0

Marea plictiseală

Există un regret cumplit, acela de a nu fi trăit nicio schimbare majoră de regim, niciun război, nicio revoluție. Odată cu generația mea, istoria a intrat într-o fază cumplită, de estompare, de fade-out.

De aici și paraxodul dezindividualizării, o bombă.

Mă gândeam, adesea, că este o greșeală să credem că am ajuns într-un punct în care individul s-a hiperindividualizat. Egoismul epocii în sine, alimentarea ego-ului prin înstrăinare, singurătate și alte dubioșenii este un fals. Ni s-a luat ceea ce era cel mai important: contextul. În absența lui, în absența unei istorii vii, reale, de care individul să fie conștient și la care să participe activ, starea lui nu contează. E ca și când ne-am revolta plutind aiurea în spațiu, într-un costum caraghios de cosmonaut.

Ce se mai întâmplă cu adevărat, ce s-a întâmplat notabil în ultimii ani, ceva fatal și decisiv care să ne fi cutremurat?

Atentatele, migrația orientală, Europa și multe altele sunt doar episoade izolate la care privim pasivi în spatele unui ecran, cu o tabletă pe genunchi și o bere în față, după o zi de muncă de zece ore într-un domeniu oarecare.

Nu ne mai interesează dezvoltarea noastră, nu mai avem țeluri înalte, nu mai visăm, nu mai facem analogii, nu mai suportăm metaforele, exercițiile de stil, jocurile de șah sau de cărți, visarea. Am devenit plați, anoști, neverosimili, superpragmatici, plictisiți și autosuficienți. De la eul modern, conștient, echilibrat, până la cel postmodern caleidoscopic și vag schizoid am ajuns la vid. Ne-am dezintegrat de tot.

Este un sfârșit care începe să se acutizeze.

Faza mai tristă e că nu ne-au crescut șapte mâini, nici n-am inventat androizii. Ne-am plictisit, ne-am plictisit cumplit de noi, de ce suntem, de ce am devenit. There is no way out…

Reclame
0

Ce contează

Până la urmă nu prea mai contează. Nu prea contează cât urăști jobul la care te duci zilnic din nevoie și care nu se pupă cu ce trebuia să fie de fapt. Nu prea contează că nu prea mai ai bani la sfârșit de lună, și uneori nici pe la jumătatea ei. Ce contează că e o zi proastă, în care pur și simplu te simți rău, ai crampe, ți-e frică… Ce contează ca metroul de la ora șase e ca un balaur hămesit, gata să te halească pe nemestecate, pe tine și pe înca câteva sute de mii de oameni… Nu prea e așa de important. După cum nu contează nici fricile tale. Fricile mici de furnică. Că X trebuie să fie bine, ca Y trebuie să fie ok chiar dacă nu mai vorbești cu ei. Că ți-ai dori ca și fata de lângă tine care turuie le telefon să își găsească pe cineva care să-i scrie licența aia în trei zile. Dă-o dracului de licență… Eu am scris una și am mai scris și două dizertații după, și nu am ajuns pe un piedestal al scării meritocratice. Locul ăla e gol. Să se descurce, să fie totul ok. Să dea, să își ia diploma.

Iar restul? Oamenii fără case, oamenii străzii, oamenii singuri, oamenii singuri-cuc care își duc povara propriilor decizii și a propriilor atitudini în anumite situații. Lumea e plină-ochi de oameni nefericiți, frustrați, stresați. Ce mai contează când pe ei nimeni nu-i mai salvează. Nici măcar banalii țânțari nu vor scăpa anul acesta de insecticidele primăriei. Se vor topi pe toată perioada verii, iar cântecul lor enervant și gâlma roșiatică de pe picior nu vor mai face parte din realitatea noastră.

Ce mai contează? Se întâmplă lucruri bizare în lume, oamenii fug de război dar războiul e atât de departe de nervurile propriului meu creier, încât, deși real, el nu există. După cum nu mai există derivate precum curajul sau eroismul.

Și faptul că azi te-a durut capul? Un fleac… Și fricile? Frica de moarte și de viață și de eșec sau de singuratate? Sau frica de neputință? Irelevant, cu toții suntem aruncați în aceleași frici.

Și cearcănele, oboseala, și seara asta urâtă pe fotoliu, încercând să inventezi o ieșire, să coci un plan, unul câștigător, măcar seara asta de-ar conta cu adevărat, de-ar fi singura seară care ar conta pe bune…

 

0

Cine suntem

Suntem suma obiectelor, a culorilor și a mirosurilor cu care am crescut. Suntem adierile din copilărie, anotimpurile care aveau ceva specific. Suntem verile care însemnau ceva, vacanțe, călduri tropicale, seri răcoroase, nopți pline de stele deasupra blocurilor din fața Institutului. Suntem prăjiturile cu gem de prune și baclvalele, și tocănițele de cartofi din fiecare farfurie de după-amiază. Suntem jeleuri la găletușă și gume Minti. Suntem Eti Pufi moi cu fulgi de cocos.

Suntem primele noastre telefoane mobile și suntem primele mesaje trimise. Suntem conversațiile de la unsprezece noaptea, de după cutremur. Suntem caitele cu șiruri și integrale. Suntem frica de bac, suntem fustele și blugii și gecile pe care le-am purtat. Suntem prima țigară fumată în parc la primărie, în clasa a noua. Suntem trenurile cu care am umblat, gările mici, ghiozdanele burdușite. Suntem proprii noștri bocanci plini de nisip.

Suntem lacrimile noastre la sfârșitul Titanicului, suntem primul nostru dans la discotecă, suntem primele noastre dedicații la microfon și primele întâlniri. Suntem plimbările din Tăbăcăriei. Suntem majoratele noastre, suntem melodiile noastre, suntem cadourile primite. Suntem plânsul și râsul și tristețea. Suntem frica și versurile. Suntem nesiguranța. Suntem toate cărțile citite. Suntem cărțile visate. Suntem visele noastre din fiecare noapte, grotești, absurde, superbe.

Suntem planurile noastre, suntem eșecurile noastre, suntem casetofoanele cu leduri. Suntem prietenii noștri. Suntem vecinii noștri. Suntem cățeii din fața blocului, suntem pisicii aruncați într-o cutie de carton. Suntem drumurile la bunici. Suntem piciorușele firave ieșind de sub cloșcă. Suntem purcelușii pătați. Suntem strugurii și păianjenii. Suntem leagănele.

Suntem eclipsele de soare și de lună. Suntem cinematografele și delfinariile. Suntem planetariile, suntem gogoșile cu gem.

Suntem totul, totul…

 

0

Ape Moarte (2)

m-am născut la capătul lumii

în orașul poetului

în orașul împăratului

în orașul în care timpul și oamenii s-au oprit mereu

în mijlocul apelor

al mlaștinilor și al nisipului

unde se plimbă Moartea în mințile tuturor

 

aici

nimeni n-a știut că îi este egal morții prin viață

nimeni n-a bănuit

că îi este superior morții prin rațiune

m-am născut în frică și în singurătate

nu în dragoste

nu în fericire

ci în frică

și din frică

 

niciodată n-a fost viața

mereu au fost

infinitele posibile morți

niciodată n-a fost fericirea

mereu

frica de sfârșit

 

ce proiect să naști în mijlocul

scorpionilor albinoși

despre ce să scrii în deșertul ăsta

 

despre satele mici de tătari și cetatea de deasupra lagunei

despre fântânile cu cumpănă și caii slabi

despre culorile terne

verdele spălăcit al pomilor

griul măslinilor de la perla

calcarul cazinoului

oasele de pe faleză

 

m-am născut în nisip și în moarte

niciodată în viață

niciodată în lumină

în mijlocul nicăieriului

la capătul civilizației

din nimic spre nimic

 

privind cu înfiorare

linia mării

stranie și calmă

ca un monstru blând

 

 

 

 

 

 

 

0

absența

absența ta

dincolo de vid
dincolo de lucruri
dincolo de conștiință

de memorie
de percepție

dincolo de acestă realitate săracă

înflorind monstruos

în ceea ce nu poate fi numit sau imaginat
explodând în ceea ce nu cunoaștem încă
o expansiune a neformelor

absența ta copleșitoare
de neînțeles
stăpânind totul ca o forță străină
anihilând toate reperele

purtând cu sine
miliarde de războaie
cataclisme naturale
molime
moarte
viață
schimbări și stagnări

ca o plasmă ca o
stare de agregare
cucerind totul
transformând totul

sfârșind totul

1

totul (2)

strâng din dinți
încerc să mă adun
să țin totul cu mine în mine
să nu țâșnească sângele prin pori
ca o lumină orbitoare

în minte chipul tău
atârnă greu

tu ești totul
ești grădina opulentă plesnind de sevă
tu ești răcoarea mea dulce
ești carnea și vinul și pâinea

în absența ta

nimicul

mă-nghite

0

Nimic

Când ajunsesem acasă pisica deja murise. Am găsit-o întinsă în baie, caldă, țeapănă, cu ochii deschiși. La fel o găsisem și acum treisprezece ani, tot eu, în fața blocului, într-o zi de toamnă când mă întorceam de la școală. Mă gândeam atunci, cum mă gândesc și acum, că nu era posibil ca cineva să fi aruncat o pisică albă ca zăpada. Selecția se face, ca în orice regn, tot estetic. Trebuie să te izbească mai întâi frumusețea, ceea ce se vede mai întâi și abia mai târziu altele, iar acest lucru nu o să se schimbe vreodată.

Nu știu ce sunt animalele, nu știu dacă au o conștiință a lor, nu știu cum este de fapt limbajul lor, ce presupune în definitiv, ce se comunică și care este paleta lor de emoții, după cum nu știu de ce ne atașăm atât de mult de ființele astea mici care trăiesc până la urmă într-o altă lume, una străină dar cu care totuși rezonăm în anumite momente… Au trecut, totuși, treisprezece ani. Brusc, mi-am văzut părinții îmbătrâniți. De parcă în ziua aia îi vedeam pentru prima oară după treisprezece ani. Erau îmbătrâniți, obosiți și triști. Brusc mi-am văzut și apartamentul în care crescusem. Cărțile din bibliotecă, așa cum le aranjasem după ultima zugrăveală, canapeaua în care dormisem toți acei ani, lustra veche din camera mea, pe care nimeni nu o schimbase niciodată, ecranul gigantic al calculatorului, ocupând mai mult de jumătate din birou. Toate îmi spuneau un singur lucru : că niciodată nu avusesem un plan. Că niciodată nu construisem nimic și că niciodată nu mă gândisem la ce avea să se întâmple peste treisprezece ani. Nu apreciasem viața linear, ascendent, cronologic. Nu construisem nimic, și până la urmă nu asta mă interesa. Nu îmi dorisem să fiu nimeni, și fix asta se întâmplase. Tot ce-mi doream vreodată se afla acolo : o casă, câteva cărți, liniște. Le aveam pe toate. De ce-am plecat?