astea însumate le-au adus de fapt un lucru esențial, infinit mai greu decât orice altceva: puterea. Proprietatea înseamna putere, familia înseamnă putere. Conștienți de asta, ne-au lovit din nou. În debandada europeană, armata de părinți și de bunici ne-au tăiat elanul și ne-au spus un lucru esențial prin votul stupid de azi: că istoria încă nu ne aparține, pentru că ei nu numai că își doresc, dar char pot să țină cu dinții de ea.

Aceasta este, pe scurt, drama generației mele, care nu se va termina prea curând.

0

Până când?

Vorbește Liiceanu, într-unul din textele de pe Contributors, despre neimplicarea cetățeanului în viața politică. Despre pasivitatea generală a ultimului sfert de secol, despre felul în care, din lipsa de reacție a societății civile s-a ajuns, de la furtul din banii publici la plagiate și la fapte de-a dreptul cutremurătoare, cel puțin penale, ca cele din scandalul dezinfectanților diluați din sistemul sanitar.

Ne îngrozim zilnic când, cu ajutorul jurnaliștilor, mai iese la iveală o nedreptate, o neghiobie, o nesimțire de proporții colective care ar trebui să ne afecteze pe toți în parte.

Este, de altfel, un mix ciudat… un amestec de teamă și de lașitate, combinat cu pură ignoranță. Ca să îți ceri drepturile trebuie să le cunoști. Trebuie să citești deci, niște texte de legi, niște coduri civile, penale, o constituție, poate niște cărți de drept internațional.

Să-ți placă, deci, lectura.

Trebuie, de altfel, sa fii la curent și cu modificarile, și cu legile noi, și cu tot balamucul televizat când se dă vreun vot în plen. Să fii la curent și să întelegi. Să știi care e procedura, și ce fac eventual oamenii ăia acolo. Să știi când intră legea aia în vigoare și cum te pleznește pe tine în mod direct, cetățeanule.

Din păcate, pe lângă lecturile lipsă din textele de legi ne mai caracterizează și o atitudine umilă, tăcută, asuprită. Ferească Sfantul să avem niște standarde înalte. Să vrem mai mult și chiar să credem, pe bună dreptate, că îl merităm… doar ne-am mulțumit cu puțin dintotdeauna și am supraviețuit.

Mă gândesc cu groază cum poți să accepți un salariu debutant de 1138 de lei ca profesor. Cum și de ce? Ți se pare că poți să trăiești cu banii ăștia 30 de zile? Ți se pare în regulă ca după 15 ani de școală, o diplomă de licență și un examen de titularizare să nu îți poți plăti măcar o chirie? E mișto să stai cu părinții, nu? Să îi felicităm și pe ei că nu-și pun mâinile în cap când văd ce se-ntâmplă. Aplauze.

Despre rezidenți ce să mai spun, aceeasi umilință. Cu toate astea sistemul merge înainte. Indiferența, combinată cu descurcăreții de serviciu și cu munca la negru, dublată de pasivitatea generală și de mentalitatea greșită a generațiilor mai în vârstă mă ating pe mine personal.

Pe această cale aș vrea tare mult o ședintă de privit adânc în ochi. Aș vrea să îi privesc în special pe cei care au tăcut când trebuiau să vorbească. Pe cei care au dat șpagă. În spitale, în școli, la locul de muncă. Pe cei care nu și-au asumat riscuri. Pe toți fricoșii acestei țări mi-aș dori cu stete să îi privesc în ochi. Pe toți care au crezut că ‘altfel nu se poate’. Pe toți cei care ați făcut și faceți în continuare compromisuri grosolane. Pe toți cei care acceptați cârpelile. Pe oamenii care nu s-au luptat nici măcar un pic pentru visele lor personale, oricare ar fi fost ele. Greșelile voastre m-au făcut pe mine ceea ce sunt azi.

Eu nu îmi pot face meseria. Eu nu pot să trăiesc la 28 de ani cu 1138 de lei pe lună. Eu nu vreau să stau cu părinții. Nu vreau să particip la gluma asta proastă. Nu vreau și nu mi se pare drept. Prin urmare, la fel ca și voi, cârpesc și eu. Fac compromisuri, fentez, ocolesc. Încropesc ceva. O idee de viață.

Până când?